Poveste cu un om de care nu-și mai amintește nimeni

Mereu am fost fascinată de oamenii cu chip și cu trecere lungă dar de care nimeni nu își amintește …ușor. Poate faptul că nu au avut copii, poate că viața lor diferită i-a făcut să rămână doar virgule în poveștile altora. Așa v-am povestit de Ioan, omul pădurilor, de Tanti Ana sau de Mademoiselle a mea. Deși au povești diferite, niciunii nu au reușit a exista după canoanele și regulile celor mulți, iar bătrânețea i-a găsit rătăcind în lumi create în așa fel încât, acum, gândindu-mă, nu aș schimba nimic. Au avut scenarii originale și au reușit să izbândească necuprinși de iubire de oameni ci a vreunei ființe care le-a fost martor în viața lor neobișnuită.
Despre personajul de azi, nu știu prea multe, dar vă las vouă puterea de a adăuga alte lucruri, alte amănunte care, probabil, vor pleca din percepțiile mele despre femeia cu turban. Căci așa s-a născut povestea, din percepții personale, din senzații și amintiri fragile, dintr-un timp care mie îmi pare extrem, extrem de îndepărtat:
„Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa, ca peste noapte. Dintr-odată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri. Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute, peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele, dar cu toate astea alte lucruri frapau și dădeau frâu imaginației. Părea atât de bătrână, încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate. Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite, iar trupul și-l înfășura într-un halat gros și lung, până în pământ, confecționat dintr-un molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuţi. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o în putere, mai vie decât acum, căci ochii noștri o descoseau, cu obsesie zilnică și fără rușine, prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil între scena vieții sale și drumul de la stradă. Oricine îi putea fi spectator, iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât în mintea noastră, niciodată într-a sa.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumină electrică nu avea și…(aveți textul complet pe catchy, acesta nefiind decât un fragment de interior).

Este una dintre cele mai dragi  scrieri ale mele și chiar mi-as dori să o citiți așa cum am scris-o, din dragoste pentru cei care nu știu dacă vor primi vreodată de la cineva vreo rugăciune de pomenire. Aceasta a fost rugăciunea mea către un om care a existat ..cândva.

pisicuta

Catchy și povestea nr.7- femeia din umbră

Când ai două texte scrise pe aceeasi temă, unul îl trimiți la catchy. Sper să vă placă.

Fragment:

printesa„Se împiedică și căzu. Ochiurile ciorapilor săi de mătase se certară iute între ele și dezveliră un genunchi fin, ușor zdrelit. Pur și simplu, se așeză. Un copac ciudat îi era martor tăcut. N-avea să știe că e un arbore catalpa, nu auzise niciodată, în puțina sa existență, de denumiri sofisticate, doar de lucruri pe care le putea atinge. Așa funcționa ea. Caviarul îi părea o extravaganță, de exemplu. Nu gustase niciodată, în schimb. Printre puținele sale excentricități era țigara pe care n-o lăsa, nici măcar acum, când își număra paralele din pungă. Își aprinse una, cu greu, sub adierea vântului care-i tot stingea chibrit după chibrit. Avea o slăbiciune pentru cutiile cu chibrituri, pentru bețele acelea firave care îi păreau torțe dătătoare de lumină. I se cuibărise în suflet sentimentul că…(aici, continuarea)

6- Lupu’-Băiatu’ în vizită la Catchy

Vă spuneam că mă cheamă Lupu? Lupu Tîrnoveanu. Nu m-a căutat nimeni, aşa că am fost adoptat. Gata, e definitiv. Am şi buletin. Suntem cam mulţi, dar Dumnezeu a fost bun cu mine şi stau şi eu pe aici. Mintenaş se fac doi ani. Doi ani de poveste pentru toți. Pe mine nu mă recunosc veterinarii, zic ca am întinerit și mă-ntreabă de zor: „Mă, tu eşti tu sau eşti altul?” Tare mă mai încred și rânjesc a bucurie, aşa cum fac seară de seară, de am mai primit o poreclă, „Colonelul Fasole”, cică de la rânjit fasolea dinților. Alerg și mă țin tare și, mai nou, am o bucurie imensă, căci, deşi creaţa şi blondul au zis că s-a terminat cu adusul animăluțelor acasă, de două luni am o nouă prietenă, o pisicuță născută în luna mai, anul acesta; o deşteaptă și o isteaţă, cu un botic ca un pupic, cu nume de franțuzoaică. Fifi mi-a aratat că nu sunt suficient de bătrân, că încă mai pot …restul…tot pe catchylupusor1

Semnul meu cu numărul 5. Tot în Catchy.

