Curburi

eu..26 de ani
Azi noapte am visat  niște trepte și pe mine cu vreo 20 de ani mai puțin. Eu nu m-am plăcut în tinerețe. Dacă m-am simțit bine, cu adevărat, în pielea mea, a fost pe la 33-40 de ani. Ciudat, nu? Atunci am simțit echilibru între minte, corp și trăiri. Numai că echilibru e mult spus, ținând cont de întâmplări. Straniu e că, tot atunci, am și făcut alegeri definitorii. Unele bune, altele de excepție, unele rele și altele eliberatorii. Curburile acelui drum le simt și acum, cu tot tăvălugul acela de senzații diverse, cu rotirile în ac de păr, cu fluturii din stomac și revărsările de adrenalină pe care nu am reușit, nicicum, să mi le stăvilesc. Curburi de inimă, de trădări, de libertate, de regăsire, de spaimă, de viață la întâmplare.
Dar cum spuneam, despre visul meu de noapte  de pe treptele de piatră, priveam cum cineva repara un bocanc. De fapt, semăna cu o gheată imensă, ceva cu numărul 46, dintr-un material lucios roșu, cu margini negre. Șiretul lipsea, iar perechea nu era în cadru. Cineva, stătea aplecat și părea că-l pregătește de ducă. La un moment dat, o roată de bicicletă intră în cadru. Doar una..se vedea, deși se știa ca bicicleta e acolo, chiar și acțiunea următoare se simțea, însă eu vedeam jumătăți. Jumătate de gheată, de bicicletă, de om, care era ghemuit, cu privirea în pământ, neatent la mine. Eu eram deasupra tuturor și mă simțeam detașata și….. în plus. Când să plec, am fost prinsă de mână și senzual, cu flirt și pasiune neștiută, am auzit: „Nu acum, mai stai! Rămâi cât să-ți spun despre…”
Nu văzusem chipul dar îl bănuiam, nu simțisem nicio furnicătură, nicio tresărire și nu-mi imaginez de ce credeam că omul îmi va vorbi pasional. Nici ce voia a-mi spune, nu am auzit. Vedeam, insă, clar, prea clar, gheata aceea imensă, de parcă erau cele pe care tata mi le dăduse să le port în clasa întâi, când făceam navetă, pe jos, doi kilometri dus, doi întors, cu picioarele mele firave prinse în acele încălțări uriase, roșii, cu două numere mai mari.
BOCANCI-STEEL-8-INELE-ROSII
Și pentru că nu mă dezmint, fugara din mine s-a desprins, încet, trecând în vremuri noi. Pe trepte de piatră, într-un drum cu linii curbe, cu vârsta mea cea matură, cu fierbințeala sufletului meu prins, încă, în aburi de tinerețe, știam că sunt în vis și că e musai să mă trezesc. M-am simțit mult mai confortabil când m-am trezit, aievea, pe perna mea ocupata de cățelul care nu poate dormi decat cu capul pe mine, indiferent in ce pozitie s-ar afla.
Curbele gândurilor mele de noapte au avut mari șerpuiri, prin ani trecuți, prinși în secunde de vis înnoptat în umbre cu ghete roșii, cu atingeri străine și cu roți de bicicletă. Din toate acestea păstrez o singură realitate: ar fi fost cazul sa învăț să merg pe bicicletă, dar, uneori, frica e cea care mă guverneaza. Știu că v-am mai spus-o, dar așa sunt eu…repetabilă și repetativă.
audrey
Cineva spunea că din cauza acesteia pierdem toata distractia vietii. Poate ca da, poate că nu, însă, de când mi-am rupt glezna, precauția ocupă și visele nopții. Asa că mă intorc în curburi de  cuvânt, unde mă simt mai in siguranta și de unde pot explora lumi întregi și pot merge pe bicicleta închipuirilor mele, cu un coș plin cu liliac și crengi de cireș înflorit.
Mi-aduc aminte de un meșter popular, un om cu o față roșie și sprâncene stufoase, care cioplea în lemn linguri și polonice. Dacă-l întreba cineva ce face, răspundea tuturor, sec, dar apăsat: „Niște curburi, taică! Doar atât.”
Doar atât vă spun și eu despre curburile gândurilor mele amestecate, într-o provocare a clubului celor 12 cuvinte.

