Tata a fost băiat sărac. Nimic nou sub soare. Însă, îmi amintesc, ca ieri, că cel mai mare vis al a lui a fost să avem casa noastră. Și am avut-o, undeva la limita celor 8-9 ani ai mei, încât pot spune că am crescut cu această dorință a tatei. Ei bine, și când căsuța din povești a fost a noastră, cu greu am înțeles de ce trebuie să o împărțim cu alții. De ce e musai să ne scrie numele pe o ușă și să facem parte dintr-un cuib; nou, ce-i drept, unde totul zumzăia de necunoscut. Ați ghicit, blocul meu era locul de poveste, unde am stat mult, mult prea mult, și unde tata ne-a dat lecții tare pline de tâlc. Una dintre ele avea iz de vacanță permanentă. Da, asta spunea tata că trebuie sa fie casa unui om, oază de relaxare completa și, împreuna cu împrejurimile, să ne fie și tabără, și hotel, și teritoriu de expeditie, și de aventura.
Si pentru toate acestea tata a ales o zona ideala; o zona cu padure, rau, lac, trasee montane, cu gradina zoologica, cu terenuri de tenis și fotbal, patinoar și sanius. Ce mai, se ținuse de cuvânt și aveam „casă” cu acareturi. Aveam, inclusiv, piscină la scară. Nu una, ci patru. Pe mărimi. Cu o apă rece ca gheața, dar pe care o încălzeau prietenii mei, sărind de bucurie și stropind totul, în jur, de parca era apă vie.
E drept, ca nu intram în piscină asa cum ar face-o orice om, cand deschide usa casei și paseste pe pontonul lacuit cu grija, scrutand cu ochii frumusetea apei. Nu, noi intram printr-o spărtură de gard, tinand strans o patura, o carte, un remi, și două mere. Bonus niste biscuiti, că apa face foame. Treceam, cu grijă, pe lângă cinci meri, trei corcoduși, un stejar, și doi brazi; ne salutam reciproc și îi trădam rapid cu margini de „piscină” incapatoare și plină ochi. Vară de vară, stiam că și Brașovul își domolește căldura, atunci când cu greu mai gaseai un loc in imensitatea aia. Așa ca, da, aveam „bloc cu piscina proprie”. Eu împreună cu ceilalti locatari, ce-i drept, dar nimic nu-mi scotea din minte ca m-am născut norocoasa, și ca viata ca a noastra nu are nimeni.
Imi amintesc că, adolescenta fiind, m-am indragostit de un tânar ce locuia într-o casă, din vecinatate. Auzisem eu ca el chiar are o piscina în curte, dar mare suparare am avut cand am realizat ca zvonul nu facuse decat sa transforme un biet bazin cu apă, negru de timp și supărare, în vreo pretenție cu ștaif. Atunci, cred, am luat, prima dată, contact cu ideea de lucru facut de mântuială, fara vreun specialist și fara vreo documentatie, desi avea tot ce-i trebuie sa fie, fix, ca in filme. Deh, nu toți sunt ce par a fi. Valabil și pentru băiatul cu pricina, nu doar pentru piscina lui, dar și pentru mine, căci visam la cai verzi pe pereți.
Anii au trecut, „piscinele” mele au ramas fara apă, tărâmul meu de vis în paragina; am inceput sa numar mai putini meri și corcoduși, observam, discret, ce inseamna degradarea si lipsa de interes și desi nu-mi concepeam verile fara iesitul in decor acvatic, la baza blocului, asta nu mai era după mine. Locul devenise tentant pentru „investitori” și, ca orice lucru bun și înfloritor, prima condiție pentru a se vinde, știm noi cum, a fost sa-l lase de izbeliște. Cred ca a fost momentul cand mi-am dorit sa am casa mea, nu blocul meu. Sa am piscinuță, și sa nu mai sufar din pricina neglijentei altora.
