Îndoiala îşi făcuse loc în inima mea. Săpa adânc, în măruntaiele fiinţei mele, erodând celulă cu celulă tot ce prindea. Simţeam cum sângele clocotea şi ieşea din albia vaselor purtătoare ca şi când totul urma să ţâşnească  într-o simfonie grotească. Mintea fierbea de ciudă, inima pompa tot mai tare, iar trupul părea sa fie prins în chingile răzbunării. Dacă mă priveai, nimic nu arăta ca şi când în mine se duceau războaie şi se purtau bătălii cu săgeţi otrăvite. Păream senină şi împăcată, de parcă urma să pilotez un avion cu pasageri, şi nimic nu părea să mă distragă. Ţigara se fumase singură, mă încălţasem şi descălţasem de 10 ori. Într-un final, am rămas aşteptând. Îmi promisese că vine repede şi că vom purta o discuţie serioasă. La o adică, eu eram nevastă-sa. Eu, Isabela, nebuna ce fusese de acord cu toanele şi răsfăţurile lui.M-am trezit dimineaţă; aerul rece şi umed de la fereastra uitată întredeschisă m-a făcut să mă înfior, dar mai tare m-am înfiorat când am văzut că nici vorbă de bărbatul meu aventurier. Scarface, motanul cu lăbuţa defectă din naştere, lovea cu putere castronul gol şi m-am trezit că-l umplu cu gesturi mecanice şi greoaie. Capul îmi ardea de gânduri, iar gâtul îmi vorbea de o poziţie nefirească avută pe fotoliul pe care am adormit azi-noapte. Când neuronii mei au vorbit de poziţii mi s-a scurtcircuitat mintea. Cine ştie ce a mai experimentat cu Dana, aseară? Ce vă miraţi? Că-i ştiu numele iubitei soţului meu? Îl ştiu. A fost şi iubita mea! Ah, şi mai grav, nu? Da, grav…as spune!Nu ştiu care din noi şi-a dat seama, primul, de talentele Danei, dar cu siguranţă eu am pierdut în timp permiţând să intre în dormitorul nostru comun. De mică îmi spuneau ai mei că sunt ca un râu de munte: repezită, rece şi alunecoasă. Că-mi place să caut drumuri abrupte şi stânci de erodat. Nu mă lăsam până nu intram în sufletul omului, îl împresuram cu totul, şi-l inundam cu toate ideile mele despre viaţă, libertate şi experimente. De data asta mi se înfundase. După 10 ani de căsnicie, Dana a reuşit să ne dezbine. Aseară a rămas la ea şi eu simt cum îmi ia foc capul de gelozie. Nu asta ne-a fost convenţia. Am zis că rămânem noi, indiferent de ineditul situaţiei.

Apele se tulburaseră îngrozitor şi libertatea pe care o propovăduiam amândoi era o himeră şi un fum; fum gros, înecăcios pe care refuzam să-l inhalez. Hotărât lucru, trebuia să pun piciorul în prag. Dar dacă găseam răspunsul ce nu-l doream? Dacă mă părăsea?  Şi…oricum…nu mai ştiu de unde să înnod relaţia intimă cu propriul soţ. Am căzut în propriile capcane, ne-am înecat cu mâlul rămas din aşa zisa libertate; ne-am scufundat în propriile mizerii şi experimente. Auzi…experimente, libertate, plictiseală?! Păi, ce vom mai face peste 1o-15 ani? În ce ape ne vom scălda atunci? Nici lacrimi n-am. Nu am defel. Avea dreptate taică-meu când zicea că-s sloi, că-s strop de ploaie căzut în zi însorită. Ce mă durea vorba asta! Şi atunci, tot Edi fusese mărul discordiei. Nu înţelesese de ce trebuie sa-l ţin în facultate şi eu să renunţ la orice vis. I-am arătat tatălui meu, mai târziu, că mi le-am îndeplinit şi pe ale mele; dar degeaba, pe el nu a reuşit să-l iubească niciodată.

Uşa se deschise. Palid, plin de ulei şi negreală pe degete, îmi vorbea de o pană şi o noapte pe câmp cu avarii pornite. Nu-l ascultam. Îmi vuia capul de gânduri. Vorbele lui şuierau ca nişte cascade în liniştea pădurii. Fremătam, dar nu schiţam un gest. Era obişnuit cu firea mea şi crezuse că-mi sunt suficiente cele câteva explicaţii. L-am privit cum adoarme, cu un zâmbet mulţumit pe faţă. Aia a fost ultima imagine ce o păstrez în minte. N-am mai refăcut niciodată firul. N-am mai vorbit niciodată despre episodul acela dezastruos. A doua zi, Scarface şi cu mine eram plecaţi la ai mei. Singură am realizat că mă minţisem îngrozitor, că nu mai sunt o apă rece de munte, limpede, curată, curioasă…ci una tulbure, plină de mâl şi aluviuni amestecate. Viitura …ce noi o numeam căsnicie fusese o glumă proastă.