Se vede alb peste munți

…fotografie Livia Stanga

 

Se vede alb  peste munți, se vede haină de iarnă-n primăvară. Veștmânt curat ce are cusut pe poale liliac și iasomie, iar în suișul gândului dumnezeiesc mâneci de alb  ating norii în îmbrățișări îndrăznețe. Se văd munții mei cu aer curtenitor  de amorezi înverziți în inimă, dar cu tâmple albite de așteptări nesfârșite.
Nouă ne-au trimis, în curte, puțină brumă care a curs, parcă, din ochii lor cu luciri stâncoase, făcându-ne să privim în zare după semne mai prietenoase cu prietenia scursa, însă, din ventriculul drept …pe margini de lume uitată sub ram înflorit de corcoduș, cu alură de mușchetar doritor de atenție.
Din bradul meu cu semne zburatoare de mierlă se zareste un ochi curcubeu, atent la tot ce mișcă, la tot ce poate aduce vreun pericol nou pentru ouăle din cuib. Spectacolul de du-te vino e intens, profund și permanent, sub aripi de păsări care-și cunosc menirea și nu au nevoie de cortină sau scenă largă ci doar de o ramură de brad și de puțin curaj să aducă în  lumea asta crudă, curând, alți zburători.
PASARE
Pe linia curbă, din dreptul porții mele stă gând obosit de lume și probleme. Mi-s aproape toate. Prietenii mei suferă și sunt prea mulți în ultima vreme. Veștile rele circulă, bolnave de tristeți, și-mi aduc neputințe. Multe, prea multe și niciuna nu pare a avea rezolvare bună sau măcar rapidă. Din ventriculul drept mi se scurg ropotele plânsului meu interior. As da o gaură la curea, cea care ține strâns totul, să nu sară prin lume și alte vești. Pe astea le păstrez să le tăinuiesc și să le alin cu vorbă și gând bun. Aș face o cură de veselie, de rezolvări miraculoase, de soluții care să le ofere, celor dragi mie, clipe de răgaz.
Sunt obosită, nu vă mint, sunt obosită și adusă de spate de griji care nu sunt ale mele, dar le-am cules în inimă știindu-vă copleșiți de ele. Munții mei sunt albiți de durerile voastre și par a le duce sus, spre Dumnezeu, să caute cale nouă spre răspuns vindecător.
Îmi decojesc rănile gândurilor ca pe niște curmale uitate prea mult pe polița din bucătărie. Nici ele nu arata prea bine, nici rănile mele noi. Am senzația că nu pot ajuta cu prea multe, dar măcar știți că vă simt tristețile ca și când sunt ale mele, nu? Și vă rog pe voi, cei care ați aflat că unele lucruri vin precum ninsoarea de lună mai, iubiți-vă clipa și „momentele de fericire”. Nici nu știți câți oameni tânjesc, acum, după așa ceva..
 Se vede alb  peste munți, se vede haină de iarnă-n primăvară, iar eu nu vreau să vă trimit tristețile nimănui ci să vă spun că sunt alături de prietenii mei cu gând bun și rugăciune, că sunt recunoscătoare pentru ceea ce am, am avut și voi avea.
orboiu
fotografie Mihai Orboiu
În tabelul lui Eddie cuvintele vă vor fi …mai vesele, sper.

Veni, vidi, vici. Superblogul? Nu, un strop din el…

Am scris pentru Superblog Spring. Am luat locul doi în Superblog. S-a încheiat Superblogul. Acum trecem la altceva. De fapt asta fac din momentul în care s-a încheiat competiția, și chiar am reușit să mai scriu și alte nimicuri, în timpul concursului, pe lângă cele care erau destinate competiției. Despre Superblog, din punctul meu de vedere, nu vă voi spune nimic. Sau aproape nimic. Trebuie încercat și atât. Dacă vă doriți, cu adevărat, o veți face, dacă aveți idei preconcepute veți trata subiectul ca până acum; dacă veți fi dintre  cei care nu vor vedea decât că se umple blogosfera de articole ciudățele, importante doar pentru cei care scriu pentru acest concurs, săriți chiar și peste aceste rânduri. Se știe că, oricum, nu fac literatură, ci doar cochetez prin cuvinte, așezându-le de-a valma, pe aici; așadar nu aveam ce pierde, prea mult. Poate doar timp, dar pe acela l-am comprimat cum am putut.