Casa o am, tot cu aer de vacanta, cu munte in curte si stanca pavaza. Mi-am pus un leagan in dormitor si am decretat vacanta permanenta, exact cum spunea tata. Relaxare legănată, cu pisic, in ascunzis și umbră. Dar arsita și caldura tot nu le-am putut stavili. Asa ca iar mi-a plecat gandul catre vremurile cand ne balaceam in „strandul cu piscine” pe care ni le insușisem ca pe ceva de la sine inteles, fiind locatari cu acte in regula.
Poate nu o sa vi se para ciudat, dar multi dintre cei care au locuit acolo au, acum, acasa, piscine. Cred ca nu au conceput sa nu duca mai departe ceea ce primisem noi ca dar al copilariei. Acum, întinderea aceea are denumire pompoasa de Aqwapark, e împopoțonată cu tobogane care par desprinse dintr-un film SF, in care vezi o dihanie numai buna pentru cei care vor asta. Pentru mine, însă, e prea mult.
Lumea nu se mai inghesuie, dar nici nu lipsește; biletul e scump, iar sparturi in gard nu mai sunt. Din loc in loc, vezi cate un omulet, care priveste dincolo, ca in povestea „fetita cu chibriturile”. Si nu revine nostalgia, ci dorinta de a reface o bucata din bucuria simpla de atunci, dacă tot se poate.
Asa ca imi indrept gandul spre firma, Elcora Piscine, cu dorința de a afla mai mult despre toate acestea, caci deja vad ca sunt piscine pe structura metalica, iar altele din beton isoblok. Am primit pontul de la un prieten care, după ce a facut totul in regie proprie, tocmind mesteri priceputi la toate, a sfarsit prin a plati dublu, incercand sa repare stricaciunile unor măsuratori incorecte, unor decizii gresite, dar care s-a redresat miraculos prin specialisti de la Elcora, firmă cu experienta, și portofolii generoase, care nu doar ca le-a oferit proiectul în 3D, construcția, și solutiile care transformă un bazin cu apa intr-o piscina cu pretentii, dar au oferit garantie, service, livrare si multe alte facilitati, de la incalzirea apei, acoperirea bazinelor, solutiilor chimice de curatare profesionale până la întretinere.
Se zice ca, în Brasov, vara cade intr-o joi și ca nu merita deranjul sa faci, din curtea ta, loc de bălăceală. Eu observ, însa, de ceva ani, ca avem din ce in ce mai multe zile caniculare. Ei bine, nu mai încap in spărturi de gard, dar nici la ștranduri nu mă mai vad ducându-mă, căci simt cum mă „cântăresc” priviri dezaprobatoare. Parca altfel as savura o cafea, o inghetata, o bucată de soare, fara sa nu ma mai chinuie gandul ca racorirea o faci printre indiscretii stanjenitoare. M-ar multumi teribil sa retraiesc putin din starea de atunci, copil fiind, dar la mine acasa. Cred ca e posibil și cred ca am gasit și oamenii potriviti sa ma ajute. Cine stie? Poate vara viitoare va invit la party la piscina. Si nu, nu e nevoie sa faceti gaura in gard. Deschideti poarta. Acum ma duc sa fac niste calcule. Desi cei de la Elcora s-au pregatit cu toate. Eu iau decizii pentru verile ce vor veni. Cum spunea un om drag mie – „merit” asta. Merit sa aduc marea la munte, să o aduc acasa, ca tot nu am vazut-o de ani de zile; iar daca mi-am putut instala leagănul, din curte, în dormitor, voi reuși și acest lucru.
Și inca ceva – doar eu remarc ca nu e om sa nu fie lovit de cliseul „casă cu piscină”? Poate face parte din scenariul unui film posibil, uneori, nu doar in imagini hollywoodiene; e suficient sa rasfoiti fotografiile de pe site și va veti convinge.