Îmi luase tot, dar nu-mi luase speranţa, şi culmea, din acel moment nu mi-am mai pus întrebari, nu m-am mai plictisit niciodată. Şi de fapt nu doar el fusese vinovat, de asta nu mai era nimic de vorbit. Am intrat în afacerea familiei şi în scurt timp, am prins o bursă în Spania, în industria alimentară. Cu Edi nu am mai vorbit niciodată. Avocaţii s-au ocupat de toate, ai mei mi-au luat lucrurile, iar …de motiv nu m-au întrebat nimic. Nici el, nici ei. Au încercat, fără succes, la început. Amândoi. Cum va fi noua mea relaţie? Nu ştiu! Va fi! Dar nu voi mai vorbi niciodată despre experimente. Mi-a ajuns cât am tulburat apele mele repezi. Acum vreau sa fiu un lac…., ceva, orice, dar fără intemperii, decât cele date de viaţă. Şi încă ceva: Nu mă judecaţi, viaţa are multe secrete întunecoase! Cine are curajul să le scoată la iveală? Cred că nici măcar tu, cea care scrii, sau citeşti…aceste rânduri…”

Ape repezi, ape tulburi….din povestea mea, povestea Izabelei…pe care o înscriu în tema de azi. În tabel…sigur găsiţi ape descrise mai poetic, mai literar, mai deosebit. Eu am venit cu o poveste adunată din târg, încă una…

zoe

Când am pierdut-o pe Zoe m-a ars în piept o durere necunoscută. M-am luptat zilnic cu ideea revederii, cu optimismul bărbatului meu, cu gestul lui de a lăsa gardul cu deschidere spre pădure, exact acolo în locul în care a săpat şi a evadat Măria Sa, câinele lup, dar şi de a-i pune de mâncare seară de seară ca şi când, revenind din pribegie, s-ar fi aşezat spre cina-i cea de taină. Zadarnice zbateri, deşi mult au îndulcit situaţia de atunci. 26 august, un Sfânt Adrian necunoscut mie, care probabil s-a supărat pe lipsa mea de credinţă, plus obişnuinţa ca toate lucrurile să se găsească firesc acolo unde le ştiu, de aici a plecat totul. Doar că nimic nu e firesc. Schimbarea vine atunci când te aştepţi mai puţin, iar pe noi ne-a lovit într-un punct slab, neînţeles de mulţi: plecarea neaşteptată a câinelui, ce de doi ani şi jumătate ne îndulcea existenţa.

• Am căutat-o mult pe Zoe: prin păduri, pe cărări neumblate de mine, din vremuri pe care nici nu mi le mai aminteam, în zone diferite, în cartiere prin care nu găseam logica cum ar fi putut să fie, dar nu puteam ignora nicio avertizare. M-am aventurat singură, fără ştirea lui Mihai, prin locuri prin care acum nu aş călca fără a avea însoţitor. Nu mi-am luat nici măcar vreun căţel, din cei rămaşi acasă, şi care nu înţelegeau unde dispar ore întregi şi de ce mă întorceam  răvăşită de durere. Mi-era teamă să nu se încaiere cu câinii pădurii şi să nu intru în belele mai mari decât cea pe care deja o aveam.

• Am ajuns pe un platou, de unde am privit oraşul ca pe un tablou cu imagini în miniatură, în culori de alb şi roşu din acoperişurile caselor, presărat cu lumini chiar şi în plină zi. Şi de la mine, de acasă, oraşul pare ca şi când eşti într-o poveste în care te caţeri doar pe piscuri de cărămidă şi ţiglă cărămizie, dar cu cât urci senzaţia e şi mai ascuţită, şi mai pregnantă. M-am văzut înconjurată de vreo 15 maidanezi, lătrători şi nedumeriţi de apariţia mea întrebătoare  şi nu ştiu de ce, dar ascultându-mi glasul se risipeau pe rând, căutând din priviri omul de contact al platoului. Mi s-a spus sec că niciun câine, fie el şi lup, nu ar fi putut rezista unei haite deja împământenite în zona respectivă.

