Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Japoneza: parfumul secretului

  • Final de an 2004. Nu ştiam dacă să mă bucur că se sfârşeşte o perioadă pe care o declar, şi acum, cea mai debusolantă şi mai grea din toată viaţa mea; sau să mă  joc cu imaginaţia strecurând în ea un pic din nostalgia unei luni întregi trăite în Italia, şi un pic de speranţă pentru anul ce urma. Cred că ultimul gând a fost destul de puternic pentru că, peste puţin timp, avea să mi se schimbe viaţa radical şi spre foarte bine, culmea. Înfofolită până peste cap (decembrie se juca un pic cu noi în temperaturi oscilante) păşeam cu grijă pe strada ce dădea într-o arteră mai luminată decât cea pe care mă aflam eu. Nu ştiu cum dar, în graba mea, m-am lovit de o femeie tânără ce purta o căciulă superbă de vulpe, vopsită în negru. M-am dezechilibrat iar în cădere îmi aud numele rostit de o voce ce nu reuşea să-mi trezească nicio amintire, pe loc: Adriana?
  • Nedumerită, privesc faţa aia rotundă, perfectă, cu tenul alb, ca de fildeș, cu ochii imenşi şi sfredelitori, chinuindu-mă să realizez unde mai întâlnisem făptura aceea ce-mi făcea să bată inima, absolut nefiresc. Nu mă lăsă să zăbovesc, intuind nedumerirea mea, că aud: „Sunt eu, Alice, păpuşa japoneză!” Am înlemnit. Cum puteam confunda chipul acela răvăşitor de senzual şi de o frumuseţe ireală, nu ştiu?! Poate doar hainele prea multe să ne fi fost potrivnice. Mie, că ei se pare că nu i-a luat mult timp să mă recunoască.
  • Pe Alice am întâlnit-o ciudat. Într-o seară de vară, pe care ne-o petreceam pe terasă, printre chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute; ea apărând la braţul altor două tinere şi mă umplu, pe loc, de o invidie surprinzătoare. Se machia ciudat, ca şi când era într-o piesă de teatru cu arenă deschisă spre scena vieţii. Părul ei negru, coafat puternic spre calotă şi tuns bob spre ceafă, încadrându-şi faţa în nişte şuviţe perfecte şi asimetrice, făcea notă discordantă cu rujul roşu, puternic, pe nişte buze perfecte, carnale şi expresive. Purta o bluză gen chimono japonez, fluidă şi moale, cu mâneci ca nişte aripi şi o fustă creion ce se termina fix pe genunchi. Era o apariţie. Tipul care mă însoţea, în seara cu pricina, se fâstâcise îngrozitor şi flirta instinctiv făcându-mă să mă revolt, dar fără împotrivire. Până şi eu recunoşteam că făptura din faţa mea era desăvârşită.
  • I se spunea Japoneza, pentru că doi ani trăise acolo, şi revenise acasă cu toată Japonia pe chip, pe haine, în gesturi, mimică şi comportament. Era destul de reţinută  în public pentru ce prezenta vizual. În fine, ne-a invitat pe toţi să-i inaugurăm casa  pe care reuşise să şi-o achiziţioneze. Surprinzător locuia aproape de locul meu de muncă. Ne-am dus, lăsând baltă orice plan prestabilit, fascinaţi de poveştile sale misterioase. Vă imaginaţi, cred, că, ajunşi în apartament, am dat peste o prelungire a ei. Peste tot tronau fotografiile sale senzuale şi artistice, chimonouri şi obiecte japoneze, mobila fiind puţină şi minimalistă. Mă fascinau uşile albe, împărţite în cadrane mici de sticlă ce păreau ca un rebus fără căsuţe negre. Minunat.
  •  Doar că surpriza abia începea. Ne-a oferit în seara aceea o reprezentaţie de dans, îmbrăcată într-un costum stilizat, gen chimono, machiată cu mult alb pe faţă şi recitând, ea ştie ce, într-o limbă care mă făcea să închid ochii şi să mă gândesc la ce secrete poartă cu ele, acele cuvinte. Nu mai ştiu cum s-a terminat seara. Pe Alice am întâlnit-o în mod repetat, în acea vreme, în diverse ipostaze. Mi se părea excentrică şi ciudată. O vedeam într-o zi purtând codiţe africane, multe şi dese, ca altă dată să o văd cu extensii de păr lung, revenind discret, în final, la aceeaşi coafură bob.