Eu am încercat și mi-a iesit un onorabil loc doi, după ce timp de 6 jurizari am stat pe 1. Să nu credeți, însă, că am fost bună. Ceva, ceva..oi fi avut eu, dar știți copiii ăia care merg la olimpiadă și în rest au note bune dar fără să fie, poate, premiantii clasei? Ei bine, eu sunt dincolo. Am fost „premianta” clasei. Am adunat puncte precum furnica și m-am dus, pe subiecte, cu recuzită din realul meu cel de toate zilele, cu mici exceptii. Asta a dat credibilitate, probabil. Singurele premii sunt 6 dvd uri la Empire film și un covor Tulipo la Diego, unde am castigat o probă, plus premiul în sine, de loc doi. Ba, am fost și trasa de urechi de un sponsor că am scris prea trist pentru cât sunt ei de companie de IT, iar dumnealor refuza astfel de promovări; desi pe facebook, ca feedback, cititorii mei au apreciat acel articol foarte tare, căci veselie avusese din plin, dar prea tarziu venisem cu ea, începutul articolului fusese nesatisfacator.

Așadar, atenție, nu scrieti trist că nu înduioșăm nici de un covrig sau un punct în plus. Nu asta mi-am dorit, dar asocierile din mintea mea au fost făcute în acel fel și cam atât e de spus, restul ar fi justificări aiurea. Va dati seama ca aș scrie roman despre acest concurs, însă am învățat că se pot răstălmăci cuvintele, pentru că  dincolo de cei care te iubesc..și te acceptă, sunt ceilalti, pentru care nu însemni nimic; ba, pot adăuga multiple lucruri ce îți pot umbri bucuria, iar asta eu refuz sa o mai accept în jurul meu. E nesănătos să fii plăcut și acceptat de toți, dar e sănătos să stau eu departe de ei și să nu îmi mai doresc să rămân în jurul lor oricât de mult i-aș aprecia. În definitiv, poți veni cu lucruri evidente, să remarci talentul și profesionalismul unora, dar să nu simți nimic, în suflet, față de acea persoană. Și aici nu e vorba de mine, eu remarc, eu nu simt. Punct. Dacă și la unii dintre voi e la fel, e firesc..

Ce mă mai bucură? Ca dacă nu intram în această competiție nu găseam bloggeri noi care scriu pe gustul meu, pentru că e cunoscut faptul ca abia de ne auzim gândurile darămite să mai accesăm și alte bloguri cu mai mult interes decat un simplu like și click. Mai știu că cine e foarte bun va scrie atât de divers și incitant încât te vei gândi, mereu, de ce nu vede și sponsorul asta. Am observat ca toti vor a caștiga, dar doar unii o vor arăta, iar insistenta cu care o vor face, chiar și în gluma, te va scoate din zenul propriu, mai devreme sau mai tarziu. Dacă nu, ești tare și de invidiat. E si asta o tactică, însă. Mie nu mi-a placut prea tare pe grup, indiferent cât de mult am încercat să gust glume mai mult sau mai puțin bune; noroc că, spre final, când zarurile deja erau aruncate, a apărut soarele, prin articole-concluzii, suficient cat sa te duca cu gandul ca în toamna, la 25 de probe, daca te bagi, ai cateva alternative: să îți iei arsenalul de glume cu tine, daca esti norocos și ai așa ceva, o vesta antiglont daca cumva gresesti și toate gloanțele ochilor vor țâșni spre tine, cum că „vaaai, nenorocire!”, ori rămâi zen in pătrățica ta și scrii atât de surprinzator încat vor pleca cu toții, tiptil. M-as mira sa pot face asta, asa ca am la ce mă gandi. Apropo de asta accesați pezevenghi alias Eugen Zavoianu, om pe care-l vad castigator în orice face, și în care cred cu toata fiinta. Nu las link, cautati voi în clasament aici.

Pentru ca va las interviul, care de la minutul 20 mă are protagonista, as mai lungi „pomelnicul” cum „frumos” mi l-a botezat cineva și as multumi tuturor celor care, în acest interval, au lasat un comentariu pe blog sau pe facebook, de sustinere sau din ce orice alt motiv avut și  nu vreau sa fac o altă lista – credeți-mă că o am deja făcuta in suflet și multumesc pentru asta. Multe lucruri mi s-au întâmplat de la începutul anului și concluzia mea e una singura: există viata si după 45 de ani, cu realizări surprinzătoare.

