Șotron cu vorbe

Ropot vesel. Zgomot fin;
Dans de fluturi. Cer senin;
Șezătoare. Ii în soare;
Iarbă verde. Sărbătoare.
Plâng copacii. A plouat;
Casa strigă. S-a udat!
Mă topesc. Sunt înghețată.
Ce aromă? Ciocolată!
Cade cerul! Ți se pare!
Prinzi cu mâna. Nor din zare.
Curcubeu? Arest pictat.
Punți de vise. Pod curbat.
Strâng fărâme. Ți le iau!
Îmi ceri clipe. Ți le dau.
Joc șotron. Tu râzi de mine;
Mă lovesc. Fug iar de tine;
Tu mă prinzi. Eu mai rămân;
Fredonez. Tu mă îngâni!
Mă alint. Am iar cercei.
Nu-s cuminte. Dar mă vrei.

Te salut, lume! Aici plouă, plouă, plouă….dar în mine e soare!

 

Merit? Merit…

Merit? Merit…:
Se scutură lumea de colbul durerilor de-o clipă, acelea nespuse, nerostite, șoptite doar vântului, dosite în nisipul clepsidrei sau sub pietrele albe de pe dealurile vieții pe care mai umblau încă drumeți neștiutori în ale lumii. Se făceau nori și se ridicau deasupra capetelor  deja plecate, cu privirile îndreptate spre alte poteci și alți munți de cățărat. Unii grăbeau pasul ca nu cumva, sub povara celor ridicate în văzduh, să nu revină și să le pice pe umeri greutăți și mai mari.
Mai scăpa câte unul, dar dintre cei cu frici multe la purtător nu prea se vedeau învingători. Pe cei inocenți și pe cei generoși, norul îi ocolea, ba… chiar le trimitea vânt cald și nisip fierbinte sub picioare, încât să recunoască iubirea, căldura potrivită, drumul pe care nu îndrazniseră a-l petrece cu piciorul inimii.
Apoi, tot lor le punea crengi și frunze, și muguri, le dădea ploaie cuminte însa îi lasa să înflorească singuri; să-și dea rod și să se bucure. Erau printre ei copaci-inocenți cu suflet de artist și cu vise altoite prin alte ramuri. Ăștia mișcau nisipurile,  generos și blând, cu perseverențe timide, dar ferme, încât întomnau în veri și împrimăvărau de două ori pe an, uitând de timp și timpuri.
În scorburi se adunau scoici și boabe de mărgean, flori de sticlă și fluturi încremeniți în frumusețea aceea de lume. Mascote și semn în ținutul iubirilor de oameni. Se recunoșteau între ei, după palma stângă, după inelarul cu cerc magic și după emoțiile ce iar se ridicau deasupra lor, transformate în soare, de astă dată, la care doar ei puteau privi.
Se roteau în stânga și în dreapta, făcând loc și altora, deși mulți treceau uitându-se cu spaimă după zmeul cu griji ce tocmai se ridicase. În loc de recunoștință  le rămâneau suspendate, în inimi, ochiurile firelor ce se destrămau la primul pas făcut.
 Câte unul, însă, tot simțea nisipul și se mira că și locul sterp dădea roade, dacă aveai răbdare. Mulți înțeleseseră că ai nevoie să rămâi în pereche, dar după furtuni cu colb auriu, la numărătoare totul era egal. Din scorburi unii luau mărgean și scoici și făureau podoabe pe care le așezau, discret, pe crengile roditoare, a ofrandă. Nu știu cum, dar unele dintre ele nu rămâneau acolo unde era dorința, însă înfloreau de emoție și se știa că doar se greșise destinatarul sub luciri nepotrivite.
În lumea de pe pietrele albe și nisip curgător, norii erau mereu pe aproape, dar se ridicau rapid, căci iubirea celor calzi îi trimitea în locuri despre care nu auzise nimeni.  Niciunul nu se întorsese a povesti. În oaza lor era despre rămânere și încredere, nu  rătăcire și instabilitate, deși nu se închideau granițele niciodată.
Acolo, putem intra cu toții, unii în perechi, alții singuri, dar fără frici, spaime și renunțări. Mi-e teamă, însă, că dacă mă voi uita mereu în spate, n-am să văd când omul cu zmeie se va odihni și va înfrunzi iar. Cred, totuși, că voi găsi mereu locul, căci fierbințeala sufletului îmi e barometrul perfect.
Dar…oare merit? Fuge nisipul. Merit. Mă înlănțui în iubire….din nou…

 

stejarul îngerilor, sursa: internet - Merit? Merit!
stejarul îngerilor, sursa: internet – Merit? Merit!

 

 

Cum să explic și cui?

cum sa explic și cui?
Cum sa explic ?

