Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Gladiola

Maşina urcase panta cu greu, gâfâind parcă. La un moment dat se opri. Un fum uşor dădea să iasă de sub capota Daciei albastre:”O fi de la calandru?!”, zise Victor şugubăţ, ca un mecanic calificat, arătând cu mâna spre grilajul radiatorului. Radiatorul era, dar de calandru, Marina nu auzise niciodată. Îl împinse uşor pe Victor, în timp ce bodogănea mărunţel, mărunţel, din gură. Ea le spusese că nu asta e calea de a ajunge mai repede la discotecă, dar niciunul dintre pasageri nu părea să o fi auzit. Au ieşit pe rând, vezi Doamne, pentru o mână de ajutor; privind spre aburul ce încă ieşea din motor şi căutând căldura ce o emana maşina încinsă. Nu era frig, dar zâmbetul calin al nopţii ce venea cu paşi repezi, părea să îi facă niţel îngrijoraţi, şi se lipiră instinctiv de caroserie.

Marina luă o sticlă cu apă, o turnă într-un orificiu şi aşteptă ca maşina să se răcească. Ceilalţi se amuzau pe seama degetelor ei lungi de pianistă şi nu conteneau cu glumele: „Aşa, aşa, prinţesă, pune cerneala în călimară, dar nu uita de capac!” Normal, de la catedră la mecanic ad-hoc era cale lunga. Ca şi când nu îi păsa prea mult de spusele prietenilor, făcu un calcul scurt şi reporni motorul. Apăsă acceleraţia cu grijă, ca şi când din călcâi venea toată puterea ei de a struni maşina asta veche. „Gladiola”, cum o numise maică-sa, pentru că o cumpăraseră de la o florăreasă din Bucureşti, era ca un caleidoscop de poveşti care mai de care mai pitoreşti.

Asta de acum nu era mai nimic. Marina zâmbea, aducându-şi aminte de vaca pe care a întâlnit-o fix în faţa maşinii după ce luase o curbă periculoasă. Are şi acum autograful lăsat de Joiana, tot pe capotă, undeva în partea dreaptă. A avut noroc atunci că fiind noapte, deci liber, inclusiv pe contrasens, a putut trage puternic de volan. După ce i-a ieşit  vaca din vizor a stat pe dreapta, să-şi tragă sufletul de spaimă, vreo cinci minute. În maşină încă se făcea mişto de apa pusă de Marina pentru repunere în funcţiune:”-Şi, nişte Calgon ai pus Marina, că o fi de la depunerile de calciu şi poate la întoarcere nu mai porneşte deloc?
-Nu-i nimic, la întoarcere facem autostopul! Dar nu la grămadă, fiecare pe coaja lui!”, îi înţepă Marina amintindu-le că erau două fete şi trei băieţi la drum.

Nu putea conduce fără tocuri deşi ambreiajul Daciei era destul de rigid. Îşi potrivi călcătura în aşa fel ca totul să fie comod dar şi sigur şi încercă să-şi dea seama cât mai aveau din drum. Ups…tocmai ce a trecut de Barza mică, un orfelinat de copii cu vârste fragede. Spera să scape de glumele nesărate ale celor trei băieţi cu privire la locaţie. N-a scăpat. Dar nici nu i-a lăsat prea mult să continue:”Care dintre voi ştie să facă o pană? Linişte… 5 secunde. Curbele păreau periculoase, şi niciunul nu sesizase că ar fi vreo problemă. Le zări în oglinda retrovizoare mutrele îngrijorate, ce priveau ca mâţa-n calendar, şi adăugă pe un ton ferm: „Ca fapt divers, doar! Nu vă speriaţi!”

Era ceaţă, şi din Predeal se vedeau doar ceva lumini. După următoarea curbă ar trebui să se zărească Rozmarinul. Uite-l! Gladiola îşi făcu datoria. Nu ştia dacă dimineaţă nu se vor întoarce cu trenul, sau tot cu ea, dar acum îi mulţumi în gând, că, măcar, nu mai pufăia şi nu mai aburea minţile celor din jur. O parcă discret, mai în lateral, aşa să nu o facă de ruşine printre vedetele cu patru roţi; îşi potrivi din nou călcătura, de data asta pe tocurile ei de 12, în mers şi se asigură ca e impecabilă, ca şi când coborâse din maşina viselor ei. În suflet simţea, însă, că această maşină, era cea care făcuse din visul ei de şoferiţă tânără… o realitate. Gladiola ştia asta, aşa cum ştia că spre Braşov, dimineaţă, în coborâre, drumul nu va mai fi atât de „încins”. O lăsă pe Marina să nu fie sigură de nimic. La urma, urmelor …ea era….. doar o maşină!

