Talisman cu flori de gând

Între pietrele sfințite,
Printre mușchi de timp sleit,
Printre crengile adormite
Ce mă-mbrățișau doinit,

Printre coapsele de sare
Unde înnopta trecutul,
Mi-am pus cerul la picioare
Și pe umeri tot pământul;

Am ars patimi și cuvinte,
Am urcat umbre-n copaci,
Am pus foc pe buze calde
Și m-am stins pe brațe dragi,

Respiram doar câteodată,
Să nu tulbur, să nu frâng
Amintiri din colț de viață
Care dorm, din când în când.

Iar cu liniștea-mi duioasă,
În decor căzut din basm,
Tu mi-ai spus că sunt frumoasă!
Eu nici minte nu mai am,

Să-ți pun vorbele în haină,
Să le port când doare adânc:
Tu îmi vindeci orice rană,
Talisman cu flori de gând!

Nu știu cum aș urca pe pietre de Cer,
De nu mi-ai obține un permis de la EL
cu ce ai în suflet.

atât.

(atât e noul meu cuvânt)

 

sursa – pinterest

 

 

Privirile din cuvintele lumii

Privirile lumii îmi sunt străine astăzi. Azi îmi e soare chiar și în picurii de ploaie, căci mă iubesc mai mult, mă respect un strop în plus și mă scutur de tot ce nu îmi aduce folos. Uneori, singuratatea pitită în inimă, în jumătatea de inimă mai bine zis,  decantează și albește înțelesuri, topește neguri, alungă himere, te îmbracă în verde și te pune să îți coci fructele frumosului.
Uneori, dintr-un neînțeles capeți libertatea fluturelui zăvorât, până mai ieri, în pagini cu amintiri dureroase, incomode, ce-ți încețoșeaza și acum oglinda sufletului. Libertate necerută, dorită însă, de aș putea să recunosc asta, simplu, într-un moment banal de sinceritate pură. E suficient să îmi plimb tălpile pe iarba de acasă, să știu că totul e ca o ecuație fără necunoscute, căci ce îmi e drag e în jur, iar fiecare impuls îl trimit cu iubire, mai departe, în priviri ce nu se vor răstălmăci niciodată.
Eu cred ca ochii care nu se văd nu se uită, dar nici putere nu mai au asupra ta, așa cum nici oamenii care nu s-au privit în ochi vreodată nu au legatură veșnică, ci doar de o clipă, de o simțire, de o trecere periodică printr-un timp care ar putea părea comun. Am lovit cu degetele pietre din drumul meu. Nici iarba nu e doar iarbă, se pare. Nici lumea nu e simplă lume. Loviturile le poți simți în vârfuri de degete, dar depinde de cât ești de puternic -poate vor rămâne acolo sau te vor săgeta în punctul acela pe care îl păstrai transparent, cât să ți-l  coloreze clipa.
Statornicia pietrei nu mi-e cunoscută în emoțiile mele trecătoare. Îmi asum risipirea, căci mă simt adunată de pe cărarea pădurii, din povestea lui Hansel si Gretel, așezată în buzunar de inimă bună, care nu are nevoie de confesiuni și demonstrații. Tăcerea mea lucește de acolo, iar din însingurare voită ajungi să emani lumină în locul unde știi că îți e respectată toana, de parcă e cel mai normal lucru de pe pământ.
Atâta tot, că de alunec ajung din nou în iarbă și altcuiva îi pot fi piedică și durere.  Am eu talentul ăsta, oarecum. Poate mă va simți sub talpă sau mă va culege iar. Va zdrobi sau mă va iubi, tot cât o clipă,  tot din lipsa privirilor comune, căci veșniciile nu sunt decât pentru cei aleși.
Oricum ar fi, prefer libertatea, prefer privirile, prefer inima,  cu buzunarul ei ascuns, prefer piatra și slăbiciunea omenească decât zgura cuvintelor ce zgârâie talpa sufletului, definitiv. Din păcate, am lasat destul pietriș prin trecerile mele lumești și știu ce greu e să refaci învelișul, chiar dacă pare că pe iarba vietii calci la fel de sigur. În definitiv, cel mai simplu e să nu dai nimic din ce nu poți primi. Nici cuvinte, nici zâmbet, nici lacrimă,  nici atingere, nici pietre. Poți luci într-un singur buzunar de inimă. E suficient cât să fii fericit. Privind ochi în ochi, de la inimă la inimă, murmurând cântecul clipei care nu cere nimic, ci dăruiește loc liber ca fiecare să își poată scrie notele libertății de a fi.
Un lucru poate să se întâmple, în hazard: să descoperi  alte priviri și să pecetluiești ce simțeai pe când ochii lumii se ascundeau în cuvinte.  Însă, am eu darul ăsta de a sări peste momente cheie, ca și când  clipa-fluture nu și-a putut urni aripile, așteptând..astfel un alt zbor de destin.
Căci oricât ai fugi, tot vei recunoaște privirea din cuvintele lumii, rătăcită în privirile destinului..
pinterest.com: sursa Privirile lumii
pinterest.com: sursa Privirile lumii