.. ca nu mă iau in serios,
Că slova mi-e ca frunza, când e pe ram, când jos,
Iar poarta e deschisă doar celui ce dorește
Să vadă și-nfrunzirea, dar și cum se ofilește.
Ca-mi place primavara, dar o asez în toamnă,
Iar vara-i ca o iarnă, în vorbe fără haină,

Că-mi tremură cuvântul, iar textele-s stângace,
În inimă am fluturi și in stomac am ace,
Si că nu as vrea sa stiu de strâmbi din nas sau plac,
Caci scrisu-mi relaxează și fricile, și-mi tac;

Iar de-mi vedeți șuvoiul de litere de-a valma,
Nu observați doar forma, mai bine simțiti teama
Că mi-ar putea seca izvorul, curat cu apă vie,
Și as ramane stearpă, de literă pustie.

De veti căuta-nălțări fără de-apus
Priviți și printre randuri, caci totul s-a cam spus. (de alții)
Nu veți găsi nimic, doar litere-nșirate,
Și fluturii zburând prin lumi mai inspirate.

Ce aș mai vrea?

De spus de-aveți ceva, bateți atent la poartă,
Caci fluturii-s timizi și vor porni iar roată, (in seri repetative)
Si se vor aseza pe-al vorbelor zăvor,
‘nlemnind cumva poetic, trecand la locul lor,…(‘n tăceri definitive.)
Nu între ei, ci cu acei ce parcă
Nu înțeleg că lumea e un teren de joacă,
Pentru cuvinte…vii. Sau mii? (Habar nu am..)

Ce-aș prefera?

Sa treceti mai departe, pe poartă nu intrati, (de nu simțiți),
Caci universu-i plin de cei adevarați.
Si de mă-nvart si eu, fara sa tin vreun ritm,
E ceva la-ndemână, la liber, dar divin!

Și nu uitați:

Eu nu-s în lumi perfecte, dar sunt în a mea lume,
În ea am tot zidit, și bune, și nebune,
Cei ce au pus mortar, nisip și cărămizi
Simt fluturii din mine de când au fost omizi.
De nu vreti sa lasati decat noroi prin mine
Luati-l și pastrați-l ca poate face bine …(la reumatism)

Acuma, mă scuzati, dar voi deschide poarta
Zavoru-i tot acolo, și pragul, chiar și treapta
…martor tacut ca scrisul imi e impiedicat
Un vesnic inceput, albastru demodat.

Și multumesc, discret, căci fluturii se-opresc
Iar acele nu-nțeapă, dar eu mai scriu..oleacă;
Desperechez iar frunze și-mperechez cuvinte,
Să-mi fie mărturii de ce-am avut prin minte. (o vreme)

Ce am scris aici?

…păi, știu și eu? Nu aveti o plasa de fluturi
Să adunam tulburarile mele de-o clipă?

N-am scris nimic, doar am bătut din litere-aripi,
Caci prea mă luase lumea in serios…
Si mă agata in vorbe ce mă-ntorceau pe dos.

sursa: facebook, cum să explic și cui? să explic de ce scriu? să explic cui mă scriu?

Am zâmbit….a piatră

M-am pierdut
între marți si vineri,
între nord și sud,
printre vise nevisate.

 

M-am pierdut pe timp de zi
și de noapte cu lună plină,
în realitati  sau închipuiri,
în înlănțuiri timide,
în tăceri și vorbe.

 

M-am pierdut încă o dată
și încă o dată,
ca-ntr-un carusel de gânduri obosite,
bolnave, pribegi și scoase la licitație
de stăpânul clipelor care nu răspunde
decât la o singură chemare:
A TA!

 

Doar că tu nu m-ai strigat,
iar eu am rătăcit zile-n șir.
Obosită, m-am așezat
pe margine de cuvânt,
printre pietrele lumii.
Nu m-a văzut nimeni, absolut nimeni,
de parcă devenisem invizibilă.

 

Și rătăcirea asta are reguli precise:
E musai să lași măcar un semn,
Căci, în graba lor, oamenii
lovesc pietrele cu picioarele
direct în inimă,
neștiind că, în ele, poți fi ascuns chiar tu,
pe când rătăceai în căutări
între marți și vineri,
între nord și sud,
între cer și pământ.

 

piatra-copac
piatra-muza e acum in casa unei prietene dragi care mi-a aratat fotografia in urma unui alt articol de al meu ..cu pietre. Mulțumesc, Laura!

 

Azi, sunt o piatră printre frunze;
Tac și privesc, și ascult,
Și observ, și mă las culeasă
De cel care vede piatra-copac,
pe linia vieții,
ca o fărîmă de suflet,
ca o inimă împietrită
devenită talisman.

 

 

 

 Mi-aș fi dorit să rămân poveste;
legendă tăcută,
piatra-frunză,
piatra-copac,
piatra-piatră,
și să nu-mi explic rătăcirile.

 

 

Ție îți place, însă, să mă vezi fericită
și nu-ți pasă când plec pe Marte
sau cobor printre pietre;
nu-ți pasă dacă mă ascund
sau sclipesc în soare,
tu mă vezi, oricum, oriunde m-aș afla,
iar jocul meu de-a baba oarba
îți pare seducție.

