Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Din adâncul fără umblet

Din adâncul fără umblet,
Fără soare și anotimpuri,
De prin scorburi cu păcate,
De prin stupi fără de faguri,

De prin valuri fără spumă,
Din culori ce tac albind,
Pe un tablou cu semn de humă,
Iscălind un amănunt,

Tu m-ai luat și prins în ace,
Mici, de diamante fine,
Cum te miști, în mine tace
Și neliniști, și fărâme

Din umbriri îmbălsămate,
Care nu-s de mine, zici
Și prinzându-mă de tine,
Merg, atent, cu pași mai mici;

Stau și mă gândesc adesea,
Pe oriunde oi fi fost,
M-ai găsit, m-ai prins cu ace
De iubire și de rost.

Poate vă gândiți că nu e
Nici comod, nu-i nici firesc,
Să te coşi așa de altul
Chiar de-ți spune ,,te iubesc”.

Poate, dacă ,,simți” cu mintea,
Dacă nu-ți place a broda;
Dar vă spun, goblen m-aș face
Sau tablou de mucava

Doar să fie el acela, ce m-ar coase, m-ar picta!
Știu că aș deveni poveste, dintr-a noastră, în a mea!

…petic fin de catifea!

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Mărgăritare versificate

Cioplind uitării..haine moi

Cioplind uitării..haine moi:

Să nu te plimbi pe gândul trist
Nici cât un strop dintr-o secundă,
Să nu uiți că atâta ești –
Un adăpost fără penumbră;

Te locuiesc mii de cuvinte,
Ce dorm la streașină, cuminți,
Să nu te miri că fug la vale,
Când ape repezi o să simți

Că vin să spele din emoții
Și praful vorbelor ce tac,
Iar cu aglomerări de suflet
Vor face din tristeți un lac

Ce va seca prin prima rază
Ce pune mângâiere în clipă
Și va rămâne doar esența
Dintr-o poveste adormită

Pe care o legeni printre frunze
Pe balansoar de amintiri,
Punându-o iar  în adăpostul
Fără penumbre și rostiri;

Și va sclipi sub porți de soare,
Fără vreo vină sau mirări,
Un biet jurnal care nu moare
Nedescifrat în așteptări.

Se duc secundele în zâmbet,
Și ne poftim pe drumuri noi,
Să ne ascundem de-amănunte,
Cioplind uitării… haine moi…

în adăpost fără penumbre

Cioplind uitării..haine moi
Cioplind uitării..haine moi
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Poveste simplă cu gust de…