io

Trebuie doar să-ți faci un loc plăcut și să nu aștepți să te aplaude nimeni. Dă-ți răgaz și bucură-te că poți avea ceva al tău care să te facă să uiți de facturi, de faptul că nu toate lucrurile funcționează cum ți-ai dori in viață, că nu te poți potrivi cu unii, dar cu siguranță vei găsi și oameni care să știe că nu faci altceva decât încerci să dai nuanțe unor lucruri. Asta mi-a adus mie lansare de carte și bucuria unei realizări palpabile pentru care sunt mai mult decât recunoscătoare.

eu1

Iar Superblogul? Are câștigători. Iar cel care ia totul, ia si atenția și premiul, dar lasă celorlalti ceea ce vor ei sa simta: unii se vor urmatorii castigatori, alții sunt bucuroși de ce au și au obținut, altii împletesc regrete cu daca, parca și multe altele. Oi fi eu teatrală pe alocuri, dar în suflet am bucurie. Superblog în toamnă? Habar n-am. Vedem. Împreună. Vă felicit!Știu, mă repet. V-am zis eu?

De Florii, în Covasna

zabala1

24 ianuarie 2016. Ziua surorii mele. Un român oarecare înconjurat de noi, familia ei dragă. Ciocnim cu ea, ne bucurăm, facem tot ce face un român obișnuit, într-o zi specială, alături de oameni apropiați. Deja știți cu toții povestea pe care o tot repet, de o vreme, cum că, atunci cand era mică, sora mea sărbătorea, în fiecare seară, când se închidea programul  la tv, și se cânta Hora Unirii, strigând cât o țineau plămânii:„ E jiua mea, jiua mea!”

„Din nou s-a cântat Hora Unirii  în țara noastră!”, parcă ar spune ochii supărați ai soțului meu, în traducerea mea. E după amiază, e cu noi, pare senin, dar ochii lui sunt tulburi.

zi romanie

Cum să pui doliu bucuriei?”, pare că gândește. „Cum să te folosești de tertipuri ca, în aceasta zi specială la Sf. Gheorghe, în Covasna,  să fluture steag de jale pe primărie? Doamne, as fugi până acolo să-l dau jos, să fiu Icar, să urc scări imaginare, dar să smulg steagul ăla de acolo!” Cuvintele acelea nu le pronunță cu voce tare decât mult mai târziu, aici ne zâmbește amar. „Așa ceva nu trebuie să se mai întâmple!”, îmi spune cu glas tare pe seară.

Nu cu mult timp, în casa noastră, parcă se spunea povestea tricolorului. Asist de multe ori la frământările soțului meu. „Știi, de 1 decembrie vreau sa strângem 1000 de steaguri pentru Harghita și Covasna. Mi-aș dori ca, de 1 decembrie, sate intregi și localitați importante, din această zonă, să simtă unduiri tricolore și nu doar să se închine la câte un steag cocoțat pe cel mai înalt brad pentru a nu mai fi dat jos, cum se întâmplă în tinutul Zăbălenilor.”

zabala

Iar visează!, gândesc eu, sperând ca visul lui să prindă contur. Iar mă simt vinovată că sunt sceptică și neîncrezătoare, dar cand știu că glasul lui sună virtual pentru români răspândiți în toată lumea, mă gândesc să nu-i fie ecoul surd. Știu că vorbesc prea puțin despre acțiunile soțului meu, despre implicările lui în cazuri pe care  le cred fără izbândă, la început; știu că nu pare că-l susțin suficient, că nu mă zbat prin ceea ce… scriu să se știe, să se audă, să se vadă. Vin așa, ca acum, sa fiu povestitoarea omului poveste. Aș putea fi acuzată de subiectivism, îmi zic eu, și de asta tac, dar de data aceasta multe vorbesc de la sine, iar cuvintele mele vor veni să aducă bucuria pe care a reușit acest om, care întâmplător sau nu mi-e soț, să o aducă multora dintre noi, dar mai ales acelora care împart cu el aceleași crezuri.

mihai

Și în fiecare zi, o vreme, în casa noastră, s-a vorbit limbă tricoloră, s-a văzut fericirea în aceste culori, iar podelele îmi erau asortate cu simboluri care ar fi emoționat și stâncile, nu doar oamenii. Am avut musafiri zilnici, uneori doar câte unul, alteori mai mulți- „STEAGURILE”.

-Uite, astea sunt cusute de o româncă din Galați, uită-te cum lucesc, uite cât suflet și dăruire poarta în ele!

