–Tanti Ioană! Tanti Ioană! Deschide, bre, poarta, că-s io, Floricel! Nu mă ştii!? Hai, bre, că mă prinde cânele ăsta de pantaloni şi alţii n-am, că-s năcăjit!
Mă ascunsesem după tufa de liliac de la poartă şi priveam chiorâş la jumătatea aia de om, ca un boţ de ied speriat. Avea un ilic verde, croşetat după portul locului, iar pe cap o miţoasă de căciulă. Era îmbrăcat cam gros, iar afară era destul de călduţ, încât mie mi se părea nepotrivită cuşma aia, mai ales că tataia luase demult pălăria verde din cui. Când oamenii din sat schimbau căciulile pe pălării, puteai fi sigur că frigul nu va mai îndrăzni să apară:
-Ce-i mă copile, ce strigi aşa, că ai lăsat câinele ăsta fără grai de cât te-a lătrat?!, zise mamaia mea, ce căuta de zor să vadă dacă are prin şorţ vreun bănuţ, văzându-l pe năcăjit…
-Apăi, eu am venit să o anunţ pe tanti Tinca că i-o venit rândul la brânză, la ciobani şi că vineri să ajungă negreşit la stână cu demâncare. Văd că nu-i acasă, aşa că-i spui matale, că am trecut şi am lăsat vorbă, da?
Din liliac, am ţâşnit „de vale”, unde soră mea se noroia toată încercând să aducă gâştele acasă: „Mergem la stână, mergem la stână!” Pentru noi, cele două orăşence ce stăteau câteva luni pe an în arşiţa aia de Bărăgan pustiit, mersul cu mătuşa noastră spre a-şi lua rândul de caş şi urdă era una din distracţiile noastre preferate. În plus, devenea şi partea pe care o povesteam totdeauna, cu lux de amănunte, atunci când ajungeam la şcoală şi când distracţiile altora, gen tabere, mare, munte şi Sovata…cu părinţii, păleau pe lângă aventura noastră cu aer tradiţional şi sătesc.
Cu o zi înainte de escapada noastră, ne punea mamaia să dormim bine, ne aducea haine de tot felul şi pentru răcoarea serii, dar şi pentru arşiţa de peste zi, ne făceam rugăciunea şi adormeam îmbrățișate și emoţionate la gândul plimbării noastre până la locul unde tanti Tinca îşi lăsa, peste an, oile în grija unor ciobani. Era împământenit ca, la o anumită perioadă, stăpânii animalelor să vină şi să îşi ia bucatele, după un tipar bine stabilit şi pe care îl respectau orbeşte. Cu oalele pline de varză călită cu costiţă afumată, cu chifteluţe şi ciorbă de pui, plus ceva vin şi ţuică pentru oieri, urcam în căruţa destul de primitivă şi deloc confortabilă.
Sora mea stătea totdeauna lângă mătuşa, pe scândura ce ţinea loc de capră sau cum s-o mai fi numind şi de multe ori era cea care ţinea hăţurile, într-o frenezie şi o stare de surescitare ce o puteau face să simtă, diferit de mine, lungimea drumului. Eu mă bălăngăneam cumva pe un macat adus din şură de tanti, iar la sfârşitul aventurii nu era loc pe trupul meu să nu pară că am primit o corecţie soră cu moartea. Semn că oasele mele şi scândura tare a căruţei nu prea făceau casă bună.
Plecam dis de dimineaţă, când încă nu cântau cocoşii, treceam prin câteva sate şi câmpuri largi până la locul cu pricina. Pe la jumătatea drumului, îmi primeneam gândurile şi mă trezeam regretând că nu am rămas acasă, dar tanti Tinca părea a mă ghici şi numai ce o vedeam scoţând din sân ceva bun şi dulce, parcă să te facă să uiţi de peisajul ăla arid, ca de stepă rusească, ce părea un deşert nesfârşit.
