Juliturile mele din suflet

Juliturile mele din suflet

În cochilia singuratatii am stat suficient de mult sa stiu ca prefer sa dau de opinii diverse, de cuvinte însingurate decat sa mai devin eu astfel. Uneori tac și doar ascult sau citesc. Imi inmuguresc tot felul de păreri ce stau pe margini de cuvinte care încremenesc pe buze de prăpastie, una de aici, de aproape, de pe lângă partea stângă a ființei mele. Nu le las să cadă, le trag cu toată puterea și le înșir povești-tribut, biruri cuminți care să trezească duhul literelor moi.

Nu vor mereu. Îmi însângerează în palme poveri din slove albăstrii, iar inima îmi tocmește nevoi dulci de viață nouă mereu cu fiecare jumătate de minut în plus, cu fiecare jumătate de minut pierdut, cu fiecare jumătate de minut în care s-au scris deja istorii plăpânde.

Inventez sărbători închipuite, cât să mai fug de realitățile din jur, dar sfârșesc în a mă despărți de locuri, uneori și de suflete, unde se strigă prea tare, prea mult, prea cu foc de îmi vine a spune că degeaba admir dacă nu-i plac, cât să îi păstrez printre vechiturile inimii mele.

Azi, am inventat sărbătoarea aramei, iar din cuprul ibricului cu cafea aromată am lăsat să se scurgă capricii de primăvară întârziată dar și hotărâri de o clipă, din acelea fără regrete, ci cu inimă eliberată de aparențe, în furnicături de nerăbdare verde-crud.

Cu juliturile mele din suflet nu știu eu mereu ce sa fac, caci prea mă simt slabă, și ineficientă, ca o creangă dintr-un pom ce pare puternic, dar căruia nu-i sunt prinse bine ramurile-aripi. De mă vedeți înmugurind, sa stiti ca am făcut față timpului iernit, iar de observați tăceri ample, să-mi turnați apă vie pe litere și pe creanga inimii să intru și eu în primăvara cuvintelor noi.

Voi? Bine? Sănătoși? Juliturile voastre se mai zăresc? S-au mai cicatrizat? Ceva răni de suflet sau doar de bine? Aşa mă gândeam şi eu, că binele nu e niciodată suficient.

Numai bine să aveţi, dragii mei! Pe curand! Să ne facem că nu vedem că ne vor ninge vremurile și să-mprimăvărim bucurii!

juliturile mele de suflet
juliturile mele de suflet, in primăvară dorită, cicatrici viitoare ce ies dintr-o colivie aurită…

Gândul zilei – 2 octombrie 2017 – vâlvătaie inofensivă

Dacă un cuvânt de-al tău atinge fitilul altuia, la fel de încins, să nu te miri că apar incendii. Totul e să nu dai  de vânt, sau să nu-l ațâți, că devine catastrofă și  e greu de stins. O vâlvătaie nu e un capăt de lume și nici nu rămân tăciuni prin ea, iar oamenii nu-și numără pagubele sufletului. Restul se uită ușor!

 

vâlvătaie
vâlvătaie

 

 

Puținul tău e multul meu.., mai mult sau mai puțin

(sau invers)

Sunt lucruri ce se zbat în noi,

(Puțin la tine și mult la mine)

Cred eu, sperând că-n amândoi 
Se scurg senzații de mai bine,

(Puțin la mine și mult la tine)

În carusel de încercări,
Se strâng oftaturi diferite
Al meu e lung, prelung, în zare
Al tău cumva de ușurare,

(Puțin la tine și mult la mine?)

Îmi strecor gândurile-n saci,
Le leg cu funii învechite,
Tu le lași libere și taci,
Și numeri vorbele grăbite

(Spre mine mult, puțin la tine.)

Ce-o cântări iar inima?
Cu ce măsuri nedeslușite?
Oare n-o ști că-n matca sa
Stau lucrurile-nghesuite?

Și că ce-n mine se-nfoaie,
În altul se adună ghem,
Eu pun cuvintele pe-o foaie,
Dar tu în minte le așterni.

Iar focul meu, precum nebunii,
Pare de neoprit, nestins,
În tine ard mocnit tăciunii
Și nu te plângi că-i totu-aprins.

În lumea asta calc pe trepte,
O faci și tu, că-i drumul lung,
Dar chiar lași viața sa te-aștepte,
Când eu nu pot nici să te-ajung.

În drămuirile din zâmbet,
Eu pun, mereu, virgulă, punct;
Tu scoți, ades, ce ai în suflet
Fără să spui că e prea mult

(La tine și puțin la mine.)

Suntem atrași de cei ce par
A semana cu noi, pe alocuri,
Dar mai mereu vedem c-apar
Coincidențe, nenorocuri;

Și de nu ai un pic răbdare
Să vezi că în tăcerea lui
E strigatul fără-ncetare
Ce stă-agățat și de al tău cui,

Vei poposi pe trepte pline,
Aglomerate de mulțimi,
Vei rătăci spre acel bine
Dându-ți cu rest…. multe sutimi…

….de viață diferită!

(puțin …sau mult …din ce ne e dat să fim, împreună!)

puțin ...sau mult ...din ce ne e dat să fim, împreună!)
puțin …sau mult …din ce ne e dat să fim, împreună!)

În fereastra sufletului

În fereastra sufletului am pus mușcate și petunii,

Deși la grădinărit nu mă pricep,

Ba uit să le ud, ba le inund cu emoții,

Ba se usucă în soarele ochilor indiscreți,

Iar de învățat despre binele lor

Nici acum nu am habar.

 

 

Totuși, mai mereu se găsește cineva

Să-mi dea îngrășământ potrivit,

Să le pliveasca cu grijă din grijă,

Să mi-aducă aminte ce frumoase sunt

Si cat de greu au înflorit în inimă.

 

 

Mușcatele deja curg colorat pe margini de suflet,

Iar eu nu vreau  să intinzi mâna si sa furi un fir,

Mai bine cere-mi.

Mi-a luat o viață să știu de ce zâmbesc roșu.

 

 

Parcă nu mai am timp să nasc alte povești,

Alte zâmbete, alte buruieni, chiar.

Din cele sădite, fereastra  sufletului meu

Ramane mereu deschisă și împodobită,

 

Curgând,

pe ziduri de trup,

flori-povestite!

 

 

fereastra sufletului, cu mușcate...