 

  • Ultima oară am întâlnit-o la mânăstirea Sâmbăta de Sus, încercând să-şi revină dintr-o depresie ce o purta ascunsă, ca pe un stigmat. Nu vorbea despre ea. M-a luat de mână şi m-a dus în căsuţa unde se cazase pentru 2 săptămâni, băgându-mă în ceaţă şi mai tare. Dureri cu veselie amestecate, parcă toate în acelaşi timp, şi ochi umezi de neputinţe mă făceau să fug din calea ei alunecoasă. Nu o înţelegeam deloc. Mi-era teamă să întreb ceva, aşteptam o destăinuire ce nu venea şi  reintram în  jocul cuminte şi anost al propriei vieţi fără să mai caut răspunsuri. Pe urmă… a dispărut, sau poate eu am devenit invizibilă, nu ştiu.
  • Trecuse un an de atunci şi în clipa în care mi-a rostit numele am realizat că mă aflam în faţa blocului ei. M-a invitat la un ceai. Am urcat un pic, reţinută, bucurându-mă, şi nu prea, de invitaţie. Fotografiile cu ea,  cele în mărime naturală, dispăruseră. Doar una, perfectă, mai rămăsese în dormitor. N-am vorbit multe. Fiecare avea schimbări substanţiale în viaţă. Ale mele mi se păreau degradante şi nedrepte. Am reuşit să i le spun în doua cuvinte. Fără să-mi răspundă sau să comenteze ceva, o văd scoţându-şi căciula superbă şi, în acelaşi timp, „peruca” bob ce mă făcuse să o văd ca pe cea mai rafinată femeie întâlnită vreodată. Japoneza dădea reprezentaţia celei mai curajoase scene din viaţa ei, dintr-o piesă cu secrete adânci şi dureroase.
  • O priveam încercând să nu plâng, să nu mă mir, să reacţionez normal, ca şi când secretul ei nu fusese secret şi eu ştiam, îl bănuisem cumva. Doar că asta nu se întâmpla şi acum. Eu nu bănuisem nicio clipă că femeia aia minunată,  ce rămăsese în faţa mea ca şi când era un leopard rănit, avea tot scalpul cu pete albe din loc în loc, şi nici măcar puf nu creştea pe acele goluri. Părul ei negru, tuns foarte scurt, vorbea despre un secret bine păzit pe care, acum, Alice mi-l prezenta ca pe un răspuns la văicărelile mele. Avea o formă de alopecie gravă (vindecabilă) chiar din timpul când o consideram „păpuşa japoneză” şi doar perucile bine executate, din păr natural, o făceau să ascundă tot, lăsând ca podoabă generală… veselia şi naturaleţea ei.
  • Lucrurile se legau uimitor, iar eu îmi înghiţeam, încet, cuvintele, în acelaşi timp cu ceaiul de iasomie, ca şi când aveam să primesc cea mai ciudată lecţie. Pe Alice nu am mai întâlnit-o niciodată; probabil că venise în viaţa mea ca un avertisment al faptului că prea îmi plângeam de milă.  Mi se părea o bijuterie  de femeie, surprinzătoare,  povestea care, acum, îmi pare esenţa perfectă a cuvântului.. „mister”. Nu am destăinuit nimănui întâmplarea mea, multă vreme, de teamă ca nu cumva să deconspir identitatea acestei femei minunate. Acum, Alice e doar o amintire, dar „Japoneza” …o lecţie şi o aromă perfectă de secret. Multumesc, Alice! Sayonara!

4. 11. 2013

 

Povestea este înscrisă în jocul condeielor parfumate, găzduit de Mirela, iar tema este Parfumul unui secret aleasă de Alexandra. Și, cum spuneam,  de atunci …parfumul secretului pentru mine poartă arome de trandafir brazilian, de cedru, mosc şi ylang-ylang. Este Oriental Lemnos unisex şi poartă numele de Kisu de Tann Rokka, creeat tocmai în acel an 2004 de Azzi Pickthall. Parfumul pe care mica mea Japoneză tocmai îl primise de la un admirator.

Kisu de la Tann Rokka
Kisu de la Tann Rokka

44 de gânduri despre „Japoneza: parfumul secretului

  1. Traiesc emotiile cuvintelor atat de frumos armonizate de catre tine. O poveste foarte frumoasă, la sfarsit am simtit ca aproape o cunosc pe japoneza ta.