Să scriu cu litere de poveste, despre  poveștile simple din jurul meu mi se pare cel mai bun exercițiu de umplere al unui timp ce devine astfel unul de bună calitate. Pentru mine. Sar peste cei cărora această manifestare le pare ori spovedanie publică inutilă, ori pierdere de timp. Și astfel, cu o cană de ceai alături, de cafea, cu un ceva bun lângă și cu mintea golită de problemele vieții se aștern, ca prin farmec, litere ce întregesc imagini. Nu-mi doresc să analizez nimic, ci doar să pun formă, dată cândva de fiecare celulă din mine, întâmplărilor care se așază în simplitatea unui text. Bineînțeles că aleg ceea ce scriu, pentru că nu totul se poate îmbrăca în cuvinte când goliciunea unor adevăruri sau povești încă stânjenește amintirile. Dar o fac ușor și mă opresc atunci când simt că nu mai bat inimi în silabe. Emoția primei citiri îmi e mereu vie, o port de fiecare dată când revin peste text.
Am prietene care îmi spun că ar fi foarte tare să le scriu poveștile de viață și, deși cunosc amănunt cu amănunt, realizez că nu le pot pune în evidență așa cum ar merita. Habar nu am dacă sunt dezamăgite de asta. Nu-mi vor spune, căci ele cred doar că face parte din procesul meu de creație și din lungul drum de coacere al formei. Cred că  vor afla că nu am rețete ci, dimpotrivă, că mereu am improvizat pe firul subiectului care m-a bântuit.
Într-o zi, pe  o ploaie continuă care nu-mi displăcea deloc, pentru că mi-a adusese o zi liberă în dar, am vrut să beau un pahar de vin roșu. Recunosc vinovată că nu știu a bea vin roșu și că nici nu reușesc a-i găsi farmecul. Sunt oameni care vorbesc ore despre tot felul de beneficii, de miresme, de arome, de soiuri, de producători, de mâncărurile care s-ar potrivi pe lângă. Eu mă plictisesc mereu, așa cum mă plictisesc când mi se dau prea multe amănunte în multe alte lucruri. Pe mine trebuie să mă convingi rapid și eficient. Dacă în schimb strecori toate amănuntele pe rând, nu de-a valma, în poveste care să-mi atragă atenția, se schimbă datele problemei, însă, per ansamblu, sunt expeditivă și tot ce vreau ..e sa știu dacă vinul e… acru. Și nu, nu mă intereseaza dacă e acru si sec, dacă așa trebuie să fie, dacă e lemnos, pământiu, ciocolatiu și multe alte lucruri de marketing, eu nu sunt băutoare de vin și nu mă pricep. Dar devin pricepută când, din greșeală sau nu, soțul meu îmi spune „gustă-l pe ăsta”. Și atunci tac și simt cu adevarat și fruct și bun, și aromă și că nu e dulce, dar nici acru, și mă trezesc cum sunt sedusă Și cum intru în film perfect, acolo unde nu am personaje principale ci doar eu păstrez pelicula, să nu uit că am găsit un vin roșu potrivit mie. Nu la fel vorbesc despre cel alb sau roze.  Acolo sunt fan. Dar azi nu e vorba decît despre paharul cu vin roșu și…..
..un bărbat care iubea amănuntele. Cu cât mai multe, cu atât mai bine, cu cât mai așezate și în ordine, cu atât era mai mulțumit. Când îi vedeai silueta perfectă, fără exagerări, dar ghiceai rapid cum e cu joggingul de dimineață sau seara, pantalonii fără nicio cută, cămașa de ziceai că acum a scos-o din dulapul cu haine călcate impecabil, părul mereu tuns atât cât trebuie, niciodată nefiind între două tunsori, adică zici că avea frizerul tocmit pentru momentul când primul fir de păr răzleț ieșea din armonie,  zâmbetul așezat pe chip cu o ușoara stânjeneală, cu alte cuvinte nu venea în mod natural, ci știa că e accesoriu musai,  …chiar nu puteai trece fără să nu mustăcești a neliniște.
Părea că lucrează în armată, căci toate gesturile erau cuminți, așezate și nu făcea uz de ceva lăbărțat și nelalocul său. Ochii negri și rotunzi, nasul mic, ușor cârn, părul închis la culoare, iar fața atât de albă încat ziceai ca e desenat de unul căruia nu-i plac culorile, făceau un om interesant din cel care părea bărbatul fără vârstă. Era trecut de 40, eu, pe atunci, neavand înca 30, iar curiozitatea mea era estompată de o preconcepție – că orice om care are ceva ani în spate, are și un „bagaj” cu el, dar mai ales are personaje care sigur s-ar introduce într-o eventuală poveste comună cât să te tulbure..