Într-un final, ajungeam la stână. Impropriu spus. Era ca un saivan, cu o colibă din nuiele şi paie şi un ţarc mare plin cu oi şi mieluşei plăpânzi. Un oier slinos cu un brâu negru şi lat, cu o ceafă groasă şi cu obrazul proaspăt ras, ce îmi ameţea puţin percepţiile, ne întâmpina amuzat de musafirii lui din acea zi: „Ce faci, Tincă? Ai adus Braşovul în vizită? Vezi să nu le mănânce oile mele când le-o vedea pe florile astea ale tale! Hai cu nenicu’ la muls, fetiţele lu’ tata!„, şi ne sălta pe amândouă din căruţă, pupându-ne zgomotos pe frunte.
Două uşiţe mici se deschideau sub picioarele celor doi ciobani, ce se aşezaseră deja pe scăunele mititele, ca în povestea aia cu piticii. Un băieţandru, ce se sui repede pe gardul ţarcului, mă privi curios şi roşi tot, până în vârful urechilor, când întâlni privirea celor doi oieri: „Ce-i, Vasilică? Ţi s-o făcut de văzut Braşovul? Mai bine dă drumul oilor, încet, la uşiţe că ne-apucă noaptea!” Noi priveam fascinate cum oile îşi băgau capul în uşă, erau proptite bine acolo, mulse şi apoi trimise în cel de-al doilea ţarc. Părea mult de muncă, dar dexteritatea lor şi organizarea făcea ca totul să meargă uns. În timpul ăsta tanti Tinca făcea mămăliga, într-un ceaun mare, pe pirostrii, cu un simţ perfect al cunoaşterii locului, deşi mie totul îmi părea străin şi sălbatic.
„Măi, Vasilică, măi…adu-o, măi, şi pe senila aia ciungă şi hai să facem caşul, că nu mai pupi tu mâncare bună de la coana Tinca!” striga iar nenea ăla cu ceafa groasă, cu ton hâtru, uşor neînţeles de mine.
E foarte greu de spus cum s-a derulat totul în ziua aceea la stână, cum ritualul caşului a fost de neuitat, cum am privit roţile alea mari de piatră ce făceau ca zerul să se scurgă din bucata aia imensă ce devenea brânză; cum au făcut urda şi cum am mâncat noi jintiţă caldă (urdă nestrecurată ce rămânea în zerul călâi după ce adunau grosul) ca pe cea mai bună mâncare posibilă. Cum cântau ciobanii din fluier, semn că nu eşti cioban de nu ştii colo două, trei triluri şi vreo baladă; cum se agitau câinii într-un cadru organizat, de făceau ca toate oile să rămână într-un loc sau cum le musteau feţele de dragul costiţei din varza mătuşii sau poate de dragul vinului, că nu mi-aş aminti, bag seamă!
Eu priveam toropită cu faţa în pumni, parcă încercând să înmagazinez fiecare gest şi reacţie, neştiind că, după vreo treizeci de ani sau poate mai mult, voi avea nevoie de ele, într-o seară, să descriu minunile simple ale acestui pământ românesc, în care totul se derula ca într-un firesc de poveste şi în care doar exuberanţa soră-mii spărgea tiparul acela molcom de derulare a unor întâmplări obişnuite şi ancestrale.
Mi-e dor de tot ce m-a definit pe mine ca persoană, deşi eram tare mititică, de căruţa mânată de o femeie şi un copil, de mirosul tare din locul oilor, de jintiţă caldă şi umor fin de oier ce nu văzuse niciodată Braşovul. Na, că eu vedeam stepa lui. Şi aveam să nu mai uit niciodată asta.
1 februarie 2014
Noi la bâlci, la stână, la țara cu mamaie și tataie
Nu știu cum se face, dar nimeresc în discuții care deschid în mine nu doar amintiri, ci imagini perfecte ale unor vremuri și timpuri despre care credeam că nu se mai întorc. Astfel, am rememorat cum am ajuns într-un loc magic, numit Trei Stejari, cu o clădire impresionantă.