  2. Povestea ta exprimă enorm, pare a căuta, dar mai mult descoperă și transmite, întreabă, dar mai mult răspunde, creează emoții și transmite sentimente, nedumerește ca apoi să liniștească, lăsând discuția, totuși, deschisă.Tocmai am dat o definiție a operei de artă și nu-i întâmplător. Există o lume în fiecare cuvânt. Fiecare trăire este transmisă cu inteligență și emoție, de aceea o compar, fără rezerve, cu opera de artă, cu o simfonie sau un ansamblu sculptural, cu o combinație cromatică ce te captivează. Povestea ta transmite firesc și emoționant tot ce era de spus. Nu cred că se poate adăuga nimic, așa cum am convingerea că nu poate lipsi niciun cuvânt. E rotundă, de fapt e sferică.Oare câte Japoneze sunt în jurul nostru?! Ca să fiu mai directă, UNDE E JAPONEZA DIN FIECARE?? Da, e posibil ca toți să avem o păpușă japoneză undeva, ascunsă în suflet, sau poate chiar sub banalul fard și mi se pare firesc să alegem cui să îi povestim despre ea. Dacă există. Ea a fost deschisă cu tine deoarece a simțit că ai nevoie de așa ceva, pentru a trece tu însăți peste greutăți. Gândește-te ce ar fi pățit dacă s-ar fi destăinuit unei femei fără inimă, lipsită de discreție și înțelegere.Sau târgului, mulțimii avide de senzații tari, de destăinuiri senzaționale. Îmi amintesc cât de complexat era un coleg de-al meu, mic și slăbuț, din cauza unei miopii care-i făcea ochii cât cepele, nu pot folosi alt tremen de comparație, plus un aparat portocaliu, ca un far de bicicletă, pe care îl purta sub una din lentile, stârnind ilaritatea tembelă a majorității colegilor de clasă, dar niciodată a noastră, cei (puțini), care îl înțelegeam și ajutam. Sau jena colegelor care aveau lenjeria cârpită, din sărăcie, iar o anumită profă de sport ne dezbrăca anume ca să umilească. Ascundem toți o Japoneză, că de acum așa îi voi spune, iar cei care ne iubesc și ne înțeleg vor fi singurii care vor afla …secretul, dacă îl vor afla. Ce Secret, Adriana, ce parfum are și ce poveste mi-a deschis ziua asta! Arigatou!Kisu de Tann Rokka e făcut să vrăjească. Îmi amintește de ”1000 de cocori” (Sembazuru), romanul lui Yasunari Kawabata, în care ramul de cireș înflorit al Sakurei, ceaiul, kimonoul, obi-ul și tot farmecul ce le însoțește, se află peste tot. E una din cărțile mele preferate. Sayonara!

  3. Am găsit la tine cuvinte, frumos aranjate, împodobind o poveste ce pare că n-are sfârșit! Dar am avut impresia că mai este ceva, ceva ascuns în umbră. Am dat cuvintele la o parte si am descoperit un adevărat templu, în care stă ascuns sufletul! De fapt, am găsit două, căci alături de sufletul micii „japoneze” mai era unul, sufletul tău, prins și el în povestea aceasta.
    M-ai lăsat fără cuvinte, le-ai luat pe toate să-ți așterni povestea aceasta ce nu are final! Și chiar dacă ar avea, așa cum vrei tu să pară, el este altundeva, într-o altă lume,…

  4. nu cunosc parfumul acesta, dar ştiu şcoala japoneză de parfum. (despre parfum cu altă ocazie însă , după ce îl miros şi eu.)
    altceva mă bântuie pe mine acum: uimirea, bucuria, răsuflarea oprită în faţa descrierilor tale. eşti extrem,extrem de precisă în descriere, imaginile tale coboară cu acurateţe şi delicateţe şi reuşeşti să transmiţi simţirea ta în acoladele de cuvânt. ţi-am mai spus asta. sufletul tău coboară şi dă contur frumos simţirii… în plus, aşa cum mi-ai spus şi tu cândva: capricoarnele simt. dincolo de admiraţia noastră faţă de ceva, ne sunt date vederii imaginile acelea care nu se pot descrie… şi nici spune.

  5. inca o data mi se confirma cat de important este sa stii sa patrunzi dincolo de aparenta celui de langa tine, sa l intelegi. ajungi sa fii surprins dar cumva surpriza e asteptata iar comportamentul nostru fata deceilaltivine in concordanta cu el. frumoasa si plina de invataminte povestea.

