Am o prietenă dragă mie, ce trăieşte în Bucureşti, şi care, îmi povestea, că de când se ştie vizitează Valea Prahovei şi nu numai. Mama ei era pasionată de excursii şi fiind educatoare încolona frumos copilaşii şi îi ducea în drumeţii. Aşa, nenăscându-se lângă munte, ca mine, i-a aflat tainele printr-un firesc pe care l-a transmis şi ea mai departe fiicei sale. Din păcate, eu cea care s-a născut înconjurată de pădure şi munţi, doar întindeam mâna şi atingeam frunzele, iar cărările porneau parcă din pragul casei, nu ştiam nimic despre excursii, rucsăcele şi drumuri de poveste. Mie îmi cântau păsările fix la geam, râul curgea mai jos puţin de ferestre, zgomotul oraşului era departe, iar aerul tare îl inhalam la liber fără să mă simt vreo privilegiată.
Locuiam, şi am mai
povestit despre asta, într-o zonă de poveste. Totuşi, nu era sâmbătă şi duminică să nu văd grupuri de oameni cu şepci pline de insigne, cu ciorapi de lână trei sferturi, ce mai apoi am aflat că li se spuneau jambiere, cu toiaguri colorate şi paporniţe la fel. Priveam curioasă spre ei, apoi spre mama şi primeam doar un cuvânt, hai două, fără amănunte: „Ei, turişti!” Mai târziu auzeam: „Ăştia nu au treabă acasă, de umblă teleleu?” Aşadar în afară de excursiile mele prin păduri, care erau destul de dese, dar pe trasee la îndemână, nu ştiu să fi fost vreodată „pe munte” până, încolo, spre 13 ani. Cred că totul a coincis şi cu eliberarea alor mei din constrângerile sociale, pentru că s-au simţit cumva datori să ne arate Bunlocul, Tâmpa, Postăvarul şi implicit Poiana Braşov.
De aici încolo au început evadările pe cont propriu, de unele ştiind părinţii mei, de altele nu. Între timp am bifat o Piatra Mare, un Bucegi sau chiar Piatra Craiului, dar nu pot spune că m-am aventurat prea mult pe acolo. Doar că, nu ştiu când a fost primul drum, cred să tot fi avut vreo 17 ani, când o gaşcă de tineri a insistat pe lângă mama să mă lase în drumeţie. Mulţumită ca nu mergeam decât în apropiere mi-a permis să evadez, fără reţinerea ei permanentă. Dacă ar fi ştiut ea, în schimb, nu ştiu, dar cred că mă prindea din urmă, să se asigure că îmi aşez talpa perfect pe fiecare cărare.
Aşadar am pornit spre Şapte Scări, spre cele şapte cascade (care-s de fapt vreo nouă, dacă nu mai multe), spre locul ce poartă şi denumirea, rară la noi…de ..CANION. Punct magic aflat în apropierea locului unde am copilărit, la o mână întinsă, cum îmi place să zic. Acum mă aflu într-o mare dificultate: aş fi în stare să vă povestesc, enumerând pe rând fiecare drum pe care l-am făcut acolo, începând cu acel moment despre care aminteam mai sus, dar mai bine încerc să vă zic câte ceva despre acest loc, tehnic vorbind. Sau poate mai târziu?
Prin faţă îmi trec oamenii care în timp m-au ajutat să văd şi să revăd această minune a naturii, şi nu ştiu cum, dar cred că aşa se întâmplă, nu sar niciunul: că a fost drumul cu gaşca, sau cu primul meu boyfriend, că m-a vindecat Lucian, colegul meu, de o depresie pasageră prin drumeţii inopinante, că ne-am răsfăţat nepoata ce atunci luase capacitatea şi a zis că excursia asta i-a depăşit emoţiile de atunci, amuzându-ne cu reperul ei autentic, sau drumul meu fantastic făcut cu Anca şi Bianca într-un august 2012, de unde m-am întors cu un trunchi de copac argintiu ce şi acum îmi împodobeşte curtea, cascadele de la Şapte Scări mi-au vorbit aceeaşi limbă: a frumuseţii şi autenticităţii, a fluturilor adăpostiţi în stomac de emoţie unică, a graţiei apelor sau al pericolului, al gheţii sau răcorii de vară.