Astea le-au cusut la mânăstire, pe acestea mi le-a trimis băiatul acela strașnic din Ploiești, pe astea frații mei din Spania, acestea vin din Deva, din Botoșani, din Craiova!, și începea să-mi enumere nume, să-mi arate chipuri, să-mi spună amănunte despre fiecare om care lua parte la visul lui. Și in fiecare zi venea cu un pachet nou, cu o speranță la fel. Dădea comandă de alte  steaguri, făcea planuri, vorbea cu lumea și se simțea în casă aer biruitor de credință și bucurie. N-am să vă enumăr câte pachete am făcut pentru copii, ca dar de mos Nicolae, n-am să vă spun eu câte alte lucruri ați reușit cu toții să adunati, Români pentru Români. Eu, sceptica, neîncrezătoarea, omul-teamă, dar om încrezător în cel căruia îi stau umăr la umăr, am văzut cum, din 29 noiembrie până in 6 decembrie, s-a vorbit românește prin steagul nostru în colțuri de lume unde doar la biserică și școală ce-și mai pot exersa limba strămoșească.

tg secuiesc

Și minunile au început să se vadă. În primul rând n-am să vă pot spune cum e să vezi o mare de steaguri tricolore care îți flutură în curte. Bărbatul meu era ca un copil care ridică zmee, zmee tricolore, zmee de credință, zmee simbol care să vă arate, vouă, că au ajuns la noi și vor pleca mai departe și ca e mândru de voi, de legătura pe care ați format-o. Am legat zeci de steaguri de bețe, ba ne-au ajutat și cățeii.

CATEL

Am privit cum s-au strâns peste 1000 de steaguri cu mult și cum au început să plece pe stâlpi în Tg Secuiesc, în Zăbala, în Sfântu Gheorghe, în Ghimeș-Făget, Miercurea Ciuc, Livezi, Dobolii de jos, Ozun.

steaguri
STEAGURI PE GARDUL CASEI MELE, ZMEE TRICOLORE

În orice înregistrare, fotografie, dar mai ales acolo, în faptă și realitate, steagurile trimise de voi au completat perfect cele de hârtie pe care cu greu le găsesc, prin librării, oamenii acelor locuri. Țăranii din Zăbala și sumanele lor păreau străbunii noștri coborâți din icoane sau de pe columna lui Traian. Copii fericiti, cu cadouri în mâini și stegulețe prinse strâns între degețele, cântau colinde și purtau straie populare. Dansuri și cântece, tradiții păstrate prin oameni despre care nu am dreptul sa vorbesc prea mult,  poate doar, cel puțin, să amintesc că mai există și învățători parcă desprinși din cărțile lui Ion Creangă. Domnul profesor Bilibok-Bârsan a reușit prin devotamentul dânsului și dăruire zilnică să ne arate că ce e romanesc nu piere, și că școala cu predare in limba română încă dăinuie deși în fiecare an sunt amenințați cu desființarea.

invatator 2

Lozincă, vor spune cei pentru care tot ce spun eu aici e desuet și furtuna într-un pahar cu apă. Nicidecum, vă asigur. Oamenii ăștia au credință și fac totul zi de zi, nu ocazional, iar voi ați pus umărul sa le creșteți încrederea în ceea ce fac, nemaisimțindu-se singuri și rătăciți în lumi care, de fapt, ne aparțin. Și totuși, în marea bucurie a tricolorului a încolțit un gând.

hora unirii

La Tg Secuiesc, un preot cu ochi de înțelept, în care se citeau emoțiile unui neam întreg și în care lacrimile se stăpâneau prin puteri divine, i-a cerut soțului meu un steag. Un steag pentru biserica mea vreau, să fluture și la noi ceea ce mi-e dat mie să văd aici! Era părintele din Ojdula.

Gândul emoție dădea din nou năvală în sufletul soțului meu, uitandu-se la bucuria care nu mai fusese niciodată astfel, intr-o zi de 1 decembrie, în Tg Secuiesc:

Ce ați făcut aici la noi și în celelalte sate din zonă, se numeste istorie!, spuse cu glas tremurat d-na Maria Graur, jurnalist la Mesagerul de Covasna, pe care va invit sa o priviți în cea mai emotionanta fotografie posibilă.

graur

Copii îmbrăcați obișnuit se amestecau printre cei care purtau costume nationale, atigându-i ca pe icoane. Era atât de frumos, încât zici ca România nu avea decât aripi să zboare prin generația asta frumoasă și dornică să poarte tot ce e simbol. Erau cununi, flori îmbracate în ii delicate și fote cu miros de istorie.