Acest articol îl dedic celor două maşinuţe ale mele, care m-au slujit credincioase, pe cât erau de rable. Poate ele nu vor şti. Habar nu am dacă există vreun rai al maşinilor. Dar dacă ar exista Renaultul meu 5, roşu, în patru uşi fabricat prin anii 70, şi Dacia mea albastră, 1310 din 1989 , ar trebui să aibă locuri pe cinste.

Text înscris în duzina de cuvinte: „cale, calcatura, calin, calandru, calendar, calcai, calin, calificat, calimara, calciu, caldura, caleidoscop”. În tabelul găzduit de psi găsiţi jucători cu articole mai pricepute.

16 gânduri despre „Gladiola

  1. De o masina te atasezi ca de o fiinta umana. Si asta se intampla pentru ca ne facem necazurile cu ea. Panda noastra ne este atat de draga incat, atunci cand ii va veni vremea, vrem sa o tinem ca piesa de muzeu. Face parte din familia noastra. Nu e o masina de lux, dar pentru noi a insemnat foarte mult. Ne-a ajutat enorm si ne-a dus in toata Europa fara sa ne lase in drum.

  2. Prima mea mașină a fost un Trabant. Zbura pe șosea și o dată cu el și eu. Am bătut țara în lung și în lat. 🙂 Am plâns după el când l-am vândut.

  3. M-ai facut sa ma gandesc si eu la prima mea masina, un fordulet Ka, mai circula si acum pe strazile orasului, dar arata vai de mama ei. Mi-a stricat ziua cand am va vazut-o acum cateva zile. Frumoasa povestioara ta.

  4. …eu fantezii…nu prea scriu, mai schimb numele personajelor, dar atat. Dacia mea…mi-a făcut figura la Cotul Donului, pe serpentină şi a fumegat ca nebuna. Aproape, sau departe..când e seară şi maşini puţine, nu ca azi,…nu-i plăcut. Tema…se descurcă şi fără C-ul meu. Oricum, am ales ceva scurt…povestile mele cu masini…rable…sunt de neimaginat, chiar si pentru mine, cea care le-am trait. Cand am urcat intr-o masină noua…m-am simtit ca la Peleş.

  5. Am condus si chiar stricat cateva masini candva, desi nu aveam si nu am permis. Acum nu as mai avea curaj sa ma urc la volan. Imi amintesc perfect senzatia pe care o aveam cand eram incaltata cu pantofi cu toc (era ceva aproape senzual), la fel cum imi amintesc si prima mea incercare. Atunci, prima data, m-am descaltat pentru a putea apasa pedalele. :))))

  6. Sunt intamplari care iti raman in suflet, acolo, intr-un locsor numai al lor. 🙂 Raman cu atat mai bine acolo cu cat sunt scrise atat de frumos.
    N-am avut niciodata masina, deci nu prea stiu cum este sa te atasezi de una decat din experientele celor din jur sau din ceea ce am mai citit. Desi am permis…n-am condus niciodata. Sunt sigura ca am si uitat a conduce… 🙂

  7. Am carnet din 1995. O grămadă de vreme. Tot atunci mi-am cumpărat prima masina, un Renault 5 de care imi amintesc cu mare placere. Am o gramada de povesti mult mai incitante dar cred ca fiecare sofer are. Mai nou…nu mai am, dar nici nu s-ar mai potrivi cu varsta. De multe ori spun celor foarte tineri sa nu le fie frică sa-şi traiasca varsta. Oricum ar fi, curajul şi inconstienţa de atunci nu se va mai regasi in timp. Acum prefer sa conduca sotul meu, dar asta doar pentru ca lumea soselelor si a masinilor s-a schimbat. Doar că uneori nu am de ales si apas eu pe pedale, spre locul unde am treaba.

Lasă un răspuns