Azi noapte am fost în Franţa. Cred că eram în Paris, pentru că i-am recunoscut mirosul, de acum 3 ani, de când l-am vizitat într-o fugă de vară, cu emotii nemaiîntâlnite şi senzaţii parfumate de dor si visare. Doar că…de atata documentare despre Regele Soare, datorită unei teme perfecte, dar deloc la îndemână, propuse de Alexandra Ali pentru Clubul Condeielor Parfumate găzduit de Mirela (acum fie vorba daţi click pe linkul Mirelei şi, dacă uitaserăţi ceva despre perioada aceea, sigur vi se vor extrage toate esenţele unei istorii grandioase), …eram singură în Paris şi eram în vremea lui Ludovic al XIV-lea. Paşii îmi erau timizi, tropăind discret pe o stradă pietruită şi întunecoasă.

Nu ştiu dacă eram în locul potrivit, pentru că se simţea miros de carne putredă, dar cred că visul meu se implanta într-un text citit aseară, şi care mă umpluse de fior necunoscut când am auzit că, la vremea aceea, „cancerul se trata crestând pielea bolnavului, strecurând în răni carne crudă de vită și porc, ca să aibă cu ce se hrăni tumorile. Evident, bolnavii mureau de cangrene în câteva zile, căci carnea se strica la un loc cu corpul bolnav. Dacă mai adăugăm şi cum mureau copii abia născuți sau cum la 40 de ani adulții nu mai aveau dinți, pentru că singura cale de tratament era extracţia, nu mă mir că locul opulenţei de la curtea regelui a fost luat, în mintea mea, de cea mai puternică senzaţie, fie ea şi olfactivă. M-am strecurat discret după o poartă şi am intrat în atelierul unui peruchier al vremii.

Se ştie că Ludovic Soare impusese moda perucilor cârlionţate care acopereau umerii şi spatele, şi toţi, bărbaţi sau femei le purtau într-un mare fel: uneori date cu pudră albă, sau, după caz, cu pudră violet, roz sau galbenă. Aşadar..intram în atelierul peruchierului care îmi luase deja măsura capului. L-am găsit ţesând, pe o scăfârlie de lemn, fundaţia unei peruci din panglici şi fire de bumbac, după forma capului trasată, fixând mai apoi o plasă de bumbac, înnodând fire de păr natural cu ajutorul unei croşete speciale, exact ca şi când ţeseai un covor, începând din spate spre creştetul capului, după ce periase bine părul.

Cred că îmi rămăsese în minte ideea că una dintre amantele Regelui Soare, Marie Angelique Scorailles de Roussille, marchiză de Fontange, şi-a legat într-o zi părul deasupra capului cu o panglică. Regelui i-a plăcut foarte mult această pieptănătură, iar ea, ca să-i facă plăcere, se coafa aşa în fiecare zi. Inventivitatea a mers atât de departe încât o variantă a coafurii Fontange impunea folosirea unui cadru de sârmă înalt de peste 30 de cm care se fixa pe cap. Apoi, părul şi meşele erau urcate grămadă pe schelă şi răsucite sub formă de cârlionţi. Procedura era urmată de decorarea coafurii cu panglici de mătase, dantelă, muselină, flori, pene şi bijuterii.

În timpul lui Ludovic al XIV-lea, parfumul nu masca doar mirosurile urâte, ci ştergea chiar şi mizeria – se credea că prin aplicarea lui se garantează igiena, iar să fii curat înseamnă să te pudrezi cu trandafir, narcise, ambret sau licheni, să-ţi hrăneşti părul cu ulei de migdale dulci sau de tuberoze, să-ţi freci pielea cu portocal, să-ţi stropeşti faţa cu Eau d’Anges cu bergamotă, să-ţi parfumezi respiraţia cu ambră sau cuişoare, să porţi săculeţi parfumaţi şi să te parfumezi cu pudră À la Maréchale. Doamnele foloseau frecvent pomezile florentine cu iris, cerurile de Spania cu iasomie sau esenţele de Nisa. Apele aromate cele mai des folosite erau Eau de la Reine de Hongrie şi Eau de Chypre. Existau şi alte ape renumite, ca Eau d’Emeraude şi Eau de Mille Fleurs. Era o epocă în care totul se parfuma: pernele, săculeţii, evantaiele, hârtiile, perucile.(sursa:Lovendal.net).

Medicul lui Ludovic al XIII-lea inventase deja un costum, folosit în continuare, ce avea rolul de a-i proteja pe doctori: o mască dotată cu un nas lung, umplut cu parfumuri, necesar pentru a filtra aerul. Aspectul acestei măşti era acela de cap de pasăre, cu cioc peste măsură de mare. Numeroase parfumuri erau arse sau evaporate, fiind adăpostite în casolete. Tradiţionalele sfere cu parfumuri solide au luat forme din cele mai diverse: de melc, broască sau de cruce, fiind dotate cu un compartiment destinat unui burete imbibat cu parfum. Folosirea pudrei parfumate pentru păr şi peruci era obligatorie. Pudrele cele mai folosite erau cele cu iasomie, floare de portocal, trandafir, ambră, apoi pudra de chypre şi pudra  À la Maréchale.

Ca o ironie a destinului, la bătrâneţe Regele Soare a ajuns să deteste aproape toate parfumurile – şi aceasta datorită abuzurilor făcute de-a lungul vieţii. (sursa:Lovendal.net).