De am putea să facem din asta un simbol mai mare!, gândi soțul meu, privindu-i! Dacă am putea sa îmbrăcăm în straie populare măcar câțiva copii de români, de am putea să arătăm ca nu e doar foc de paie ce se intampla aici, acum? Strânse în brate cu putere un puiuț blond care-și purta costumul mândru și fălos. Într-o română stâlcită îi ceru un tricolor. Tot era mai bine decat atunci cand alt pui de român ceruse unul, dar în ungureste. Il chema Stefan.

copil1

Ochii pătrunzatori ai părintelui din Ojdula aveau să-l tulbure tare pe soțul meu, mâinile care tremurau pe steagul tricolor pecetluise gândul în care deja plutea imaginea altor mâini care croiau și coseau straie pentru micuți. Aflase deja că părintelui îi plac dansurile populare și că îi invata pe acestia, nu doar să-si pastreze limba stramoseasca vorbindu-le, la biserică, și nu numai, despre România, ci să-și păstreze tradițiile și obiceiurile din neam. Totul se lega. Ar fi fost minunat ca prin solidaritatea pe care a simțit-o până acum, puțin cu puțin, și mult cu mult, să îi putem ajuta si sa facem trusouri de românași care să rămână la biserică dar pe care copiii sa le imbrace, cu drag, la fiecare sărbătoare sau la momente artistice de care vorbeam. Despre Mărtănuș, celălalt sat, apropiat de Ojdula, ar fi multe de spus, dar vă invit pe toti pe pagina de fb a sotului meu unde veti gasi amănunte despre acțiune, logistica, și orice amănunt folositor. Cert e că toți copiii de aici vor purta de Florii costume cu aer de sărbătoare.

copii ojdula

Nu vă voi spune ca din nou mi s-a parut incredibil totul, dar deja mă scutur de gand și mă uit in spate: la fel am spus și cand a adunat tot cu voi alimente și  bănuți pentru instalarea centralei termice pentru Doboi, cand a dat prin voi lumina unor tarani romani tot din acel sat , cand a adunat bani și alimente pentru orfanii de la Odorheiu Secuiesc, loc in care sper sa mai ajung vreodata sau cand a adunat cele peste 1400 de steaguri tricolore, cand a dat premii de 1 iunie iar  despre alte acțiuni micuțe care deja se adună în palmaresul vostru, nici nu mai vorbesc.

noi trei

Mi-aș dori ca după Florii, cand se desfasoara Actiunea straie populare pentru micuții din Covasna, să vă pot spune ca am văzut, în modelul care se așază ca o columnă pe  iile și cămeșile populare, istoria și prezentul, că observ dăruirea voastră și implicarea într-un crez comun, care unește, desăvârșește și binecuvântează mâinile care cu drag au cusut, pe pânză curată, tradiția unui neam. Doamna preoteasa din Ojdula și o doamnă meșter popular din Covasna au împuns cu ac măiastru și au tivit dăruirea voastră, numele vostru, bucuria pe care o împărțiți adunând dureri și tristeți în simboluri ce vor fi purtate în aduceri aminte de acum încolo. Nu a fost usor, însa; materialele trebuiau cumpărate din timp, munca necesita migală și timp, care deși părea lung,  pentru doua maini dibace putea fi insuficient. Dar uită-ne la cateva zile inainte și totul are contur.

costume

 Nadajduiesc ca si de data aceasta se va scrie o pagina emotionanta, Români pentru Români, oameni răspândiți prin această lume care vor putea pune o parte din crezurile lor intre impunsaturi de ac, in brauri tricolore și in zambete fericite de copii care, poate, vor canta și ei Hora Unirii, strigând nu doar e „jiua mea” ci e ziua noastra, a romanilor de peste tot . Sau poate, doar vor rosti un „Înger, îngerasul meu” îmbracati in straie dumnezeiesti.

mihai 4

Eu v-am spus cu inima ceea ce am aflat de la alții, ceea ce văd și ceea ce sper să mai vad. Asa mă vindec, asa cred mai mult, asa nu mă mai rușinez ca nu sunt entuziasmată și că nu m-am născut cu trăiri asa cum le are sotul meu, cum le aveti multi dintre voi cărora le voi multumi din nou, pentru că m-ați făcut să imi schimb directiile in viață, să nu mă mai risipesc in lucruri fără sens. Va felicit și va multumesc.

