M-am pierdut
între marți si vineri,
între nord și sud,
printre vise nevisate.

 

M-am pierdut pe timp de zi
și de noapte cu lună plină,
în realitati  sau închipuiri,
în înlănțuiri timide,
în tăceri și vorbe.

 

M-am pierdut încă o dată
și încă o dată,
ca-ntr-un carusel de gânduri obosite,
bolnave, pribegi și scoase la licitație
de stăpânul clipelor care nu răspunde
decât la o singură chemare:
A TA!

 

Doar că tu nu m-ai strigat,
iar eu am rătăcit zile-n șir.
Obosită, m-am așezat
pe margine de cuvânt,
printre pietrele lumii.
Nu m-a văzut nimeni, absolut nimeni,
de parcă devenisem invizibilă.

 

Și rătăcirea asta are reguli precise:
E musai să lași măcar un semn,
Căci, în graba lor, oamenii
lovesc pietrele cu picioarele
direct în inimă,
neștiind că, în ele, poți fi ascuns chiar tu,
pe când rătăceai în căutări
între marți și vineri,
între nord și sud,
între cer și pământ.

 

piatra-copac
piatra-muza e acum in casa unei prietene dragi care mi-a aratat fotografia in urma unui alt articol de al meu ..cu pietre. Mulțumesc, Laura!

 

Azi, sunt o piatră printre frunze;
Tac și privesc, și ascult,
Și observ, și mă las culeasă
De cel care vede piatra-copac,
pe linia vieții,
ca o fărîmă de suflet,
ca o inimă împietrită
devenită talisman.

 

 

 

 Mi-aș fi dorit să rămân poveste;
legendă tăcută,
piatra-frunză,
piatra-copac,
piatra-piatră,
și să nu-mi explic rătăcirile.

 

 

Ție îți place, însă, să mă vezi fericită
și nu-ți pasă când plec pe Marte
sau cobor printre pietre;
nu-ți pasă dacă mă ascund
sau sclipesc în soare,
tu mă vezi, oricum, oriunde m-aș afla,
iar jocul meu de-a baba oarba
îți pare seducție.

 

Ieri, ai fost chiar caraghios când mi-ai spus
să nu mă mai transform în piatră,
altfel vei fi nevoit sa mă pictezi
cu roșu și cu zâmbet.

 

Și mai termină cu frunzele!, mi-ai strigat
Ce atâta toamnă?
Puneți pe piatră catifeaua inimii
și agaț-o talisman la ușă!
Ce zici?”

 

Am zâmbit …a piatră,
Piatră-inimă!
Piatră-fluture!

pictura-pe-pietre-decoratiuni_rev005

 

 

Las semn cuvinte-pietre scrise într-o zi mai bună decât cele pe care le-am avut eu săptămâna asta. Vă mulțumesc tuturor pentru mesaje, comentarii și vizite. Sunt onorată, vă iubesc și sper să ne vedem sănătoși cât mai curând; abia aștept să vă citesc și să răspund cuvintelor voastre care mi-au bucurat sufletul, la găsirea lor. Să ridice mâna sus cine nu a avut viroză de toamnă. Noi…am picat pe rând, precum muștele.

*Din ciclul – Momente cu tine

 

 

 

12 gânduri despre “Am zâmbit….a piatră

  1. ” Și rătăcirea asta are reguli precise:
    E musai să lași măcar un semn,
    Căci, în graba lor, oamenii
    lovesc pietrele cu picioarele
    direct în inimă,
    neștiind că, în ele, poți fi ascuns chiar tu,
    pe când rătăceai în căutări”…
    O, Doamne, și câți dintre ei mai sunt dornici să te prindă de mână și să te conducă pe drumul bun? Sau mai pot fi capabili să te scoată din labirint deodată ce ei înșiși sunt niște rătăciți?
    Rămâi omul pietrelor, Adriana, dar să nu lași niciodată inima să ți se transforme în piatra!

    Frumoase versuri ai împletit! Și eu te iubesc! Aș da și aș face orice numai ca să pot ține toate relele departe de tine.

    1. Relele vin și pleacă, e în mersul lor, rămân pietre-catifea, pietre-fluturi pe care oricum tu le-ai descoperit înaintea mea, prin textele mele! Te îmbrățișez cu drag!

    1. …da, asa arata un zambet a piatra. Cand locuiesti cu stanca in curte, te molipsesti, iar piatra devine baza, devine simbol și devine frumosul fara de care nici poemele nu se pot lipsi. Multumesc, LĂMÎIȚĂ!

  2. N-am avut viroza de toamna. 🙂 Sunt ani (si sa tot fie) de cand (nici) :)) virozele nu ma mai vor; se mai intampla, vara, sa ma gaseasca aerul conditionat din vreun magazin, dar ma lasa dupa o zi. 🙂
    Cat timp inima nu e piatra… zambetul si lacrima mereu se vor impleti. 🙂

    1. Am avut o toamna-duruta. Cel mai mare chin a fost ca n-am putut scrie, n-am putut citi, fara ca ochii sa nu mă usture si capul sa ma doara. Asa ca am renuntat si la facebook, și la blog, pentru o vreme. Sper sa-mi regasesc pofta de a scrie, dar daca-i colind pe ceilalti bloggeri, cred ca prind si eu de undeva firul inspiratiei. E ger la mine, am pus poza pe fb cat e de inghetat.

  3. Imi plac ochii fluture pe fond albastru. Si uneori simt ca ma pierd si eu intre alte directii.
    Asa ca m-am hotarat sa te imit si sa-mi zambesc pana la regasire. Si sa mai pictez vreo piatra, doua,
    ca prea stau cuminti in cosulet, privindu-ma cu repros de piatra!

    Un weekend frumos si senin, draga Adriana!

    1. Da, piatra-fluture e senzatie. Te invidiezpentru puterea ta de a te deconecta pictand, executand tot felul de lucruri. Eu nu pot face asta decat daca e vorba de lucruri utile – gen mobila, accesorii. Scuze pentru intarziere in raspuns, anul asta am fost la un pas sa ma las de blog, din lipsa de timp și multe alte lucruri, dar mai ales din motiv de dureri de ochi. Doar ca aleg odihna si revenirea mereu ca la jucaria preferata. Te imbratisez cu drag.

  4. Un zâmbet …”a piatra”,precum cel de Sfinx,
    scrutând orizonturi eterne,
    E zâmbet ce’nvinge prin spatiu si timp,
    miracolul mâinii Supreme .
    El sta neclintit,privind infinitul
    chiar daca vânturi si ploile-l bat.
    El sta neclintit,uimind tot pamântul,
    Miracol etern,în piatra sculptat !

    1. Si Sfinxul ne stie,și vrerea, și gândul,
      Cu inima prinsa in taine nescrise,
      Ne duce-n Înalturi rugăciunea și plânsul
      Și ne aduce-napoi rezolvari nepromise,
      Cat sa stim inc-o data
      Ca doar EL..ne e tată,
      Chiar de noi stăm cuminți
      Pictând fluturi pe-o piatră!

    1. ..nu-s bine total, dar voi fi; mai ales după 1 Decembrie când nu voi mai avea actiuni românesti in desfasurare. Dar măcar nu- mai am dureri de cap. E un mare plus.

      Da, piatra-fluture e muză perfecta! Te pup și multumesc ca nu ma abandonezi…., chiar si cand tot dispar de pe aici..

Lasă un răspuns