Din portofoliul Elcora
Ps. Recomand cu mare bucurie Elcora Piscine, și chiar daca nu ar fi articol publicitar, tot v-as recunoaste ca imi doresc o piscina, doar că nu știu dacă aș fi avut prilejul să o spun. Cine stie, poate voi fi norocoasa și de data asta..
ar putea fi o scorbura cu vise palpabile, dar fotografia imi prezinta, mai mult, însingurarea
Într-o scorbură de vise fără ventilație
Se ascunse un gram de vină, semănând negație,
Scuturând basma de pânză, înflorată pe alocuri,
Făcea semn destinului sau poate norocului;
Dar pe alee, cin’ să fie? Vântul, clipa si cinci pietre;
Nimeni nu vedea comoara, nimeni n-avea timp s-aștepte
Sau s-observe, așa pe stradă, într-un mediu incolor,
Bocceluța cea de pânză, cea cu crini și cu bujori,
Ce stătea la îndemână, ca un snop de mentă nouă,
Mai că-n colțul meu de lume, se creea o viață nouă
Adunată-n eprubeta viselor cu lună plină,
Alchimistul cel măiastru cam uitase să mai vină
Și s-amestece-n esențe, să dea drumul în eter,
Să găsească o mufă nouă pentru visul efemer.
Dacă ar decanta cu vorbe tot noianul cu simboluri,
Poate ar da lucire caldă și-unui om vreo două roluri;
L-ar lasa sa intre acolo, da, în scorbura cu vise,
Să-și aprindă iar taciunii, să nu pară neatinse,
Să îi lumineze calea, s-o gasească mai ușor,
După vânt, basma și pietre, după casa cu pridvor,
Unde se vedea, pe masă, mămăligă aurie,
Amintindu-și că, acolo, e izvor cu apa vie
Și că alchimist e timpul, tot purtându-l în alte locuri,
Când, de fapt, uitase totul, chiar si scorbura cu jocuri
Cu răvașe-ngălbenite, descifrate, acum, în taină:
„Mi-aș dori ca vara asta sa nu semene a toamnă!”
Zâmbet cald se adună-n colțuri și în margine de gând,
Simplitatea asta nouă, prea e veche pe pământ!
Și de fugi în lumi cu falduri, cu mătăsuri-mpresurate,
Tot în scorbura cu vise, te aduni pe la jumate
…de viață …cu fir (moț) de ață!
Sunt într-o buclă de timp unde doar laptopul mai clipocește uneori. Timpul cuvintelor scrise, nu vorbite. Cei care nu mă-nțeleg, le-aș dori un astfel de timp și poate ar ști ce înseamnă. Dar ar însemna sa nu le vreau binele. Mie îmi place bucla mea de răgaz, îmi aduce liniște. Chiar și cu o duzină de cuvinte, pusă la Eddie în tabel.
Cuvintele vedetă au fost, de astă dată, următoarele: gram, mot, basma,alee, borceluta, menta, crini, mamaliga, snop, incolor, eprubeta,mufa, ventilatie.
Umbrele de pe peretele alb, ca laptele din hârdăul bunicului meu, tremurau ca într-un teatru cu subînțelesuri domoale. Se ridicau moțuri de frunze și se asezau, într-un dans aparte, pe liniile firave ale crengilor din corcodușul cu fructe roșii și zemoase, țesând decor pentru cele două abajururi de lampă: Prințul și Prințesa. „Prințesei” îi legasem, într-o dimineață, o eșarfă colorată, de mătase, să aibă voal de codană și să n-o confund cu staticul regal, astfel încât, diferențiate, cele două „siluete” îmi dădeau repezentații magistrale, în fiecare seară. Mă așezam pe marginea patului și încercam să descifrez scenariul.
Sora mea adormea, de fiecare dată, cu păpușa Sorin, în brațe, cu degetul mare în gură, cu colțul pernuței brodate, cu monogramă, așezat pe urechiușa ei cu cerceluși bleu, de argint. Eu nu aveam nici păpușă, nici cercei, iar părul îmi era atât de scurt tuns și atât de inestetic încât lumea îmi spunea „căprioara”.