copii

Japoneza: parfumul secretului

  • Final de an 2004. Nu ştiam dacă să mă bucur că se sfârşeşte o perioadă pe care o declar, şi acum, cea mai debusolantă şi mai grea din toată viaţa mea; sau să mă  joc cu imaginaţia strecurând în ea un pic din nostalgia unei luni întregi trăite în Italia, şi un pic de speranţă pentru anul ce urma. Cred că ultimul gând a fost destul de puternic pentru că, peste puţin timp, avea să mi se schimbe viaţa radical şi spre foarte bine, culmea. Înfofolită până peste cap (decembrie se juca un pic cu noi în temperaturi oscilante) păşeam cu grijă pe strada ce dădea într-o arteră mai luminată decât cea pe care mă aflam eu. Nu ştiu cum dar, în graba mea, m-am lovit de o femeie tânără ce purta o căciulă superbă de vulpe, vopsită în negru. M-am dezechilibrat iar în cădere îmi aud numele rostit de o voce ce nu reuşea să-mi trezească nicio amintire, pe loc: Adriana?
  • Nedumerită, privesc faţa aia rotundă, perfectă, cu tenul alb, ca de fildeș, cu ochii imenşi şi sfredelitori, chinuindu-mă să realizez unde mai întâlnisem făptura aceea ce-mi făcea să bată inima, absolut nefiresc. Nu mă lăsă să zăbovesc, intuind nedumerirea mea, că aud: „Sunt eu, Alice, păpuşa japoneză!” Am înlemnit. Cum puteam confunda chipul acela răvăşitor de senzual şi de o frumuseţe ireală, nu ştiu?! Poate doar hainele prea multe să ne fi fost potrivnice. Mie, că ei se pare că nu i-a luat mult timp să mă recunoască.
  • Pe Alice am întâlnit-o ciudat. Într-o seară de vară, pe care ne-o petreceam pe terasă, printre chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute; ea apărând la braţul altor două tinere şi mă umplu, pe loc, de o invidie surprinzătoare. Se machia ciudat, ca şi când era într-o piesă de teatru cu arenă deschisă spre scena vieţii. Părul ei negru, coafat puternic spre calotă şi tuns bob spre ceafă, încadrându-şi faţa în nişte şuviţe perfecte şi asimetrice, făcea notă discordantă cu rujul roşu, puternic, pe nişte buze perfecte, carnale şi expresive. Purta o bluză gen chimono japonez, fluidă şi moale, cu mâneci ca nişte aripi şi o fustă creion ce se termina fix pe genunchi. Era o apariţie. Tipul care mă însoţea, în seara cu pricina, se fâstâcise îngrozitor şi flirta instinctiv făcându-mă să mă revolt, dar fără împotrivire. Până şi eu recunoşteam că făptura din faţa mea era desăvârşită.
  • I se spunea Japoneza, pentru că doi ani trăise acolo, şi revenise acasă cu toată Japonia pe chip, pe haine, în gesturi, mimică şi comportament. Era destul de reţinută  în public pentru ce prezenta vizual. În fine, ne-a invitat pe toţi să-i inaugurăm casa  pe care reuşise să şi-o achiziţioneze. Surprinzător locuia aproape de locul meu de muncă. Ne-am dus, lăsând baltă orice plan prestabilit, fascinaţi de poveştile sale misterioase. Vă imaginaţi, cred, că, ajunşi în apartament, am dat peste o prelungire a ei. Peste tot tronau fotografiile sale senzuale şi artistice, chimonouri şi obiecte japoneze, mobila fiind puţină şi minimalistă. Mă fascinau uşile albe, împărţite în cadrane mici de sticlă ce păreau ca un rebus fără căsuţe negre. Minunat.
  •  Doar că surpriza abia începea. Ne-a oferit în seara aceea o reprezentaţie de dans, îmbrăcată într-un costum stilizat, gen chimono, machiată cu mult alb pe faţă şi recitând, ea ştie ce, într-o limbă care mă făcea să închid ochii şi să mă gândesc la ce secrete poartă cu ele, acele cuvinte. Nu mai ştiu cum s-a terminat seara. Pe Alice am întâlnit-o în mod repetat, în acea vreme, în diverse ipostaze. Mi se părea excentrică şi ciudată. O vedeam într-o zi purtând codiţe africane, multe şi dese, ca altă dată să o văd cu extensii de păr lung, revenind discret, în final, la aceeaşi coafură bob.