Într-o zi, îl văd în piață cumpărând gogoșari. L-am privit, fără să știe, cum, minute în șir, a cules și ales, de pe tarabă, cei mai armonioși gogoșari, cu o nonșalanță greu de descris, de parcă-i măsura să nu iasă cumva dintr-un anume diametru sau șablon. Femeia care-i vindea se uita la el ca la a opta minune a lume, incapabilă să mai rostească ceva. Părea mereu că nu se grăbește nicăieri și până nu era totul așezat cum își dorea nu trecea la altă acțiune. De câte ori ajungea în fața mea avea un nefiresc în râs, se așeza de pe un picior pe altul, se apleca parcă să m-atingă, ca în secunda urmatoare să-i vezi mâna rămasă suspendată-n aer, atingându-și buzele, de parcă alunga vreo idee ce tocmai  o retrogradase. Era imposibil să nu observi toate acestea, însă nu pot spune că nu era interesant în tot deranjul acela al lui.
Vreun an ne-am tatonat în schimburi de replici fără substanță, care mie îmi păreau false, eu fiind mai atentă la faptul ca omul era atât de meticulos în înfățișare, gesturi și cuvinte, încât chiar nu înțelegeam ce vedea la mine, eu cea cu sufletul vraiște și cu larghețe în desfășurare. Mereu când mă vedeai eram pe fugă, tropăind neplăcut, căci nu renunțam, nici în ruptul capului, la tocuri, chiar dacă munca mea necesita ceva… confortabil. Pentru mine, însă pantofii cu toc însemnau confort. Îi promiteam, deseori, că vom bea un pahar cu vin, cândva, dar eu spuneam asta trântind portiera mașinii, iar el rămânând, ca o statuie, în mijlocul drumului, fără să pară că mi-a înțeles mesajul.
Mereu am urât telefonul. Cât timp îl aveam pe cel fix, mă gândeam ce bine ar fi  fost să știu dinainte cine sună, iar când în sfârșit se putea vedea asta, mă luau agitațiile neștiind cum să mă eschivez. Mai aiurea era –  și încă e, aș spune – când dai nas în nas cu omul care a insistat cu apelul, iar tu nu știi cum să-i explici că nu suni înapoi, fără să ai însă un motiv concret pentru asta.
După 15 ani, văd că am reușit să nu mai dau explicații. Nu sun pentru că nu vreau să mă mai  confesez personal, nu vreau a spune amănunte nefolositoare altora și prefer genul acesta general de exprimare ca și când îmi asum orice lucru lăsat liber.  Sun doar de musai. Și totuși, omul cu fruntea bombată și tenul prea alb mă sună într-o zi și-mi spune că e în fața blocului meu și are o sticlă de vin cu el. Până să explodez puternic, știind din propria experiență că rar un bărbat asociază vinul doar cu o cină, omul îmi garantează că nu ar trebui să-mi fac gânduri în plus, parcă rușinându-mă, puțin, de exaltarea mea primitivă.
Găteam ceva ce n-am mai gătit niciodată, de atunci, pentru că nu mai știu rețetele –  o ruladă de carne și o varză fiartă întreagă cu nu știu ce sos alb. Terminasem de vreo jumătate de oră. Omul urcă, iar după două fâstâceli de poveste, în care ni se ating nasurile într-un pupat prietenesc, îl invit în sufragerie. Numai că el nu voia în sufragerie, ci, mai degrabă, bucătăria era locul pe care-l prefera. În mâini ținea două sticle. Una care avea nevoie de un tirbușon și alta, era un pet de vreun litru cu un vin negru care intimida doar privindu-l. Și așa a început una dintre serile pe care nu le-am uitat până azi și cred că nici șanse nu ar mai avea, dacă tot aștern ceva cuvinte despre.
Purtam o rochie bleumarin închis, cu o placă deasupra sânilor și cu guler școlaresc, evazată, lejeră cât să fiu sigură că mă fâțâi fără probleme prin fața bărbatului cu gesturi impecabile. El jurai că s-ar  fi dus la vreun eveniment, deși totul nu era prețios, dar modul lui de a fi dădea impresia asta generală.