  6. Scrierea asta a ta ascunde o lectie foarte importanta si reuseste sa transmita emotii puternice. Ai facut in asa fel incat sa ma simt acolo, in casa Japonezei, sa o vad cum isi da, curajoasa, peruca la o parte, lasand sa i se vada problema si in acelasi timp sufletul chinuit, dar curajos. Te cunostea bine sau ti-a citit in suflet de a avut puterea sa ti se arate asa cum era.

  7. Fata asta nu mă cunostea suficient şi nici nu cred ca am reactionat prea bine (chiart dacă m-am straduit sa nu se vada), dar ea a simtit sa-mi spună, original, că problemele ce nu tin de sanatate se rezolva mai usor. Am avut noroc sa traiesc o astfel de experienta.

  8. …am un mare minus, stau prost la fantezie, asa ca vin cu lucruri precise. Cu trecerea timpului realizezi cât de importante au fost şi poate le infrumusetez un pic, doar, in stilul meu. Garantez sută la suta ca experienta asta ar fi marcat pe oricine. Şi dacă se oprea la reprezentatia ei …in japoneza si ar fi fost uimitoare. Multumesc, Tina.

  9. Puternic trebuie sa fie omul care poate pastra un astfel de secret despre sine pentru sine si sa zambeasca mereu – cel putin in public. Si puternic trebuie sa fie cand dezvaluie acest secret… ca pentru a ne arata ca multe pot fi invinse cu vointa, dar nu totul… Si, poate, pentru a ne arata ca nu avem nevoie de „tratament special” din partea celorlalti pentru a ne bucura de viata.
    Indraznesc sa scriu ca esti intre „cei alesi” pentru ca ai avut parte de o astfel de experienta. Poate fi o lectie a karmei, o lectie pe care zeii au dorit sa o inveti din chiar aceasta viata. 🙂
    Zile fericite iti doresc!

  10. … din 19 iulie, de cand m-ai invitat in clubul psi, mi-am regăsit, in minte și suflet, diverse personaje despre care scriu cu drag. Cat despre japoneza mea, nu pot fi decat foarte fericita că mă simti asa cum cred că am şi vrut sa ma prezint in fata voastra. Recunosc că imi place teribil sa scot in evidenta amanunte pe care altfel le-as omite, viata desfasurandu-se pe repede inainte si nelasându-mi loc de metafore. Asa le strang aici ca intr-o carte cu schite importante, in primul rand pentru mine. Iti multumesc ca poti face aceste asocieri in ceea ce mă priveste. Te pup, psi…şi….multumesc.

  11. Esti o maestra a descrierilor si ai un talent aparte sa strecori naratiunea intre ele. Povestea a fost minunata. O lectie de viata impletita cu un parfum. Se spune ca memoria noastra asociaza intamplarile vietii cu anumite arome iar cand le simti in jurul tau, ele reinvie amintiri.

  12. Sunt perfect de acord cu finalul dintr-o altă lume. Povestea asta se putea structura dar, din experienta, stiu că oamenilor nu le plac …continuarile. Am, pe aici, povesti care au fost citite mai putin, in a doua parte. Japoneza mea m-a intrigat foarte tare atunci cand am cunoscut-o: eram rece cu ea, oarecum rezervata ca orice femeie nesigura in fata unei frumuseti ravasitoare. Gestul ei, de final, m-a facut sa ma simt mică si incapabilă să văd printre randuri. A trebuit sa se demaste pentru a o putea zări asa cum era: pură şi deschisa. Pentru mine…invatamintele au fost mai complexe, pentru că trairile de moment nu au fost pe masura gestului ei, recunosc…

  13. Mirela, cred ca acest comentariu e unul dintre cele mai frumoase primite vreodata de cand am blog. Dan hipertensiv spunea că uneori in comentarii găsesti o lume mai frumoasa decat in postarea propriu zisa. Asta simt eu aici. Modul in care mi-ai impletit cuvintele pentru a-ţi spune parerea are, culmea, alte povesti…prin cele redactate despre colegi, parfum, carte, dar si senzatia că plutesti deasupra lucrurilor printr-o perceptie speciala. Nu zic că nu e frumoasa povestea mea, dar cred că tu faci parte dintre acei oameni care reusesc sa infrumuseţeze şi o zonă arida, un om fad, prin cuvinte potrivite. Multumesc că mi-ai dat sansa sa pot aduce alte intamplari din viata mea intr-un prim plan pe care, cred, le meritau.