Domeniul era inconjurat de păduri stufoase, iar în umiditatea aia specifică, în vânturile pe care doar le bănuiai a se abate în văzduhul larg, sau doar la gând de zăpadă abundentă, proprietarul îndrăznise și pusese casei acoperiș de stuf tratat corespunzator și le arătase oamenilor că placările cu produse ca deșeuri din lemn cu granulație mică (rumeguș, talaș, așchii mici etc.), ace de cetină uscate, lână de oaie, pleava de cereale, tocătură de paie, coceni de porumb și de tulpini de floarea-soarelui și fibrele de cânepă sau in erau perfecte și la îndemână, găsind toate acestea aruncate prin gospodării, uneori, în chip de „rebuturi”.
Nu doar că își construise un loc de poveste, dar îi învăța și pe alții că se poate face asta cu costuri minime, chiar și pentru casele obișnuite ale zonei. Da, era puțină muncă, dar exemplul lui triumfa. In acel moment, mi-as fi dorit să se afle despre asta, dar habar nu aveam cum s-o fac. Pe vizionar îl botezasem „Zburătorul”, omul cu aripi de șindrilă și curaj concret.
Mi-am spus că e excentric, dar, mai apoi, am dat de casele de chirpici de lângă București care adunau în ele întreaga natură, și unde cuvinte precum coceni de porumb, tulpini de floarea soarelui, paie de cereale, papură și stuf nu erau lucruri oarecare. Mda, flower-power, mi-am zis, din nou, derulându-mi în minte, cum ai mei bunici făceau asta cu 40 de ani in urmă, cand cumpărau var de la cărutele cu coviltir, aduceau lut, adunau, în timp, toate produsele naturale enumerate mai sus, strângeau grinzi, plăci de carton bituminat și alungau umezelile care se instalau, vrei nu vrei. Cine nu știe povestea Crivățului nemilos și al zăpezilor până la acoperiș? Dar a salcâmilor pavăză? Cum ar rezista aceste case dacă nu ar fi protejate? Și de ce să-și risipească banii pe lemne de foc, când au alte soluții? Ca într-un „Ghid al izolațiilor eficiente”, aveau să-mi dea, peste timp, idei pe care să le materializez, căci asta aș folosi dacă ar trebui să-mi protejez și să consolidez o căsuță.
Instinctul lor a funcționat, tocmai construind case joase, dar mai erau necesare multe pentru a le face intangibile și economice. Si se întampla asta… natural. Uscau totul și porneau la îmbinări pe care le credeam imposibile. Ce se întâmpla, de fapt? Omul muncea, în regie proprie, alungând inconvenientele prin metode simple care necesitau, ce-i drept, ceva timp. Se făcea un întreg cartier general, în care se organiza perfect, adapostind sub șoproane totul, dar și construind cu mânuțele sale toate cele necesare. Uneori, făcea cofraje pe care le lăsa la uscat și un an, ducând lucrarea mai pe vreme indelungată, dar cu folos cunoscut. Ca deh, ce-și face omul cu mâna lui..e sigur.
Poate va intrebati ce mi-a venit să vă povestesc, acum, de cazuri separate, dar cu note atat de comune. Pai, e simplu. Am aflat de un proiect, „Comfort pentru casa ta”, care nu doar că ne indreaptă, pe fiecare dintre noi, catre natura, dar ne si invata cum. Detaliat. Dand solutii pentru fiecare regiune, indiferent că vorbim de casele joase, din chirpici sau paiantă, din zonele de campie sau de cele din caramida, lemn, BCA, de la munte, ni se scoate in evidenta, cum ca modernul, natura și utilul pot fi chiar solutiile atat de la indemână. Că putem economisi, că reîntoarcerea la tradiții se poate face într-un cadru organizat, în proiectul care face parte din Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi a campaniei „Căldura la îndemână”, având ca parteneri Ministerul Dezvoltării Regionale, Asociaţia Auditorilor energetici, Ministerul Mediului, organizându-se cursuri de formatori în domeniul eficienţei energetice a clădirilor, dar şi cursuri de instruire pentru specialişti din primării.