Nu ai un tirbușon?, mă întrebă el uitându-se în jur de parcă ar fi căutat mai repede cu ochii decât aș fi făcut-o eu ca gazdă;
S-ar putea să am…, mă trezesc aproape șoptind, neconvingător, în timp ce cotrobăiam prin sertare;
Tu chiar nu bei vin? Uite, azi am venit să îți arăt două moduri de a te bucura de un pahar de vin. Dar mi-ar trebui tirbușon….
Găsesc  unul rahitic, îmi trimite o privire plină de compasiune, timp în care mă întreabă, doar din curtoazie aveam să aflu, ce am gătit.
Ruladă de carne și o rețetă nouă de varză. Vrei?
Nu!, îmi zice el. Ora mea de masă a trecut de mult!, iar eu cred că am căscat și mai tare ochii, căci departe era modul meu de a fi printre programări ale foamei.
Totuși, gust din varza asta că pare specială!,  timp în care se chinuia, de zor, să scoată dopul ce se încăpățâna să reziste.
Într-un final, sticla se odihnește pe masă, moment în care îmi cere două pahare:
Astea? , mă privește nedumerit, de parcă era la restaurantul Aro Palace si eu eram chelnerița neobrăzată care adusese pahare de apă în locul celor de vin;
N-am altele!, insist eu, fără să-l conving, de zici că-mi țineam zestrea ascunsă pentru musafiri buni, iar el nu făcea parte dintre ei.
Cum n-ai? E un sacrilegiu să bem vinul acesta în astfel de pahare.
No, bine că nu sunt de plastic!, încerc eu o glumă degeaba, căci cu greu a pus vin în pahare și cu mult mai multă greutate am reușit să sorb prima gură. O oboseală fără seamăn se instala în mine, iar omul din fața mea nu vedea, nicio clipă, că mă pierduse de când mă trimisese după tirbușon. A început să-mi explice istoria vinului, aromele, mirosul, mă punea să-l adulmec, să-l simt, să ..naiba să-l fi luat pe el de vin, că îmi trecuse orice chef de a simți vreo plăcere. De alte plăceri nici nu mai putea fi vorba. Cu greu am reușit să spargem gheața, dar tot nu am scăpat de teoria băutului de vin din paharul potrivit tocmai pentru a ajunge la tine efectul total. Și a avut dreptate, căci efectul a fost îngrozitor. Eu mă plictiseam și uram cu toata ființa mea sticla aia de vin, însă recunoșteam, politicoasă și nu numai, că avea dreptate – nu era acru, nu era dulce, nu era decât o licoare care nu mă merita în acea seară, dar nu-l merita nici pe el.
După un timp, mă întrebă dacă am miere de albine.
Iaca așa, de unde?
-Nici scorțișoara, cuișoare, arome?
-Nuuuuu!, spun eu cu o convingere si o exasperare…. evidente, deja…
Ah, ce păcat! Voiam să-ți arăt cum se face vinul fiert, perfect. De la arome, încălzit, miere, punct culminant.
N-am aflat,  punctul culminant fiind doar cel eliberator, când, realizând că nu mă interesa nimic din pasiunile sale introduse cu forța, s-a grăbit să plece.
Ne-am întâlnit peste mulți ani, într-un moment dificil din viața mea, el de mână cu fiul său. Am împărțit o înghețată, o poveste caldă și un zâmbet neformal, bucurându-ne că viața ne-a dat fiecaruia drum, pâine și vin.
Din vinul lăsat, atunci, în casa mea, am băut o săptămână și mai bine..câte o înghițitură. Mi-am cumpărat, pentru prima dată, pahare pentru vin și am realizat, totuși, că vinul bun nu e pentru oricine. Unii se nasc cu gusturi rafinate, alții le cultivă, iar câțiva ca mine îi invită pe ceilalți la un pahar de..prietenie vorbită. În schimb, am devenit expertă cu…tirbușonul. Am unul deștept. Soțul meu e băutor doar de vin roșu, însă, exact ca mine, nu reușește mereu să facă din această plăcere mai mult decât e. Pentru el, vinul, fie că e într-o cană imensă de lut sau ceramică, poartă alte simboluri – de acasă, de relaxare, de vorbă tihnită, de prietenie și de zi încheiată în gust de viață roditoare.
Poveste simplă cu gust de vin v-am lăsat azi. S-o sorbiți din orice pahar doriți.
Acum, când nici măcar nu mai cunoastem nepotrivirea - poveste simplă
Acum, când nici măcar nu mai cunoastem nepotrivirea – poveste simplă
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Pisică?