Merit? Merit…

Merit? Merit…:
Se scutură lumea de colbul durerilor de-o clipă, acelea nespuse, nerostite, șoptite doar vântului, dosite în nisipul clepsidrei sau sub pietrele albe de pe dealurile vieții pe care mai umblau încă drumeți neștiutori în ale lumii. Se făceau nori și se ridicau deasupra capetelor  deja plecate, cu privirile îndreptate spre alte poteci și alți munți de cățărat. Unii grăbeau pasul ca nu cumva, sub povara celor ridicate în văzduh, să nu revină și să le pice pe umeri greutăți și mai mari.
Mai scăpa câte unul, dar dintre cei cu frici multe la purtător nu prea se vedeau învingători. Pe cei inocenți și pe cei generoși, norul îi ocolea, ba… chiar le trimitea vânt cald și nisip fierbinte sub picioare, încât să recunoască iubirea, căldura potrivită, drumul pe care nu îndrazniseră a-l petrece cu piciorul inimii.
Apoi, tot lor le punea crengi și frunze, și muguri, le dădea ploaie cuminte însa îi lasa să înflorească singuri; să-și dea rod și să se bucure. Erau printre ei copaci-inocenți cu suflet de artist și cu vise altoite prin alte ramuri. Ăștia mișcau nisipurile,  generos și blând, cu perseverențe timide, dar ferme, încât întomnau în veri și împrimăvărau de două ori pe an, uitând de timp și timpuri.
În scorburi se adunau scoici și boabe de mărgean, flori de sticlă și fluturi încremeniți în frumusețea aceea de lume. Mascote și semn în ținutul iubirilor de oameni. Se recunoșteau între ei, după palma stângă, după inelarul cu cerc magic și după emoțiile ce iar se ridicau deasupra lor, transformate în soare, de astă dată, la care doar ei puteau privi.
Se roteau în stânga și în dreapta, făcând loc și altora, deși mulți treceau uitându-se cu spaimă după zmeul cu griji ce tocmai se ridicase. În loc de recunoștință  le rămâneau suspendate, în inimi, ochiurile firelor ce se destrămau la primul pas făcut.
 Câte unul, însă, tot simțea nisipul și se mira că și locul sterp dădea roade, dacă aveai răbdare. Mulți înțeleseseră că ai nevoie să rămâi în pereche, dar după furtuni cu colb auriu, la numărătoare totul era egal. Din scorburi unii luau mărgean și scoici și făureau podoabe pe care le așezau, discret, pe crengile roditoare, a ofrandă. Nu știu cum, dar unele dintre ele nu rămâneau acolo unde era dorința, însă înfloreau de emoție și se știa că doar se greșise destinatarul sub luciri nepotrivite.
În lumea de pe pietrele albe și nisip curgător, norii erau mereu pe aproape, dar se ridicau rapid, căci iubirea celor calzi îi trimitea în locuri despre care nu auzise nimeni.  Niciunul nu se întorsese a povesti. În oaza lor era despre rămânere și încredere, nu  rătăcire și instabilitate, deși nu se închideau granițele niciodată.
Acolo, putem intra cu toții, unii în perechi, alții singuri, dar fără frici, spaime și renunțări. Mi-e teamă, însă, că dacă mă voi uita mereu în spate, n-am să văd când omul cu zmeie se va odihni și va înfrunzi iar. Cred, totuși, că voi găsi mereu locul, căci fierbințeala sufletului îmi e barometrul perfect.
Dar…oare merit? Fuge nisipul. Merit. Mă înlănțui în iubire….din nou…

 

stejarul îngerilor, sursa: internet - Merit? Merit!
stejarul îngerilor, sursa: internet – Merit? Merit!