Peruchierul muncea la perucile curţii şi 30-60 de ore, şi ca să dureze mai mult construcţia o întărea cu gălbenuş de ou. De multe ori sugera folosirea esenţelor de parfum  amintite, care să înlăture mirosul de nespălat …la modă la Curtea Regelui Ludovic al XIV-lea, când se credea că apa subţiază pielea şi o îmbolnăveşte. Nu mai spun că uneori curtenii aveau accesoriu nelipsit acea gheruţă care atenua mâncărimile provocate de păduchii şi purecii de sub acestea.

In visul meu aflam toate acestea şi mă minunam de peruca ce aveam să o port la festinul dat de Prinţul de Conde la Chantilly şi organizat de Vatel, marele maestru bucătar, chef…cu o viziune  fantastică, care deşi purta spadă şi haine de nobil nu ezita să-şi suflece mânecile şi să demonstreze ceea ce aşteapta de la ajutoarele sale. Era aprilie 1671. M-am trezit înainte ca visul meu să continue şi să aflu, ceea ce ştiam deja, că, la sfârşitul acestor trei zile de spectacol grandios în care s-a îmbinat spectacolul, cu artificii şi mâncare de exceptie, marele Vatel s-a sinucis, întrucât carele cu peşte ale negustorilor întârziaseră să apară. A preferat să se înfigă de trei ori în propria spadă decât să fie dezonorat în faţa regelui.

Ştiu că nu are nicio legătură cu subiectul dar recunosc că fiecare amănunt ce îmi aduce aminte de Franţa, de istoria ei, de  regi, bucătărie sau parfumuri, mă face să nu uit cât de mult îmi doresc să am un bistro mic, micuţ…doar al meu, cu patru mese în interior şi două în exterior, fără opulenţa unui salon Ludovic al XIV lea dar cu elemente simple franţuzeşti. Până atunci vă las să savuraţi amalgamul acesta de impresii dintr-o noapte de noiembrie a unei acţiuni de aprilie 1671, din timpul guvernării celui mai longeviv rege francez, Regele Soare.

Povestea este înscrisă, cum spuneam, în Clubul Condeielor Parfumate,  găzduit de Mirela, cu tema Parfumul Curţii Regelui Soare, propus de Alexandra Ali.

Când Dumnezeu a creeat sfoara, a creat şi nodul şi ghemul. Două alternative, sau mai multe, dacă căutaţi prin gândurile voastre. Ale mele sunt prinse în ghem. Unul butucănos de sfoară maro potrivită pentru legat pachete şi saci de iută, fix ca în vremurile ce mă ţin ancorată cu amintiri descătuşate, pluşate, dar roase pe margini. Azi nu-mi văd ghemul, nu prind niciun fir, niciun nod, nicio scamă de trecut sau amintire potrivită. Să vin cu ceva din realul acesta cu bacili, viruşi şi tuse seacă? Nu! Nu, azi! Poate doar în treacăt să amintesc că azi e zi de sărbătoare la noi în casa? Ştiţi cu toţii şi urările se includ în text. Vă simt şi vă mulţumesc. Şi eu, şi Mihai. Sunt în urmă cu orice fel de treabă, fie ea pentru cabinet, fie prin casă. Ieri „aş fi dat un regat”(că tot e o expresie folosită des pe unde mă tot uit şi citesc) pentru un blid de mâncare făcut de altcineva; atât de tare îmi vâjâia capul încercând să stau drepţi prin bucătărie încât pâinea cu unt părea cea mai bună şi ispititoare mâncare, iar pizza nu intra nicidecum în preferinţele mele, aşa că ..să nu aud de comandă la domiciliu..

Ziua de azi a început cumva între tremurul nervos ce m-a cuprins când mi-am dat seama că nu pot scoate niciun sunet, atât eram de răguşită, şi trepidaţii de nerăbdare să pot articula trei vorbe, măcar. Mihai era treaz, într-un mod miraculos, de prea de dimineaţă pentru el. Mi-a arătat discret telefonul care era deja plin de mesaje şi apeluri ratate. Nu era chip să mai adoarmă în treptele vibraţiilor mereu în urcare, şi, din respect pentru cei ce sunau insistent îşi comută telefonul pe sunet strident. Azi noapte am avut un vis ciudat despre o câştigătoare, parcă de superblog, ce avea o emisiune, la radio, în care îşi povestea trecerea prin concurs, cu paşi încrezători şi cu aer boem de om care nu a avut nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Purta o bluză cu mâneci clopot şi o bentiţă flower-power, având un aer retro sau hippie. Pe un trepied stătea un premiu şi faţa îi era fericită şi senină, fără niciun entuziasm ce ar fi putut deranja. M-am bucurat în sinea mea, pentru mine superblogul fiind un tren în care nu voi urca niciodată; mai ales asistând la tot tumultul pe care îl provoacă celor trecători prin el, toamna aceasta; dar nu ştiu de ce simt că trecem şi noi susţinătorii celor implicaţi; poate doar ca o formă de trening, spre alt gen de concursuri, sper, deşi nu mă văd în niciunul de elită.E o zi obişnuită dintr-o dată specială, şi pentru că nu sunt creativă trimit doar câteva idei simple a unui timp ce se prinde în ghemul de sfoară, într-un fir subţire, pe care, sper, să-l găsesc greu dacă-l caut. Prefer un nod, măcar; acolo sunt ceva împreunări de senzaţii, de atingeri uitate, de vorbe pierdute şi oameni cu chipuri de poveste, sau coşmar. Curând voi desface unul. Azi desfac doar cel ce vorbeşte despre OMUL meu special, lângă care mă îndrept toată să-l dezmierd şi să-i mai spun a nu ştiu câta oară la mulţi ani!

Textul e înscris în duzina de cuvinte din cadrul clubului psi. În tabel găsiţi sigur poveşti de soi.