  14. Nu fac un secret din faptul că nu sunt un fan al parfumurilor. Acesta e deosebit. Am vrut sa pun o fotografie dar m-am ferit sa fac vreo preluare nepotrivita de pe net, tinand cont ca am prins un virus deunăzi. Despre Japoneza mea…nu intamplator purta acest …secret. Stia să-l poarte. Exact ca si parfumul. Multumesc, Gabriela.

  15. Mi-as fi dorit sa cred ca am avut ceva special in acel moment daca a reusit sa se dezvăluie atat de mult. Doar că eu cred ca a fost reactia ei instinctiva la vaicarelile mele. Pe moment nici nu am reactionat prea bine, chiar daca nu s-a vazut o clipa. Imi amintesc ca in interiorul meu se ducea o lupta de acceptare a situatiei pe care ea o traia ….senin, aparent. Oricum, sper ca ea să fie vindecata. Pe mine m-a vindecat. Multumesc, Diana!

  16. O lecţie de viaţă într-adevăr! Sublimă descrierea acelor trăiri şi delicat modul în care ai surprins zbuciumul unei fiinţe ce încerca să facă faţă, prin aparenţe, unor încercări dramatice din viaţa ei. Viaţa ne scoate în cale şi lecţii de acest gen pentru a ne învăţa că totul e trecător, că suntem vulnerabili şi mici, că trebuie să fim empatici şi să ajutăm, dacă ne stă în putere, fie doar printr-un sfat sau un umăr. Faptul că ai fost confidenta japonezei, spune atât de multe..
    Mulţumesc pentru această lecţie împărtăşită cu atât de multe trăiri autentice!
    Să-ţi fie bine şi să simţi mereu frumos! 🙂

  17. Eu am văzut povestea cu un final… incert. Asta pentru că în interior sunt prinse cele două suflete, iar ele nu pot afla finalul. Ele trăiesc într-o permanență, într-o perpetuă căutare de identitate, în nesiguranța trăirilor din această lume! Glisarea finalului în altă lume este explicabilă, căci ceea ce ai descris tu nu este decât o etapă, o treaptă a cunoașterii, aflătoare în lumea noastră, continuarea fiind în lumea astrală a sufletelor! Acolo este posibil să aflăm un final, dacă nu cumva se va produce o nouă glisare, spre un infinit la fel de incert ca si viața!
    Mă iartă dacă m-am ambalat într-o viziune filozofică a articolului tău!

  18. Am rămas cu un nod în gât şi parcă simt şi eu o mireasmă de parfum japoenez. O lecţie nu numai pentru tine, dar şi pentru noi. Mă aşteptam ca japoneza să fie doar o ciudată şi o prezenţă fascinantă, nu o tânără supusă unei boli

  19. Stiam, simteam ca e ceva cu ea, cu japoneza ta…ceva enigmatic si trist.
    La un articol de mai inainte (cel cu hora) am comentat spunand ca in viata nimic nu-i intamplator. Iata ca pe langa intalniri cu oameni nepotriviti in viata se petrec si anumite intalniri potrivite, cu persoane cu care exact in acel moment trebuie sa ne intalnim. Nu stiu cum le potriveste viata/intamplarea, dar o face si ne da lectii extraordinare.
    Intr-o lume care pune tot mai mult și mai insistent preț pe aparențe…ce putea sa faca aceasta fata? Era singura solutie.
    Mi-a placut mult povestea. Muzele noastre sunt rude, poate chiar surori, Adriana…
    Sa ai o noapte buna!

  20. Tare bine spus. Multă vreme am crezut-o ciudată. Mă fascina şi mă depărta in acelasi timp. Nu-i căutam prezenta, dar când eram langa ea inlemneam de atata frumusete exterioara si interioara. Dar episodul acela, ultimul …al intalnirii noastre (cred totuşi ca s-a intors in Japonia) m-a zdruncinat zdravăn, şi m-a trezit niţel.

  21. Tare mi-a placut cum mi-ai simtit povestea, mai ales ca m-ai facut curioasa spunandu-mi ca muzele noastre pot fi surori. Japoneza mea a fost omul potrivit la momentul potrivit. Şi simt că atunci am nedreptatit cumva importanta ei. Dar ce zdruncinata am plecat. Vorbeam singura pe strada. Multumesc, Elly pentru vizita ta.