 

 

Din verde crud, în verde crud…

Din verde crud, în verde crud,
Cuvintele topesc absurd
Linii și puncte, gâlme și noduri,
Funii si oase, piele si riduri,
Se scurg secunde arvunite în neant
Scăldate-n grimase de vorbe ce tac,
Se scutură frunza din copaci invizibili,
Sub copite de cai iarba moare sensibil,
Se adună și melci care-nfruntă destinul,
Stânca literei cade, i se curmă, fin, chinul;
Emoții nu sunt, au murit la altar,
Visări nici atât, dorm adânc pe hotar,
Cresc în mine mirări, se deșiră simțiri,
Respirând adormit un parfum de amintiri,
Cobor pe maidanul părasit și de pietre
Mă julesc de-o creangă, uitată pe trepte
Pe care n-am să le urc, nu cobor, nu le vreau,
Într-o parte a lumii suspendată…eu stau;
Nu mai plâng, nu mai strig, nu mai urlu la lună,
Nu mai vând nici silabe, ilicit, pe sub mână,
Mă ascund obosită de priviri indiscrete,
Pun în cerc ruginit o saltea de burete,
Și-o să dorm, zile-n șir, verde crud adunând,
Până nu mai înșir nici tristeți, nici cuvânt,
Nu mai văd nici chiar oameni care trec printre rânduri,
Trimițându-i pe scene mult mai largi, doar cu gândul.
Iar de mă voi roti până fuge amorul
Obținut din greșeală, chiar voi trage zăvorul;
Voi închide cu cheia și voi scrie pe lemn:
Viața-i joacă, e drept, dacă jocul e demn,
Altfel n-are nici haz, are rânjet pe față,
În abis legănat, putrezit, de fațadă.

(Mai bine, mă avânt într-o relaxare….nelimitată
Căci prin grijile vieții am făcut prea des escaladă;
Dar și mai bine mă voi bucura de ce am.
Și de-i soare, și de-mi bate firul ploii pe geam…)
sursa: pinterest.com, din verde crud în verde crud
sursa: pinterest.com, din verde crud în verde crud

 

Platoșă, ciur, barcă, pietre

Din cuvintele de ieri aș face o platoșă,
Din cele spuse oricui, așa fără cap și gând bun, un ciur;
Din cuvintele de mâine aș construi o barcă;
Pe cele de acum, ale altora sau ale mele,…le-aș preface în pietre.
Azi …mi-am pus platoșa, am luat ciurul, m-am urcat în barcă și am aruncat pietrele. Una câte una. Am făcut cu unele cercuri unduitoare pe luciul apei dătătoare de viață, așa cum alții au lăsat în mine vibrație bună și ecou prelung. Altele s-au scufundat rapid, exact cum au venit, pe negândite. Prea grele pentru a da altceva decât amărăciune. Unele au rămas pe mal, căci mai aveau nevoie câțiva de ele. Erau fermecate.
Eu am rămas cu platoșa, crezând că dacă vor mai arunca și alții cu pietre, nu mă vor atinge. Am uitat că mai bine le făceam vâsle, să pot ieși la liman, dar cine se mai gândea la asta când altceva părea important?
Păream precaută, dar  m-am trezit cu un ciur, c-o platoșă și-o barcă. Si nicio piatră.
Cam greu să răzbat, cam greu să ajung la mal cu armele alese!
Ce să faci cu ciurul? Să cerni vorbele, tainele și alegerile oamenilor?
Iar barca? Cine te-ar trage la mal sau cât ai crede în vântul salvator?
Dar nu mai era chip să schimb nimic.
Platoșă, ciur, barcă, pietre. Alegeri..gata făcute.
Să aștept sau să acționez? Dar cum?
În ce mod aș ajunge măcar acolo unde mă aflam?
Vraja apei îmi era străină, dar nu și cea a nopții.
Am primit în sită praf de stele, de au rămas, după ce le-am cernut, pietre aurii.
Unele dintre cuvintele lumii se duc în neant, se auresc, sclipesc și se reîntorc la noi frumoase și pline, gata sa ne fie de folos.
Vântul a dus barca în loc sigur, de unde puteam să debarc linștită, semn că mâinele poate fi cu speranță și izbândă.
Platoșa nu mi-a folosit la nimic, aparent, deși mi-a ținut de cald și m-a ferit să nu mă rănesc în vârtejul cunoașterii. Tot în plin m-a atins ce era de atins.
Am coborât pe pământ, cu pietrele aurite în ciurprezentul meu cu bune și rele – , priponind bine barca acelui mâine cu vânt de luptă, preschimbând platoșa trecutului într-o haină de care mi-e drag, dar nu mă mai încape, dar o pun ca piesă dragă în muzeul sfânt al vieții.
Nu știu dacă alegerile mele au fost bizare, dar știu că mi-au fost mie și doar mie lumină și că m-au dus acolo unde nici cu gândul n-aș fi îndrăznit a o face.
Voi ați fost parte din vântul bun. Cei care dau furtuni sufletului sunt pietre pe fundul lacului sau praf stelar, căci niciodată nu se știe când realizezi că acel grăunte de neplăcere va fi o revelație..cândva și va deveni piatră aurită.

 

Să fiți ce vreți! Eu le port pe ale mele – ciur, platoșă, barcă și piatră!