Citeam, iar, cum o casa săsească nu a putut fi recondiționată după regulile vremurilor trecute, decât după ce proprietara a invatat, la Viscri, celebrul sat, datorita Printului Charles, tehnici de a ține umezeala departe de zidurile groase. Nu mai știu exact, însă, mi-amintesc că era ceva cu un brau de pietris care se punea de jur imprejur, spre mirarea fiecarui vizitator care nu pricepea, nici in ruptul capului, de ce doamna nu a căutat vreo solutie prin supermarketurile cunoscute. Si uite asa ajung la esentă. Mi-as dori ca aflând aceste lucruri să vă îndemne la făcut planuri. Eu vă recunosc ca am citit toate variantele lor, minunandu-mă cate stiam dintre ele, cate uitasem, dar și cate amănunte semnificative ni se dau, numai cat sa-ti faci o idee, ca nu doar costurile ti-ar deveni accesibile, dar toate lucrurile acelea bifate – de la puținele unelte necesare, folii pe care sa-ti faci panourile pentru placări perfecte, de exemplu, diblurile, liantul, colțarele, grinzi și locul de uscare – nu ar fi imposibile, ci ar deveni, cu ceva efort personal, o intoarcere la sanatate, eficient și practic.
Supermarketurile ne vând module moderne, folii de protectie, cimenturi și multe altele și apoi realizam ca peretele nu respira, ca mucegaiul infloreste, ca umezeala e tot prezenta și frigul la fel. Sta mai bine tencuiala decorativa. Eventual..
Dacă vă spun că intr-o camera, in loc de vata de sticlă, am pus lână, mă credeti? Si că am iesit mai ieftin? Nu, nu eram o vizionara, nici nu crosetam fular dormitorului meu, ci mă lăsam pe mâinile unui om care auzise de aceste lucruri cu mult timp ca ele sa devina uzuale. Si cum lâna nu mai e căutată cum se obișnuia, uite-o într-o altă destinație.
Veti fi surprinsi cum, cineva, a gasit timp, și in ghidul ăsta al izolatiei perfecte nu a lasat niciun amănunt nebifat, dand, parcă, raspunsuri unor intrebari nerostite. Asa ne spun cum ar trebui sa alegeti vreme buna, fără umezeală și să n-o lăsati sa va fie partener de lucru. Astfel, cu liantul potrivit, cu cateva indicatii pe care le gasiti aici, puteti fi mesteri de soi. Unii au reușit și au economisit perfect, avand nu doar sanatatea asigurata, dar si bucuria lucrurilor facute cu ajutorul naturii. E ca si cand ai pus casei tale straie de copaci și frunze, de pamant și bucate cu miros de viata. Si astfel vechiul și tainele se reintorc in traditii pe care le putem preda celor din jur.
Spuneam că-mi doresc o casă la țară, aici în muntii de langa Brașov, și dacă eu in mijlocul Brasovului nu am putut folosi decat lemnul și lana ca elemente definitorii, neimaginându-mi cate lucruri aș fi rezolvat apeland la metode naturale, cred ca acolo as citi, din scoarta in scoarta, indicatiile lasate ca semn …că se poate si altfel. Indrazniti!
Ei bine, am dormit somn adânc. Adânc și neprielnic. Veștile rele au circulat, din martie încoace, cam una pe săptămână. Cât să nu-mi pierd antrenamentul. Când suna telefonul, recunosc, mă feream de el mai tare decât aș face-o când văd un șerpișor, de ăla auriu, trecând aproape de pragul casei. Apropo de asta, în spatele casei mele am găsit patru „piei” uscate de șarpe, care chiar dacă erau mici, tot m-au tulburat peste măsură. Nu știam că și mititeii ăștia își leapădă cojoacele. Dar oare unde s-or fi pitit, mai apoi? Brrr…
O vreme am anulat telefonul. Îl făcusem responsabil pe Mihai cu studiatul apelurilor pierdute. Nu-mi trebuiau alte șocuri, dar le primeam și dacă doream și dacă nu. M-am izolat, ascuns, de parcă dacă-mi băgam capul în nisip, lumea nu continua să se năruie in jurul meu. Am devenit atât de sensibilă, încât i-am ocolit și pe cei cu care aveam o legătură permanentă.