  22. Nu ştiu dacă am fost cu adevarat confidenta ei. Poate a fost o furie de moment a ei când imi auzea aberatiile trecatoare ale momentului respectiv. A fost modul ei de a atrage atentia că totul e roz si frumos si câtă vreme sunt sănătoasa restul se poate rezolva. Dar …ce gest de a mă face să simt asta, nu? M-a marcat teribil. Parcă o văd …in ochi şi acum…

  23. este prima oara cand intamplarea (dar am descoperit demult ca nimic in viata nu e intamplator…) m-a condus catre povestea ta! mi-a placut!
    nu cunosc, cu adevarat sufletul unei japoneze – in cazul descris era vorba doar de o fata influentata putin timp de spiritul japonez … cred ca titlul ales este doar un pretext… mai degraba este vorba de adancimile incomensurabile ale sufletului unei femei zbuciumate de ceva ce numai ea stie cu adevarat! uneori cand suferi de ceva, ceva din finetea sufletului te poate face sa ascunzi de ceilalti adevarul – nu este placuta compatimirea !!! te-ar face sa suferi mai mult!
    ma scuzi – asa gandesc eu, acum, influentata de ceea ce am citit aici! felicitari pentru ceea ce ai creat! inca o data, mi-a placut povestirea! mult succes in continuare!

  24. Exact! Intre a fi o fiinta magnifică, putin ciudată dar surprinzătoare, şi compatimire a a ales prima varianta cu succes, ca mai apoi sa-mi predea o lectie despre acceptare dar si lupta pentru drumul propriu. Sunt mai mult decat uimita de vizita ta aici, dar in afara de o bucurie imensa simt in plus că m-ai inteles perfect. Titlul vine doar ca subliniere, a ceea ce era ea pt mine…micuta mea japoneza, păpuşa japoneză, mai bine zis, care, uite, şi acum mi-a facut o surpriză aducându-te in acest loc. Mulţtumesc. Din suflet!

  25. La un moment dat obosim sa mai jucam teatru. Sa purtam masti atent construite, colorate, tipatoare, care distrag atentia de la o drama, un secret pe care-l ascundem de prea mult timp. Si vine vremea cand tot ce ne dorim este sa fim noi insine si sa fim acceptati astfel de ceilalti. Nimic altceva nu mai conteaza. Demascarea vine de la sine…

    Da, este o poveste adevarata, povestea Alinei, dar si a mea, a ta…

    Suntem prea grabiti si prea preocupati de propriile probleme ca sa ne ma gandim la ce se ascunde dincolo de aparente. Vedem, de cele mai multe ori, doar poleiala aurita. Care starneste mirare si chiar invidie in sufletul nostru.

    Sper ca te simti mai bine, Adriana. 🙂 Am citit mai sus ceva despre o viroza. 🙁

  26. Sunt cu adevarat convinsa că fără invidia aceea ciudata, fara urme clare in sufletul meu, ceva intre admiratie si replica „eu de ce nu pot fi asa exuberantă” (lucru care imi lipseste total) poate semnele erau mai aproape și eu le-aș fi descifrat. Sunt sigura ca m-a simtit asa cum eram, iar la vremea cand epata mi-a lasat impresia unei fashioniste şi atat. Lectie dura, mai apoi ce m-a pus la colt.

  27. ..păi, chiar a avut o boala gravă. Să fii cheală şi să arăţi ca un leopard, să nu crească nici măcar puf pe pielea ei, şi să dureze totul mai bine de trei ani…nu ştiu cum m-aş fi descurcat eu. La vremea intamplarii nu era vindecata, dar diagnosticul era ….de …vindecabil. Nu mai stiu nimic de ea, dar sper sa ii fie bine. Merita. Multumesc, Cuvanta!

  28. Foarte frumos ai pus in poveste o intalnire speciala!
    Si, cum eu cred ca nimic nu este intamplator, ma incanta sa vad ca si tu te gandesti la rostul intalnirilor, la raspunsurile pe care le gasesti in ele! Sa-ti fie bine!

    1. ..sper ca ai observat data cand a fost scris acest articol. Asta mi-a fost ideea de blog, la inceput, de aducere a unor intamplari in forma mea de concepere, din care sa ramanem cu ceva. Apoi am incercat mai mult, dintr-o nevoie de diversificare. Ma bucur ca ti-a plăcut, Cita! Te imbratisez cu mare drag.

Lasă un răspuns