Vuietul apelor îţi acoperea orice alt sunet, iar repeziciunea lor îţi cânta sonate de cleştar, dintr-o simfonie a măreţiei naturii. Imaginile ce se derulau printre paşii precauţi te făceau să zăboveşti o clipă pe treptele şubrede, de atunci, ale scărilor. Urcarea mi se părea totdeauna mai uşoară decât coborârea, şi nu de puţine ori deviam traseul renunţând la adrenalina ce ne-o dăruia această experienţă unică. În aer plutea miros de aer purificat, de parcă norii s-ar fi desprins, ca într-o vrajă, şi ar fi ţâşnit dintr-o dată apele îngerilor peste noi. Mâna lui Dumnezeu o simţeai la fiecare pas făcut, iar parfumul cascadelor părea mirosul curăţeniei absolute. Din când în când amestecuri de note de lemn ud, de muşchi, de plante vii şi sănătoase se îmbinau cu reavănul şi udul pământului… din jur.
Se simţeau esenţe tari de aer curat şi apă vie, vindecătoare. Nimic nu reuşea să mai treacă de aceste simţuri, şi ieşeai extaziat din întâmplarea ce purta marca „Şapte Scări”. Dacă aş putea, aş inventa un parfum care ar purta în el forţa apelor, seducţia stropilor repezi, prospeţimea pădurii ce se curăţa de negura timpurilor şi care ne-ar energiza şi învigora precum cascadele din hăurile calcaroase. Nu mă pricep la parfumuri, aşa că prefer să port un parfum ce poartă deja numele Cascade, de la Chopard, şi desi notele lui florale de orhidee şi regina nopţii, alături de cele de ambră, mosc dar şi citrice, sau piper sunt departe de pădurea mea seculară, mă gândesc că flaconul elegant, cu efecte metalice are ceva din sclipirile de metal al cascadelor mele de poveste.
Nu am cum să vorbesc despre cascadele din acest loc în puţine cuvinte. În vremurile când mi-am purtat paşii pe acolo, până anul trecut, lucrurile se deteriorau cu fiecare zi, devenind un real pericol. Trepte lipsă, parapeti uzaţi, scări ce se balansau in aer, treceri periculoase de pe o scară pe alta îţi puneau sufletul la încercare. Anul acesta totul s-a recondiţionat, au fost lucrări ample, ce a costat timp şi au necesitat investitii majore. Locul a devenit arhiplin, chiar dacă se percepe o taxă de 10 ron, iar imaginile preluate de acolo îţi taie respiraţia.
Aşadar, în valea Şipoaia, se află acest Canion Șapte Scări. Este un defileu săpat în calcare jurasice din partea nord-vestică a munților Piatra Mare, în Săcele, județul Brașov, România. Lungimea lor este de 160 metri cu o diferență de nivel de 58 de metri, la o altitudine de 948 metri. Defileul este format din zece trepte cu înalțimi între 2.5 și 15 metri, transformate în cascade prin volumul de apă al pârâului Șapte Scări, afluent de s
tânga al Șipoaiei, Traseul poate fi parcurs cu ajutorul unor scări ( noua la număr) şi a unor pasarele metalice, nefiind nevoie de echipament specializat , dar obligatoriu cu echipament de munte (cel puţin ghete sau bocanci). Denumirea ,,Şapte Scări” vine din anii 1920-1930 când accesul se face pe şapte scări din lemn.
Accesul principal se face dinspre localitatea Sacele prin Dâmbul Morii, pe drumul Dn1Braşov. Despre acest canion şi mai multe fotografii inedite, mai ales cu cele ce îl înfăţişează renovat, găsiţi pe pagina de facebook cu acest nume.
Povestea este scrisă pentru Clubul Condeielor parfumate, găzduit de Mirela, iar tema Parfumul Cascadelor îmi aparţine. Iar dacă povestea nu a convins suficient şi vreţi să vă amuzaţi un pic, vă las cu o poveste pe care am găsit-o încercând să găsesc informaţii, şi culmea, a fost prezenta tot în Clubul parfumat cu ceva timp în urmă: Vienela si parfumul cascadelor de râs.
 |
| iarna, inainte de renovare |
 |
| cea mai mare dintre scările canionului |
 |
| cascadă de pe traseul turistic Şapte Scări |
 |
| copacul ce l-am dăruit sotului meu la aniversarea celor 7 ani de căsnicie. |
|
|
 |
| Copacul dragostei de pe traseul cuminte ce ducea spre Sapte Scări. |
|
Acum decor inedit in curtea noastra. |
 |
| e greu să fotografiezi şi stâncile, scările şi cascadele in acelasi timp |