Apoi, am intrat în altă etapă. Nu mai voiam, parcă, să tulbur clipele cuminți cu care mă acopeream, uneori. La întrebarea simplă „ce faci, cum ești azi?” nu-mi doream a răspunde nici măcar cu „bine, mulțumesc!”. Speram să treacă doar și să rămân spectator, om din umbră, pasagerul din dreapta în mașina de ocazie în care mă urcam fără ca șoferul să mă observe. Voiam să particip tăcută la tot ce se întâmpla, dar să nu scot o vorbă. Mi-era teamă că oftaturile mele se vor auzi prea tare, că se va simți ușoara depresie instalată fără voia mea, că dacă nu comentez subiectele, ele vor înceta să mă doară. Mă agățam doar de oamenii veseli, furam de la ei o doză bună de optimism și speram să-mi iasă în cale lucruri inedite. Mereu am apreciat lucrurile…altfel, cu zvac, curaj și originalitate. Mă inspiră, deși blocajele le am din inversul lor. Așa că trec pe…ocolitoare. Fac viraje mari, intru în depășiri, conduc cu gândul situații spre…nicăieri. N-am popas, dar mi-aș dori unul tihnit.
Uneori, primesc sugestii binevoitoare, cu ce ar trebui să fac. Da, acel trebuie care îmi îndepărtează omul și mai tare. Bunele intenții sunt de apreciat, dar nu fac parte din planul meu. Sunt vremuri de ducă. Se simte forfotă călătoare. Mulți se pregătesc de vacanță. Eu îmi autoimpun vacanțe. Forțate, fără soț, căței, telefoane și informație multă. O izolare dulce care să mă remonteze. Nu-mi intersectez drumurile cu ale altora. Fiecare cu vacanța lui, parcă spune mintea mea obosită. Sunt convinsă că, după, voi fi suficient de liniștită cât să pot avea una adevărată. Acum, sunt ca la sanatoriu: cu greieri mulți, lăcuste verzi imense, brazi vâjâietori și liniște asurzitoare. Cad cuvintele în mintea mea ca niște soldați împușcați de gloanțe oarbe. Se ridică amețite și se înșiră haotic.
Vouă vă plac perdelele? Am o prietenă, care, câtă vreme a locuit la bloc, nu și-a pus perdele; nu le suporta. Voia lumina. Multă. Cand s-a mutat la casă și-a „poavazat” ferestrele, doar pentru că nu se aranja camera fără. Ea spunea că își poate juca piesele de teatru liniștită, caci i se pare că are cortina la îndemână. Mie îmi plac perdelele de pânză cu broderii de bumbac. Nu am. Am văzut, luni, o doamnă care lucra la ceva asemănător. Mi se părea ceva extraordinar. Ea spunea, însă, că așa fuge de răul lumii, găsind bucurie în ceva care îi face plăcere. Atunci mi-am confirmat că pot fugi cât vreau eu, că tot de mine dau, în final.
Așa că mai bine încep cu ceva care mă deconectează și împrumut cuvintele alea căzute, mai devreme, casăpite de gloanțe oarbe și aștern, fără noimă, câteva rânduri. Să nu-mi mai trimiteți vești rele, da? Telefonul l-am anulat, gunoiul l-am ascuns sub preș, nenorocirile să se spele, că și-așa a plouat cam mult. Doamne, cât noroi am mai strâns din curte, venit de pe dealul meu, după ploi! Cât să faci mișcare pentru un an întreg și să dormi, apoi, uitând de orice grijă. Numai eu nu am reușit să capitulez. Așa că, am venit să vă las niște gânduri proaspete. Știu, nu or să vă placă, dar altele n-am. Dar am planuri noi și mă țin de ele. Am bifat câteva, miraculos. Până voi vedea cât mă ține, vă zic …să NU fiți cuminți, dar să vă fie cuminte viața!
Nu cred în coincidențe. Nu cred. Am fugit pentru o vreme de tot ce înseamnă confort și grijile mele cotidiene. Am fugit și de responsabilități, chiar. Nu mai gătesc mult, nu spăl, nu-mi bat capul cu rezolvări miraculoase ale problemelor. Am o vacanță ciudată, forțată, autoimpusă. Am citit, m-am plimbat, am vorbit cu stelele, mi-am plimbat amintirile prin cotloane întortocheate, mi-am derulat viața, pe repede înainte. Nu vă mirați, internet am, deși lipsesc lucruri mult mai necesare.