Mie nu-mi păsa de nimic. Aveam umbrele. Erau prietenele mele, poveștile mele de seară. Aveam Prințul și Prințesa, abajururi cu tronuri… de copaci bătrâni. „Azi”, nu-și vorbeau. Prințesa se răsucise toată ziua și stătea cu spatele la Prinț. Părea că se așază în leagăn de crengi și că are cunună de frunze. Dansa visătoare și se tânguia a iertare. Nu m-a răbdat inima să nu o întorc spre Prinț și să-mi imaginez un sărut.
Mama m-a făcut la 16 ani. Era ea un copil cu copil. Îi eram taină și jucărie, îi eram suflet și ghemotoc cu ochi curioși. Prea curioși.. M-a crescut bunica, multă vreme, și, poate, de asta jucăriile mi-au fost puii și oalele, și căciulile mițoase, și noroiul din șanțuri și lutul care o ajuta pe mamaia mea să ascundă crăpăturile casei. Toate simplitățile pământului.
]n loc de nisip kinetic aveam jucarii din petrol
Îmi plăceau cuburile și plastelina, dar erau atât de plictisitoare, rigide și repetabile, încât tot lutul mi se părea cel mai ofertant, în joaca mea primitivă. Avusesem și eu jucării. Da! Mi-aminteam, cu drag, de un miel cu bentiță bleu și de o Scufiță Roșie care mirosea a petrol încins. Cum a apărut sora mea, cum fiecare jucărie a ajuns pe un câmp cu fantome care parcă-și strigau originile, dar fără să le recunoască nimeni.
Asa că-mi făceam jucării din umbre, din lut, din gânduri și povești. Pe astea nu mai putea să mi le strice nimeni, iar dacă stau bine și mă gândesc, nu mi le strică nici azi și încă mă mai însoțesc în episoadele mele copilărești.
In 2015, când am fost la orfelinatul din Odorheiu Secuiesc, am găsit acolo, copii care, parcă, îmi furaseră recuzitele copilăriei și le transformaseră în povești noi și puternice. Acolo, prefăceau lutul în cănuțe, ceșcuțe, oale și tablouri, se dădeau manifestații de teatru cu umbre și păpuși, acolo pictau lutul ars, dar cel mai plăcut a fost să observ materiale noi. Plastilina fusese retrogradată și așezată doar in amintirile mele. Nisipul kinetic și argila cu polimeri erau luturile prezentului.
Și uite cum Prințul și Prințesa puteau fi, în același timp, și abajururi de lampă, dar și figurine clare făcute din nisip menit să nu se usuce, să nu se risipească aiurea, care nu se lipea de mâini și nu murdarea nimic in jur. Magie. Plastelina mea rigidă era răzbunată.
Timpul aducea comori de simplitate în ateliere cu mâini harnice. Nu mă credeți? Mergeți în vizită. Și așa ar avea nevoie de noi. Oricând. Cu o găletușă de nisip magic îi adunați în șezătoare. Cu alte daruri i-ați ajuta sa crească.
Mie mi-e dor să le spun o poveste. Simt că vom face schimb, eu le spun una despre umbre, iar ei îmi vor da lecții cu povești vii. Fain troc, nu?
Mi le dau iar de a dura printre voi. Mi-adun zestre.
Căci, probabil, într-o zi, sau, încolo, în noapte,
Cineva o să strângă și-ale mele neșoapte,
Le va pune în cufar, nu va închide cu cheia,
Dar va spune, probabil:”Aici este aceea
Care zestre își strânge, dar vorbea de risipă
Într-o vorba amară sau într-una de o clipă,
Făr’ să știe că totul se întâmplă cu rost,
Dumnezeu îi recita, totul, chiar pe de rost,
Orice gand ar fi pus în cuvinte timide!