 

Strada era atât de pustie,  în dimineaţa aceea plumburie, încât, parcă, nici  nu semăna a stradă. Era ca o potecă şerpuitoare ce străjuia clădiri mici şi gri, scorojite pe alocuri, iar pietrele, ce săreau in urma paşilor, nu făceau decât sa întărească ideea asta de sălbăticie nepotrivită din mijlocul oraşului. Părea mai degrabă un loc mărginaş, un drum de sat rătăcit prin umbrele oraşului. Nu ploua, dar din streaşini curgeau, parcă, lacrimi de dimineaţă durută.
La un moment dat, strada se îngusta atât de tare, iar clădirile aflate faţă în faţă păreau a-şi da sărutul vremurilor de odinioară. Torsada de la intrarea uneia dintre ele  era atât de uzată, încât abia de mai puteai zări modelul întortocheat al pietrei cu trecut incert. Iederă sălbatică se încolăcea, ca o vrajă, pe coloanele firave ale zidurilor și pe câteva elemente de metal, puse parcă pentru sprijin tăcut. Dantelăria aceea trimitea răcoare și foșnet discret şi nu mare mi-a fost mirarea când, dintr-un balconet cochet, singurul element decorativ intact din acel loc,  o pisică sări în ghiveciul gol al unei ferestre ovale.
Mieună rugător; coloratura glasului ei făcându-mă să uit că mă grăbesc şi că nu-mi plac dimineţile ce seamănă a noapte scurtă. Am dat totuşi, nehotărâtă din fire, să măresc pasul, dar o bufnitură puternică mă opri. Pisica, cine alta, făcu un viraj scurt, ocolind un burlan găurit şi mi se aşeză în cale,  privindu-mă curioasă. Nicio scânteie de teamă nu se zări în ochii ei , dar nici nu mă lăsă să o ating, simţind, pesemne, încruntarea nefirească a chipului meu. Un clopoţel de alamă zornăi şăgalnic în mersu-i fin şi de data asta îmi atinse picioarele, ştergându-mi, cumva, praful de pe pantofi. Negura dimineţii părea strânsă ghem pe toată strada aia unde pisica era singurul semn de viaţă. Restul era încremenit, de parcă vraja iederei sălbatice fusese  aruncată asupra locului cu scop precis. Sau poate o foarfecă magică decupase un crampei de poveste dintr-un basm uitat de timp cât să facă omul mai slab de înger să simtă toate acestea doar încetinindu-și pașii pe o stradă ce părea că doarme. Eu tot cred că sunt clădiri ce au inimi care bat mai tare și pe care doar unii le aud, făcându-i să-și ridice privirea din pământ spre detalii care cer ochi și suflet, cer mângâiere care nu costă nimic, poate doar o lacrimă de emoție.
Iubeam pisicile negre, doar că aceasta părea mai mult decât o pisică, ca şi cum o fiinţă omenească ar fi fost prinsă în corpu-i fin şi delicat. Hotărât lucru, noaptea –  fie ea și din aceea ce se scurge-n dimineață –  imaginaţia mea o ia razna.
Nera, căci aşa scria pe zgărdiţa ce o purta elegant la gât, ajunsese, printr-o alunecare controlată, pe prima treaptă al unui intrând, într-un demisol aparent insalubru. O uşă albă, cu inserţii metalice, era străjuita de un brad împodobit cu ghirlande aurii. Am zâmbit scurt şi am privit mirată la locul misterios în care timpul nu părea că se mişcase vreodată.  Pisica o zbughi spre castronul ca un pocal aurit, ce se pare îi era destinat, atrăgându-mi astfel atenţia către o tăbliţă: ”Madame Nera, clarvăzătoare’‘. Uit de graba ce o avusesem prinsă în mine şi cobor două trepte:  ”De ştii, nu ştii, aici tu vei veni”.
pisica neagra şi femeie
sursa foto: pisicaneagra.com
Mă împiedic de o sticlă de lapte aşezată strategic la uşă, pisica dispare ca prin farmec şi  zgomot de sticlă spartă îmi pune picioarele în funcţiune, fugind, cotropită de gânduri mirate, până spre capătul străzii. Tremuram şi alergam febril, convinsă fiind că cineva îmi urmăreşte paşii. Sub un oblon, ce scârţâia plângăcios, alte trei fire de iederă  păreau cascade de verde în anostul clădirii şi făcură să mă opresc pentru un minut. În urma-mi nimeni nu părea a se ivi şi, ca o dezlipire de idee, prin faţa ochilor îmi trecea stăruitor inscripţia de pe uşă. Mi se părea o veşnicie şi nu înţelegeam de ce dimineaţa întârzia să apară cu lumina ei.  Strada se lărgi dintr-o dată şi visul părea a se curma din faşă. Totul dispărea  de zici că nici nu ar fi existat aievea. Ce prostie! Doar n-am să cred că madame Nera şi-a făcut rondul de noapte într-un trup de pisică?!