Nu. Nu te sun. N-aș ști ce să-ți spun, n-aș ști de unde să încep, dar cel mai greu nu pot trece de acel „alo” ușor sarcastic, pe care-l ai mereu. Realizez că nu ai inflexiunea vocii dozată astfel doar pentru mine, doar că eu nu pot trece cu niciun cuvânt dincolo de ea. Nu, nu vreau să mă destăinui. Știu că o fac public mai bine decât într-o conversaţie comună. Poate părea paradoxal, dar am pierdut firul pe care-l primisem de la tine, cândva. Nu mai pot să trag din el alte ițe să împletesc povești. Te știu bine, te simt bine, eu sunt la vedere, deci nu trebuie să te mai îngrijoreze ceva, chiar dacă nu mereu ce scriu e echivalent cu ce trăiesc în prezent. Nu am cum să vreau să simt ezitări de… dezaprobări majore. Nu te mai ascunde, căci ştiu că e aşa. Am simţit de zeci de ori și..( vezi pe catchy)
Nu te sun, deşi în mine te sun zilnic, doar că tu nu-mi răspunzi…
tablou
tablou de familie. Noi facem poza.

 

Catchy și cu mine la a patra poveste

De când scriu, mi-am promis că voi folosi asta să curăț de resentimente perioade ale vieții mele. Ar fi interesant să pot povesti și lucrurile amuzante, ca tânără femeie care s-a jucat și de-a amorul, și de-a seducția, doar ca, peste timp, am pierdut din efervescenta acelor clipe și poate nici nu le-as mai putea reda ușor. Curios, insa, cele cu impact deloc favorabil au ramas de parca s-au intamplat ieri. Am avut curajul sa scriu despre inca o intamplare care a durat ceva timp și in desfasurare, dar si in stand by…ca o iscoada. Nu e nici pe sfert din ce am trait, dar atunci chiar cred ca as fi cel mai curajos om, care n-ar tine cont ca lumea taxeaza slabiciunile și omul care se deschide..prea mult.
io1
„Au trecut 20 de ani de atunci și, dacă aș putea, aș aduna toate fetele tinere din lumea aceasta, le-as da oglinzi multe, le-aș pune să se privească-n ele, le-aș povesti despre cum se vede lumea la vârsta lor când pot face orice, pot îndrăzni să se lupte pentru viața lor și să nu rămână încarcerate în relații pornite în minciuni și amăgiri. Să nu aștepte să le spună cineva că sunt frumoase, să nu se emoționeze la șoapte de iubire mereu, ci să le pună radar, detector de minciuni. E ușor. Faptele vor vorbi. Să nu-și lase tinerețea amanet într-un magazin de vise, căci s-ar putea să n-o poată răscumpăra la timp și o pierd pe mărunțiș nefolositor. Și mie mi-a zdrăngănit pușculița. Mai mult a gol, decât a plin. Știu doar că peste alți douăzeci de ani, cineva își va aminti de o poveste asemănătoare, căci ele se traiesc oricum, indiferent de avertismente.
Și ce, credeați c-am scăpat ușor? Da’ de unde? Cum priveam în oglinda retrovizoare, îl zăream în spatele mașinii, dacă mă uitam pe fereastra apartamentului, vedeam ca e parcat mult timp, până se asigura că nu e nimeni cu mine. Cum ieșeam în vreun loc, apărea ca într-o întâmplare. Trei ani mi-a fost umbră, trei ani mi-a chinuit sufletul, m-a umplut de frici și am descoperit că amenințările pot fi realități și nu scenarii de film. Trei ani m-a pândit, aiurea-n tramvai, deși știam amândoi că nu mai e cale de-ntors. Dacă acum urăsc a vorbi la telefon, i se….(povestea completă aici, pe catchy)