-Erau toate ale tale, ti-s mereu prea sortite!
Lasă zestrea, spunea cel ce adună cuvinte,
Tu lucrează la ea, ca luare aminte,
Căci sunt treceri firești, mâine o fi doar părere,
Si-o să-nșiri amintiri despre aceasta avere!
Vrei un titlu pompos pentru tot ce ți-e-n minte?
Toate vorbele ajung sărutare fierbinte
Pusă în inimile celor ce citesc fiindcă vor,
Chiar de azi scrii concret sau doar amăgitor,
Mulțumește în gând, lasă zestrea să șadă
Adunată-n coperți, pentru o altă paradă!
Tu fii cea relaxată, nu mai fii o nălucă,
Și-o sa vezi că e tot ce sperai să-ti ajungă!
Toate cuvintele de multumire ajung la voi, cei care mă ajutati să nu rămân singură printre cuvinte, care m-ați ajutat să văd, parcă, ochii celor care mă citesc, să mă purtați în interacțiuni desăvârșite, să-mi dați imbold și curaj, să devin …Povestitoarea, nume de cod…
Si simt iubirea, iar asta imi e bucurie. Și azi, și mâine.
Eddie, in tabelul tau, aceasta a fost o duzină, candva 12 aprile 2016.
Pe străzile cu piatră cubică apa curgea, pe mijloc, ca un copil de pârâiaș lăsat la joacă, pentru prima oară, să vadă lumea. Zăpușeala mirosea a salcâmi deși nu vedeam niciunul. Posibil să fi luat mirosul cu mine, căci era perioada lor, acasă. O doamnă, cât o bijuterie de mică, ducea, în brațe, un ghiveci enorm cu o floare albă. Era atât de pedantă, încât am rămas cu privirea ațintită asupra ei, nefiresc. Purta un trenci de culoare galbenă și avea un păr atât de alb încât te-ai fi dus cu gândul la Crăiese cu Zăpadă. Așa părea zâna florilor. Un tip îmbrăcat în piele, căruia doar motocicleta îi lipsea, plimba un husky alb maiestuos. Părea că îl duce câinele, căci el își purta, parcă, visele, călcând intenționat prin copilul-pârâu. De la balcoane, florile se revărsau ca într-o grădină botanică suspendată.
Picioarele mi-erau obosite, setea se instala puternic și eu căutam cu privirea o ieșire din labirintul împărăției de piatră și flori. O cișmea, din aceea veche, grea, cu patină de timp, cu amprentă știută doar de Dumnezeu, îmi apăru în cale, de parcă aș fi cerut, în gând, asta, iar zâna bună mi-ar fi așezat-o în drum, ca dar. Tineți minte poveștile acelea când drumețul găsea fântâna cu apă bună și colacii calzi numai pentru el? Poate nici nu erau aievea, dar Dumnezeu îl hrănise și adăpase după inima lui. Doamne, cât de flămândă am rămas, uneori, neștiind că pentru a fi om nu e suficient doar să respiri și să vorbești frumos. Mult oi fi trecut eu pe lângă ciutură cu apă vie și dumicat îndestulător. Poate trec și acum, dar măcar azi mi-e clar de ce nu le văd.
Cișmeaua îmi dadu să beau și îmi arătă și iesirea, căci era așezată la răspântie de gânduri, cu lumini spre patru laturi. Am ieșit pe cea care îmi stătea în față, doar știți că spuneam, cândva, că aleg să merg înainte. Am avut un șoc când am ieșit pe o colină modernă, discrepantă cu locul în care mă aflasem, de parcă trecusem într-o altă dimensiune. Lumina era puternică, orașul se vedea ca la „belvedere”, treptele ți se așezau la picioare să le numeri într-o coborâre lină. Ne-am privit, nedumeriți, dar trăiam, oricum, într-un basm cu portaluri diferite și nu ne mai miram prea tare. Lumea se atingea, ca din întamplare. Sus, jos. Ne faceam loc, automat, răspunzând, pe alocuri la zâmbete.