• Mi-am şters lacrimile şi am coborât nesigură spre Răcădău, frumosul cartier al hăurilor şi carierelor de piatră roşie şi albă, în care s-au întâlnit vânturile şi zânele pădurii într-un ritual sacru de împerechere. Teama m-a cuprins până în vârful degetelor. Cărările păreau neumblate (şi chiar aşa erau) nici de om, nici  de animal şi încercam să mă desprind de locurile acelea ce păreau de poveste dar periculoase prin neprevăzut, cu un mare nod în gât. Iarba crescuse atât de mult încât îmi acoperea genunchii, iar eu am izbucnit într-un plâns nebunesc şi primitiv, cum numai copil fiind mi-am mai permis să-l am. Lacrimile mă inundau diferit de cele ştiute şi nasul nu-mi dădea ascultare, făcându-mă să mă simt învinsă de propriile-mi slăbiciuni. Nu era decât efectul straniu al acelui loc, în care ochiul omenesc nu putea să vadă, nici măcar din întâmplare, zbuciumul meu spontan. Am hohotit în sughiţuri, implorând cerul şi hăul acela ispititor să-mi-o aducă pe frumoasa mea înapoi.

• Acelea au fost primele zile. Anesteziată parcă de durere, luasem calea căutării fără ca măcar să pun un afiş pe strada din apropiere unde am aflat, mai târziu, că a fost văzută. Am continuat să o caut prin locuri semnalate de alţii. Cu faţa răvăşită, uşor neglijentă, cu părul prins sub o banderolă răpciugoasă, nu îmi mai păsa cum sunt eu,  când nu ştiam dacă ea găseşte măcar un om care să o iubească şi să o îngrijească în acelaşi mod ştiut de ea. Perioada o prinsese când oamenii îşi exprimau făţiş revolta faţă de câinii vagabonzi.  Îi întrebam  pe cei ce îi întâlneam în drumul meu, dar observam că se fereau de mine, probabil nelegând nimic din ceea ce încercam să îi întreb. Mulţi au trecut repede pe lângă mine, ca pe lângă un om al străzii cu minţi rătăcite şi asta mi-a dat enorm de gândit. Încă o dată „haina îl face pe om” lovea fără milă. A doua zi, îmbrăcată normal, dar atent, cu părul meu cârlionţat, lăsat inele, inele pe umeri, cu un strop de machiaj şi cu o faţă mai prietenoasa, lumea nu m-a mai ocolit, …ba… am reuşit chiar să aflu că Zoe fusese văzută prin faţa Bibliotecii Judeţene cu un huscky frumos.

• Nu am găsit-o pe Zoe. Nu am găsit-o nici acum, după atâtea luni; dar atunci, pe străduţele Braşovului, întortocheat şi necălcat în picioare de multă vreme de mine, am găsit locuri desprinse din alte epoci. Aşadar, Braşovul luat la pas e altul decat cel cunoscut tuturor, în care oamenii mişună în grupuri. Pe acele străduţe uitate de vreme, Braşovul are aer de oraş de poveste, cu iederă sălbatică, în culori demenţiale…de la verde spre roşu; cu căsuţe cu obloane albe şi verzi, cu pisici tolănite, de jurai că sunt pe post de  preş, la intrare, făcându-şi somnul alături de dulăi flocoşi, într-o comuniune neînţeleasă de mine. Mă opream minute întregi, uitând durerea ce o purtam şi primind bucuria lucrurilor simple, din curţi păzite de oraşul care fremăta sub noi.

• Leagăne cu frânghii groase, prinse de copaci triumfători în timp, adăposteau copii zglobii; iar rufele întinse la soare pe toată lungimea curţii păreau desprinse din filmele americane. În nicio curte câinii nu erau mai puţin de doi şi asta îmi mai atenua durerea, ştiind că aşa şi Zoe ar mai avea o şansă sa fie luată într-o astfel de familie. Scări în care piatra se confunda cu iarba crescută prin crăpături, încăpăţânată şi sfidătoare îmi atenuau căutările, în paşi cuminţi şi precauţi. Oraşul mirosea a vechi şi nou, a stabilitate şi familii fericite, a copilărie şi a necunoscut sau cunoscut uitat de timp, a verde şi a piatră. M-am simţit mândră de acea parte a oraşului şi mi-am promis sa revin fericită acolo, cu omul meu de mână, contemplând armonia dintre om, locuinţă şi natură.