Fac foc într-o sobă mică, iar pe plită se coc niște turte. Am un coș cu câteva roșii, vinete și caise mici cărora toți le spun zarzăre, câteva borcane cu zacuscă și dulceață de căpșune și niscai ceai și cafea. Fără multe pot trăi, dar fără cafea nu. De fapt, mă mint frumos, dar nu mai spuneți la nimeni. Mi s-a năzărit să-mi iau casă la țară. Bine, „țara” asta are munți în jur și nu seamănă deloc cu Bărăganul unde am crescut eu. Acolo, făcea mamaia mea mâncare de pe o zi pe alta, căci frigiderul era decor pur. Cine-și amintește că aveam curent electric câteva ore pe zi? Ciudat, am rememorat asta și nu mi s-au mai înmuiat genunchii a nostalgie dulce, ci mi s-a strâns sufletul cât de repede putem uita unele lucruri. Nu-mi imaginez viața, acum, fără confortul din bucătăria mea de acasă, fără frigiderul meu. Și gol de ar fi, știu că mă pot bizui pe el, că pot răci și păstra, când vreau, orice, necondiționată de nimeni.
Uite-mă, însă, într-o situație asemănătoare. Da, pe prispa casei cu miros de lemn ud, de aici, unde livada ține cât o poveste de iarnă, pare ciudat să mă gândesc la astfel de lucruri, dar, azi, am primit o ulcică de lapte și o bucată de carne, iar eu a trebuit să o rog pe tanti Elena să țină la ea carnea, până mâine. Cu laptele mă risc; dacă se acrește voi mânca „lapte bătrân”, cum spune fetița unor prieteni. Am mai trecut prin momente în care nu aveam frigider. Eram foarte tânără, iar o saltea, un televizor cu lămpi și un aragaz vechi erau singurele mele lucruri. Deși era după 1989, frigiderele se găseau tot greu. Mi-am luat unul mic, de Găiești, dintr-un magazin ce părea sătesc, situat într-un garaj. L-am iubit, căci mă salva. Îngheța atât de tare încât ținea loc de ladă frigorifică și nu mă penaliza când uitam să consum repede ce cumpăram. Am uitat să spun că atunci când l-am achiziționat, m-a ajutat să-l duc, acasă, un băiat cu ochi albaștri, singurul băiat pe care l-am iubit până am întâlnit adevărata iubire a vieții mele. Doamne, cât a trecut de atunci! Vieți! Vieți și frigidere multe, mutări, defecțiuni.
Ciudat, acela încă funcționează, deși e pe post de muzeu, pentru că la cât consumă, e de înțeles! Doamne, ce bine ar prinde, acum, să fie aici! Știu cum e să trăiești fără frigider, dar ce mai știu e că nu vreau asta. Lumea se schimbă, trendurile revin. Poți avea o căsuță cu prispă, dar zău dacă nu ne-ar ajuta sa depozitam fructele astea de vară și pentru vremuri mai puțin roditoare. Îmi place să trăiesc simplu, dar simplu e să ai și lucruri bune la îndemână. Să învârți în smântâna de bivoliță câteva ouă și puțină vanilie, dar să-ți faci înghețata pe care s-o găsești în raftul cu bunătățuri. Sau să-ți iei limonada cu fire de mentă, adunate din grădina din spate, rece, atât cât vrei. Să pui ouăle primite de la tușa Ana și carnea pe care tocmai i-ai dat-o femeii înapoi.