Jos, ne aștepta toneta cu înghețată de fistic și o bancă pe care, cred, o foloseau, toți, cinci minute pentru revenire din beția pașilor. Niciunul nu avea îndrazneala să țină banca ocupată mai mult de cinci-șase minute. Era banca răgazului. Ne-am așezat cuminți, cu cornetele și fețele zâmbind a bucurie simple și la îndemână, apoi am trecut pe alte margini de lume. De data asta lumescul ne invada cu terase colorate și miros de cafea râșnită proaspăt. Doi tineri se certau și noi priveam mustăcind, roșind, aproape, de momentul lor atât de firesc, purtat pe un zid în care sărutul părea desprins dintr-o regie menită să te facă să oftezi după actorii principali. O bicicletă căzu lângă picioarele lor, iar noi ne-am scuturat repede de imagine și ne-am așezat să sorbim cafea și coniac cald cu miros de vanilie.
Broboanele de zahăr de pe o margine de pahar și zâmbetul complice al chelnerului, când dadu cu ochii de figura mea încântată, îmi intregiră aventura. Îmi adusese, făra să comand, o negresă cu sos de ciocolată caldă deasupra. Am știut că ce mi se întâmplă e aievea. Nu, nu eram la fântâna cu bucate bune, căci paharul bombat, cu lichid de chihlimbar aromat, nu cred că intra în atribuții de zână bună, dar eu m-am simțit răsfățată, într-un moment magic, exact ca sărutul de pe ziduri, de adineauri.
Ne-am adunat simțurile și am început să jucăm un șotron imaginar, pășind pe dale mari de piatră. În fața mea se învârtea un carusel gol. O dată și încă o dată, și iar o dată. Sălcii plângătoare și arbuști timizi se vedeau dincolo de el, dar eu nu mă mișcam. Ascultam ding-dongul acela de sărbătoare și nu vedeam nici măcar un om, acolo. Sărbătoarea nimănui. M-am apropiat. Căluții săltau sus-jos, mai repede și iar, și iar. M-am uitat să văd dacă numai eu observam asta. Nu, nu era închipuire. M-am apropiat ca și când aș fi vrut să urc pe unul dintre căluți și totul s-a oprit. Eram prea mare pentru carusel, dar omul-comedie nu părea impresionat de asta. M-am dat o dată și încă o dată. Sus, jos, gândurile mele se asezau când prea înalt, când dispăreau. Nu-mi plac rotirile. Îmi deranjează stomacul, dar acesta nu a fost rotire, a fost ritual.
Lumea îmi zâmbea tacit, ca și când fusesem femeia îmblânzitoare de căluți, femeia-carusel.
Dincolo de el, sălciile plângeau. Am ales sa ies în alt luminiș. Puteam face orice, primisem taina caruselului în dar. Nu poti stăpâni ceea ce nu ai și nu ai avut niciodată. Îndrăznește, încearcă, bucură-te și adună, din tot, povestea caruselului tău. Vei observa altceva. Sus, jos, nu sunt altceva decât căluți magici. Și totul va fi victorie și frumusețe. Uneori, încă văd căluți ce se rotesc doar pentru mine, dar nu mereu, dincolo de ei, sunt luminișuri verzi, plângătoare, și…drumul e altul. Azi noapte am visat caruselul meu și avea copaci triști și goi, în jur. Era prima oara când aș fi ales să merg către sălcii. Vreau verde în carusel, goliciunea arborilor o voi așeza la toamnă pe căluțul cu zurgălăi,…nu-i așa?
Azi îmi asez gândurile pe căluți care m-au purtat, anul acesta, doar pe unde și-au dorit ei. Poate nu am fost un dresor prea bun, dar de ce să aleg întrebarea asta? Mai bine o aleg pe cea care mă va duce spre alte locuri, mai verzi. Care veniți cu mine?