 

Ieri, ai fost chiar caraghios când mi-ai spus
să nu mă mai transform în piatră,
altfel vei fi nevoit sa mă pictezi
cu roșu și cu zâmbet.

 

Și mai termină cu frunzele!, mi-ai strigat
Ce atâta toamnă?
Puneți pe piatră catifeaua inimii
și agaț-o talisman la ușă!
Ce zici?”

 

Am zâmbit …a piatră,
Piatră-inimă!
Piatră-fluture!

pictura-pe-pietre-decoratiuni_rev005

 

 

Las semn cuvinte-pietre scrise într-o zi mai bună decât cele pe care le-am avut eu săptămâna asta. Vă mulțumesc tuturor pentru mesaje, comentarii și vizite. Sunt onorată, vă iubesc și sper să ne vedem sănătoși cât mai curând; abia aștept să vă citesc și să răspund cuvintelor voastre care mi-au bucurat sufletul, la găsirea lor. Să ridice mâna sus cine nu a avut viroză de toamnă. Noi…am picat pe rând, precum muștele.

*Din ciclul – Momente cu tine

 

 

 

Cuvintele nu trădează niciodată

De ce să strig? Mai bine zbor în vis cu îngeri și cu mare
Prin toamna blondă a unui gând ce pare încălzit de soare;
Mai bine trec cu nostalgie pe munți cu varful prins în Cer,
Mai bine adun fluturi pereche în stele sterpe care pier,
Mai bine pun sub coasta stângă un dor, o năzuință simplă,
O împlinire mai ascunsă și vreo trei fulgi dintr-o aripă
De viață caldă ce nu alege între trecut și-ntre prezent,
Între cădere și-nălțime, între tristețe și regret,
Între sinceritate sfântă pitita-n vorbe adormite;
Pe toate le-as ascunde-n mine s-ascult cuvintele șoptite
Dintr-o iubire roșcovană cu ochii ațintiți spre Marte,
Cu soare in inimă și suflet și  primenite-n puritate,
Care-ar săpa, în timp, povestea unui destin cam imposibil,
De ce să strig când într-o carte as scrie  foarte verosimil
Despre o dragoste  cu farmec, tivita blând cu verde crud
Ca frunzele ce ies din muguri, în miezul nou al unui crâng?
Iar de nu strig nu-nseamnă, insa, c-astept ceva mai în culoare,
Nemărginire absolută, ocean nestrămutat în zare,         
Albastra incredere in cuvinte care se nasc cam pistruiate
De cand și-au cam pierdut și zenul și au cerut și libertate;
S-au pus pe șotii, parte-n parte, cu-ncredere in forte proprii,
Sa se aseze precum apa, să nu mai fie-n joc ca stropii,
Sa curga-ncet-ntr-o poveste, ceva sublim, original
Si să creeze, cam năstrușnic, un lucru extraordinar;
Dar mi-au promis că n-or să plece, ca au ceva devotament,
Loialitate princiară, chiar dacă pe-orice firmament
Ar straluci și-ar prinde  sensul ca o pisică-nfometată,
Ce crantanelele refuza pentru o foame de o joacă;
O joaca veche care pare o varza nouă de amănunte,
Chiar ați crezut că nu le pasă și că acum n-or să m-asculte?
Ascund mereu in a mea fiinta, sub coaste, sau in minte clară,
Cuvinte noi sau vechi ce strigă, de bine, dar și de ocară
Si, chiar de e copilarie sa strangi in versuri fara sens
O lume adormita-n clipe dar treaza in litere si vers,
Nu m-au tradat decat pe alocuri, oricat ar fi ele de rele,
Va multumesc cuvintelor că-mi dați mereu praful din stele!
pentru cealaltă variantă, de dragoste, tot cu aceste 50 de cuvinte, dați click pe celălalt blog al meu, aici
duminica
Eu numesc aceasta fotografie DUMINICA. De la ea am plecat duminica, la alesul cuvintelor pentru provocarea cea noua.
vis, îngeri, mare,toamna, blonda, soare, nostalgie, cer, fluturi, pereche,  dor, năzuință, împlinire, viaţă, prezent , trecut , cadere, inaltime, tristețe, iubire, roșcovană, ochii, Marte, suflet, puritate,timp, carte, imposibil, dragoste, farmec,crang, culoare, nemărginire, nestrămutat, albasta, incredere, pistruiate, zen, șotii, parte, apă, joc, năstrușnic, extraordinar, devotament, loialitate, crănțănele, varză, copilărie, (ideal)
Am primit de la cititorii mei 50 de cuvinte sa fac un poem. Recunosc ca mi s-a parut ca nu am cum, ca de data asta ma vor trada cuvintele dar si aptitudinile mele de alchimist fără scop precis. Am realizat insa ca încredere e cuvantul forta. CUVINTELE NU TRADEAZA NICIODATA, dimpotriva, dau bucurie și avant, iar daca la inceput eram convinsa ca se va aseza praful pe ele, acum stiu sigur ca e praf de stele, din mica mea galaxie, galaxia prietenilor. Mulțumesc tuturor!