Miros de cafea şi pâine caldă îmi alungară frimiturile de poveste aurie. O mâţă  din vecini părea a fi deranjată de un plisc ciripitor de pasăre intangibilă şi mieuna tânguitor. A mea dormea ghemuită pe jumătatea mea de pernă. Părea tare mulțumită. De fapt, mulțumită e mereu, oriunde s-ar așeza.

 

 

 Pe noptieră, o carte de vizită, cu o pisică neagră gravată, dădea a-mi spune că visul meu nu a fost tocmai vis. ”De ştii, nu ştii, aici tu vei veni. Madame Nera’‘.

poveste scrisa in 29 august 2014, repostata 1 mai 2017

Mărgăritar publicitar

Te-ai gândit vreodată cum se face cel mai frumos cadou?

Soțul meu e băutor de vin. Doar de vin. Eu sunt cea mai fericită persoană, mai ales la petreceri, când îmi amintesc că nu amestecă băuturile între ele, iar cum el nu știe doar a-l bea, ci a-l povesti, sunt mai mereu privilegiată cu istorii șoptite, cu conversații lungi și, de ce nu, cu un tango impecabil, căci, da, vinul  îl face mai seducător și chiar mai vesel.
Pentru el  e aliment, e ambrozie și răsfăț, e motivul pentru care seara devine impecabilă, atunci când pe masă, după ce problemele zilei dispar, apare Seherezada care-i toarnă în pahar licoare fermecată. Nu, nu sunt eu Șeherezadă – n-aș avea ce căuta pe masă – îmi permit să cred că în sticlă e o Seherezadă care-i toarnă povești licoroase, și lichidul acela roșu și parfumat devine fermecat și atât de potrivit serilor noastre în familie. Totuși, dacă ar fi să aleg în a face un cadou cuiva, un vin cu tradiție, nu el ar fi acela, deși merită pe deplin unul cu istorie scrisă parcă pe viu, că prea e el înnebunit după istoria acestei țări.
Aș alege un blogger care ne încântă și pe Blogal Initiative, de unde vine și această provocare. Și nu orișice blogger, ci unul care trăiește sub un cer violet, care are marea la picioare, care e scorpion de zodie, exact ca soțul meu și care mai mereu mă trage de mânecă să fiu mai implicată în realitățile desprinse din virtual – Radu Țuglea, cel dincolo de nori. Eu, însă, nu. Mă ascund aici, după cuvinte, în căsuța mea cu mărgăritare, vizitând alte bârloguri de bloggeri. Poate în pahar am o Tămâioasă Românească din gama Comoara Pivniței, de la Vincon, și sorb, din el, împreună cu ale lor cuvinte. Dar ei nu au de unde ști asta. Nu vor ști nici că acesta e doar un vis frumos care sper că se va materializa într-o zi, deși poate alte licori am mai băut unii cu alții, dincolo de desktop.