 

  • Ultima oară am întâlnit-o la mânăstirea Sâmbăta de Sus, încercând să-şi revină dintr-o depresie ce o purta ascunsă, ca pe un stigmat. Nu vorbea despre ea. M-a luat de mână şi m-a dus în căsuţa unde se cazase pentru 2 săptămâni, băgându-mă în ceaţă şi mai tare. Dureri cu veselie amestecate, parcă toate în acelaşi timp, şi ochi umezi de neputinţe mă făceau să fug din calea ei alunecoasă. Nu o înţelegeam deloc. Mi-era teamă să întreb ceva, aşteptam o destăinuire ce nu venea şi  reintram în  jocul cuminte şi anost al propriei vieţi fără să mai caut răspunsuri. Pe urmă… a dispărut, sau poate eu am devenit invizibilă, nu ştiu.
  • Trecuse un an de atunci şi în clipa în care mi-a rostit numele am realizat că mă aflam în faţa blocului ei. M-a invitat la un ceai. Am urcat un pic, reţinută, bucurându-mă, şi nu prea, de invitaţie. Fotografiile cu ea,  cele în mărime naturală, dispăruseră. Doar una, perfectă, mai rămăsese în dormitor. N-am vorbit multe. Fiecare avea schimbări substanţiale în viaţă. Ale mele mi se păreau degradante şi nedrepte. Am reuşit să i le spun în doua cuvinte. Fără să-mi răspundă sau să comenteze ceva, o văd scoţându-şi căciula superbă şi, în acelaşi timp, „peruca” bob ce mă făcuse să o văd ca pe cea mai rafinată femeie întâlnită vreodată. Japoneza dădea reprezentaţia celei mai curajoase scene din viaţa ei, dintr-o piesă cu secrete adânci şi dureroase.
  • O priveam încercând să nu plâng, să nu mă mir, să reacţionez normal, ca şi când secretul ei nu fusese secret şi eu ştiam, îl bănuisem cumva. Doar că asta nu se întâmpla şi acum. Eu nu bănuisem nicio clipă că femeia aia minunată,  ce rămăsese în faţa mea ca şi când era un leopard rănit, avea tot scalpul cu pete albe din loc în loc, şi nici măcar puf nu creştea pe acele goluri. Părul ei negru, tuns foarte scurt, vorbea despre un secret bine păzit pe care, acum, Alice mi-l prezenta ca pe un răspuns la văicărelile mele. Avea o formă de alopecie gravă (vindecabilă) chiar din timpul când o consideram „păpuşa japoneză” şi doar perucile bine executate, din păr natural, o făceau să ascundă tot, lăsând ca podoabă generală… veselia şi naturaleţea ei.
  • Lucrurile se legau uimitor, iar eu îmi înghiţeam, încet, cuvintele, în acelaşi timp cu ceaiul de iasomie, ca şi când aveam să primesc cea mai ciudată lecţie. Pe Alice nu am mai întâlnit-o niciodată; probabil că venise în viaţa mea ca un avertisment al faptului că prea îmi plângeam de milă.  Mi se părea o bijuterie  de femeie, surprinzătoare,  povestea care, acum, îmi pare esenţa perfectă a cuvântului.. „mister”. Nu am destăinuit nimănui întâmplarea mea, multă vreme, de teamă ca nu cumva să deconspir identitatea acestei femei minunate. Acum, Alice e doar o amintire, dar „Japoneza” …o lecţie şi o aromă perfectă de secret. Multumesc, Alice! Sayonara!

4. 11. 2013

 

Povestea este înscrisă în jocul condeielor parfumate, găzduit de Mirela, iar tema este Parfumul unui secret aleasă de Alexandra. Și, cum spuneam,  de atunci …parfumul secretului pentru mine poartă arome de trandafir brazilian, de cedru, mosc şi ylang-ylang. Este Oriental Lemnos unisex şi poartă numele de Kisu de Tann Rokka, creeat tocmai în acel an 2004 de Azzi Pickthall. Parfumul pe care mica mea Japoneză tocmai îl primise de la un admirator.

Kisu de la Tann Rokka
Kisu de la Tann Rokka