V-am zis că vreau casă la țară și că nu cred în coincidențe? Altfel, cum îmi venea mie ideea să plec în căutări, să aduc frigiderul antic aici și să îmi îndrept atenția către unul spațios, în care să adăpostesc o lume redescoperita, cu miros de brad, de viață simplă, de bucurie sătească, de caș și urdă, de spectacol. Lucrurile nu se exclud unele pe altele. Mereu m-am amuzat de soacra unei prietene, care după ce și-a aranjat locuinta, cu greu și sacrificiu, cum îi intra cineva în casă, uita de restul îmbunătățirilor, și îi spunea iute, ceea ce o impresionase cel mai tare:„No, îți place frigiderul meu roșu! Așa că-i măgăoaie faină! Încape porcul cu totul, că amu…îl tăiem! Și nu e cu decongelare manuală, ține leguma mai ceva ca pe vrej, că e „bio-freș”! Luați-vă și voi că se poate!”
Știa, tușa că lumea tot în jurul mesei se strânge în povești, iar mâncarea trebuie ținută în loc curat, cât mai spațios, fără muncă inutilă de întreținere și cu specialiști care oricând ar interveni, în 48 de ore, la vreo nevoie tehnică. Eu nu m-aș lipsi de asta, niciodată. Nu sunt nostalgică, vreau să-mi încarc bateriile în lume pe care parcă o ține Dumnezeu pe palme, protejată de multe, însă nu uit o clipă că sunt o femeie care recunoaște calitatea atunci când are nevoie de ea. De asta știu că până pe 31 august trebuie să prind oferta celor de la Liebherr. De ce? Păi, dacă tot am nevoie de un frigider, de ce să nu aleg de acolo unde ni se acordă o garanție de 6 ani, tocmai fiind siguri de calitatea oferită, de munca lor în optimizarea componentelor în așa fel încât să li se potrivească sloganul:
“Calitate, Design și Inovație- 6 ANI GARANȚIE
… iar nouă să ni se potrivească, perfect, produsele lor și să strigăm ca tușa Maria: „No, vă place măgăoaia mea de frigider? Nu-i asa că-i faină? E de la Liebeherr! Mergeti și voi sa prindeti oferta! Si citiți bine, e păcat să pierdeți avantajele, pentru că, hai să fim serioși, cea mai deschisă ușă din casă, nu e cea de la intrare, e cea care ne păstrează lucrurile proaspete și pentru mâine, poimâine. Zi de zi. Si are bec.., căci să ridice mâna sus cine nu a ajuns, măcar într-o noapte, să-și pregătească o gustare….
Ah, și încă ceva. Tot cu un bărbat cu ochi albaștri l-aș duce acasă. Dar de data asta, definitiv, deși să mă-ntrebați …după 6 ani, căci, chiar dacă expiră garanțiile, lucrurile bune rămân. Definitiv. Dragoste..și…. frigidere, ehehehe…
Atențiune! Atențiune! Întrerupem liniștea asta, de pe blog și facebook, pentru o veste extraordinara. Chiar dacă eu am luat pauza din toate, implicându-mă în realitățile pe care le cam neglijasem, viața merge înainte. Vara îmi dă responsabilități noi și îmi motiveaza absentele; stiu asta, va spun și vouă!
Dar cum v-am obișnuit, nu vreau să vă dau vestea până nu vă povestesc ceva. Ce ziceți? Vă place fata asta frumoasa de pe coperta acestei reviste?
Nu-i așa că e o mică divă? Ar putea trece, liniștit, drept o vedetă pe care o admirăm în perindările noastre zilnice. Micuță, cu ochii ca niște boabe de cleștar, cu un zâmbet așezat cu grijă pe figură de o ursitoare bună, care a răsplătit-o cu o gingășie și cu o seninătate cât să fie remarcată mereu. Nu-i așa?
O mamă tânără, devotată unui pui de om pe care-l crește cu grijă și atenție, dar și cu o deviză care mie-mi răzbate prin ceea ce face, zilnic, -căci, da, fata noastra are și un blog de unde aflu multe lucruri, inclusiv de deviza aceea, pe care eu, personal, nu le-aș face, din comoditate-: „Îndrăznește și nu vei regreta! Viața se trăiește, oricât ar părea de dificil!”
Nu, nu căutăți nicăieri aceste vorbe căci ele se deduc: se deduc din articolele despre lecțiile de spaniola pe care le-a luat alături de prietenii sai, se deduc din iubirea pe care o construieste, zilnic, alaturi de fiul și iubitul ei, se deduc din voluntariatul pe care-l face acolo unde alții, mai defavorizati ca ea, au nevoie , din emisiunea tv, „Iubire interzisa”, unde a avut curajul de a participa, dar și din reuniunile cu prietenii….asemeni ei, cu care chiar schimbă …culoarea lumii.