tm

Simt că e musai să ies din carapace, deși, acum, îmi închipui că am coborât într-o cramă perfectă, unde o multitudine de sticle stau cuminți să plece spre aparținătorii lor de drept. Îmi imaginez cum fiecare sticlă a trecut prin două mâini dibace care au ales a le  însemna și parafa, una câte una, ca pe niște daruri de preț, ca pe niște comori ascunse dar care, sigur, vor primi răsfăț  bine cuvenit.
comoara-pivnitei
Comoara Pivniței, vinuri cu vechime
Nu știu ce aș alege, pentru că ar trebui să mă gândesc la Radu ca la o un om pretențios, știind faptul că-i plac mâncărurile bine gătite și condimentate armonios, care au stat la foc domol, deși îmi amintesc că-i plac provocările si mereu încearcă și ceva exotic. E genul de om care pare a le ști pe toate, care debordează de optimism, cu care poți vorbi până dincolo de nori, dar și despre cât de mult a nins, aseară, la Predeal. E un bărbat căruia nu-i scapă nimic, nici măcar un amănunt, aparent banal, și putin mi-e teamă, căci eu sunt obișnuită cu seri relaxante în care să nu-mi fac griji pentru o vorbă spusă aiurea sau dacă am dat vreo frimitură în plus pe masă. Nu mă voi speria, însă, dacă voi scăpa vreun pahar pe covor. De la el știu că are secrete de vrăjitor și va scoate petele cât ai zice…„vin”, cu ajutorul unor vrăji moderne. Dacă nu mă credeți, întrebați-l.
Totuși, știți de ce aș prefera să-i fac lui un astfel de cadou si nu altuia? Păi, ați citit vreodată articolele lui despre vin? Ați fi știut voi să scrieți atâtea amănunte despre buchet, aromă, soi, îmbuteliere, păstrare, servire? Și șeful! Șeful lui care se bucură mereu de aceste daruri care lui i s-ar cuveni. Ei bine, eu  vreau să primească el  povestea înstrugurită,  vreau să-mi relateze, pe îndelete, despre mâncărurile care se potrivesc licorii, vreau să-mi imaginez că va găti una din specialitățile care va fi în armonie cu vinul servit, așa cum scrie la carte, precum somalierii profesioniști; vreau să cred că lipsa mea de răbdare în a mă documenta despre toate amănuntele acestor lucruri va fi istorie, căci el îmi va desluși, ușor,  orice taină a vinului, așa cum o face și când scrie.
Sunt sigură că nici măcar nu va clipi când va auzi de Oenoteca, pentru că el va ști că am ales cel mai bun lucru, informat fiind. Așa că mă risc, poate mă va invita la masă și va găti oaie sau miel, e singurul om curajos căruia nu-i e teamă să gătească așa ceva. Așadar,  un Merlot, de aici de la Oenoteca, e ceea ce aș crede eu că merge cu această carne. Dacă nu mă invită, îl las să-l bea cu cine dorește și să aleagă  ce meniu simte el că s-ar potrivi acest „vin de culoare rosie, peste care trecerea timpului a inceput sa adauge tuse calde, caramizii, fara insa a stirbi limpiditatea acestuia. Aroma de zmeura caracteristica soiului a capatat note subtile de mere uscate si stafide”.
oenoteca
N-am băut niciodată un vin vechi, poate doar de la groapă, de la Buzău, din bătătura mămăiței mele – că așa țineau pe vremuri țăranii vinul care nu s-ar fi băut până dădeau căldurile. Chiar și așa, tot oțețit era. Ce s-ar mai fi minunat bunicul meu dacă ar fi văzut clipul acesta în care fiecare sticlă e mângâiată, vrăjită și pecetluită, una câte una.
 Una e pentru Radu, omul de dincolo de nori, sub un cer violet, bloggerul care sigur îmi va aprecia strădania, măcar, cu vreun secret de el știut în ce privește bloggingul. Și cum mereu mi-am dorit să văd marea, iarna sau primăvara, cred că cei de la Vincon m-ar ajuta să dăruiesc acest elixir din struguri unui OM special, iar eu să primesc un peisaj de basm. Mi se pare trocul perfect.
Nu-i așa că vinul fermecat și pecetluit cu ceară, de parcă toată istoria voievozilor s-ar fi așezat în sigilul acela, merită cuvinte șoptite? Voi cui i-ați dărui o astfel de poveste licoroasă? Mai ales că  sosesc  sărbătorile, mintenaș.
Te-ai gândit vreodată cum se face cel mai frumos cadou?”, spun cei de la Vincon, prin Comoara Pivniței sau Oenoteca, care mie mi-au dăruit, azi, prilej de poveste, mijlocitor fiind același Blogal Initiative.