Da, asemeni ei, deși nu s-ar zice ca aceasta fata grozavă, care tine jurnalul iubirii, are vreo dizabilitate. Din punctul meu de vedere nu are, dar, totuși, nu putem sări peste acest „amănunt”, căci rostul acestui articol ar fi altul. O zaresc, adesea, prin trecerile mele – deh, suntem brașovence amândouă – cum participa la fiecare sarbatoare publică, cum iși duce baiatul in parc, cum picteaza diverse, in activitati la indemana tuturor, spre incantarea celui mic. Zi de zi, se avântă într-o multime de lucruri: muncă, articole pe blog, devine „reporter special”, testeaza și ne indrumă spre descoperirile sale, participa la concursuri diverse, iar cu prietenii sai speciali de la Asociația Sfântul Haralambie se preumblă peste tot, indiferent ca sunt excursii, petreceri sau conferinte și are o comunitate pentru care o admir și o invidiez putin, pentru sinceritatea si unitatea dintre ei. Bine, eu am enumerat cateva, caci exact cum spune, nu e lucru pe care sa-l considere un obstacol.
Si acum vine vestea cea mare.
Pe 29 și 30 iunie 2016, la 18. 30,Coresi Shopinng Resort, Brașov, va participa, în calitate de model, la prima prezentare de modă destinata persoanelor cu dizabilități și va fi alături de oameni pentru care scaunul cu rotile, de exemplu, este un mod de viață, unul firesc, așa cum ar trebui sa-l privim fiecare dintre noi.
„În Pași Rotunzi”,… dar fără limite– nume perfect ales, după părerea mea- este un eveniment organizat de Consiliul Național al Dizabilității din România – CNDR, reprezentantul în România al European Disability Forum, în parteneriat cu Asociația “Pași Rotunzi” şi Bya Fashion. 17 modele cu diferite dizabilități, dintre care patru băieți, vor prezenta creaţii marca Doina Levintza, Cătălin Botezatu, Patuschinsky şi Bya Fashion.
„Oferim ocazia unor modele cu dizabilități să fie mesageri ai acestei categorii. Blândețea țesăturilor, armonia culorilor și măiestria designerilor sunt cele mai potrivite instrumente pentru susținerea solidarității sociale”, a declarat Daniela Tontsch, președinte al Consiliului Național al Dizabilității din România.
Mihaela va defila, demonstrand ca e doar o noua prezentare de moda și nu neaparat una speciala; va imbraca haine frumoase ca oricare alt model, doar ca ea chiar e un model, model de om perseverent, pentru care nu exista „nu se poate” și care ne va scutura, pe unii dintre noi, de prejudecăți; deși cunoscând-o, de ceva vreme, cred ca va demonstra, inca o data, ca normalitatea are definitie complexa și că limitele nu exista, construind, cu resursele ei de OM, un infinit de posibilități pe care sunt onorata să le ..imprumut, adeseori.
Îndrăznește și nu vei regreta! Viața se trăiește, oricât ar părea de dificil!”, mentalitate de învingător. Succes, draga mea! Esti un model de urmat în orice faci, nu doar în modă. Nu ne lipsește decât dorință de cunoaștere. Poate vreți să îi cunoașteti pe toți, vor avea chiar și momente artistice. Poate nu vor fi ca cel din clipul de mai jos, dar sigur va fi cu emoție și multa implicare.
Asa ca e simplu: fiți la prezentare să vedeți …că nu există nicio diferență. Vor fi …strălucitori, frumoși și curajoși!
Ps. La mulți ani, fărima mea de suflet! Acest articol ți-l dedic și ție și-ți mulțumesc pentru prietenia ta!
Poate va intrebati ce mi-a venit să vă povestesc, acum, de cazuri separate, dar cu note atat de comune. Pai, e simplu. Am aflat de un proiect, „
