Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Omul furtună, cântec-descântec

Pe cer apăru un fulger atat de evident incat aveai impresia ca Dumnezeu a tăiat văzduhul cu un bisturiu nevăzut, lăsând loc luminilor sa se întretaie și sa se imbine intre ele. Negru cu violet, albastru cu sclipiri aurii, argintiul de otel al fulgerului cu irizări de verde apărute de nicăieri, toate se îmbinau în treceri de o clipă care păreau eternități in frantura mea de inimă. Furtuna părea ca iși asterne cartier general peste pădure și munți. Copacii se aplecau în tânguiri gălăgioase, păstrându-și, totuși, demnitatea, prin tulpinile care se impotriveau  trăgând, parcă, totul, inapoi, cu fire invizibile.
Era cumplit sa ne știm atât de aproape de locul sigur și totuși atât de departe cu fiecare scâncet și bocet de frunze. Nu păream prea curajoasa, dar nu era timp de introspecții și visare. O transpirație rece mă cuprinsese, iar eu mulțumeam in gand pentru inspiratia pe care o avusesem cand mi-am luat, peste tricou, un hanorac cu gluga. Initial, am crezut ca vesta imi va fi suficienta. Vara inselătoare. Nimic nu a prezis drama cerului, nici măcar prin prognoze mai mult sau mai puțin credibile.
Din rucsacul mititel, companionul meu scoase ceva ce semăna mai mult cu un halat decat cu vreo pelerina de ploaie, cum îi spunea el. Drept, alb, lucios și cu o gluga ca a unui oblio rătăcit. Simțindu-mi ochii mustrători, vizavi de acel ”hai la plimbare” pe care-l primisem de dimineata, imi confirma in trei cuvinte seci ca poarta mereu cu el țolul acela impermeabil. Mi-l oferi, dar îi refuz șpaga lui de ocazie, tulburata de alte ganduri. In definitiv, nu trebuia sa ma imbuneze cu nimic, aveam o stare de spirit buna, chiar daca nu mă incanta deloc ideea ca voi fi plânsă de ploaie. Incaltarile mele nu erau cele mai solide și nu mă vedeam înămolita pana peste cap, cărand după mine pământul padurii. Deja talpile bocancilor aveau o mâzgă nepotrivita, o cremă fină ce se prinsese zdravăn pe zimții proeminenti, culeasa de pe crengile jilave pe care tot călcam.
Când auzeam trosnetul acela sub pașii noștri, din ce in ce mai grabiți, tresaream a neplăcere și a teamă instinctiva.  Dar ploaia inca nu se porni cu totul, ci doar preludiul ei, ca un recviem solitar, ne făcea să acceleram mersul. Nu mă inspăimanta faptul ca eram in pădure, cat ideea ca in cateva minute am fi ajuns in zona deschisa, fara arbori, fara pavaza, fara adăpost. De acolo, am fi ajuns tare repede, insa, eu nu ma vedeam, in furtuna aceea, ținta ploii și a nebuniei cerului. Cate un strop, care-mi parea cat o boaba de strugure, imi atingea fruntea și mă scutura din temelii. Nu se vedea pe fața mea nicio neplăcere.   
M-am prins de bărbatul de langa mine cu o strangere curata si ferma, care sa-l convinga ca am siguranța ca vom ajunge inainte ca furtuna sa-și faca de cap. Cand am vazut ca trecem de cariera de piatra si de singurul stejar solitar din vale, am rasuflat usurata, insa prea devreme cu bucuria mea.  Vedeam cantonul, bariera, semnul cu pisica neagra de pe casa, dar picioarele nu păreau a inainta cu viteza dorita. Ploaia veni brutal și sadic peste noi.  Ne cumprinse din toate părțile intr-o secunda. Avea forta si putere sfașiind, parca, fiecare bucata din noi. Nu mai traisem niciodata acea senzatie. Aveam nevoie de ceva care sa ne adune și, cumva, toata frumusetea locurilor vazute, cascadele lăsate în spate, vegetatia, florile, sunetul padurii păreau, insa, sa ne ajute sa nu ne copleseasca uratul negru si turbat. Meritase sa ne bucuram de fiecare imagine chiar dacă acum plăteam tribut muntelui prin fiecare picătură simțită.
Ne impiedicam de frunze, ca de niste alge in marginea mării. Pareau multe și parca voiau toate sa le luam cu noi. Doamne, si in toata acea pustietate, in acel nenoroc cu tubulaturi de fulgere neostoite, o caruta cu un cal, ce lucea sub picurii de ploaie, apăru ca de nicaieri. Cu ochii tot in pamant nu am vazut de unde se ivi. Părea o piesă   desprinsa din basmele cu haiduci.  Mai intai am auzit-o și apoi vazut-o. Un chiuit ca de bucurie ne facu sa ne intoarcem: un tanar cu o piele albă, bronzata și niste plete cat sa-l poti invidia putin pentru ele, cu o camasa  alba descheiata total, era ridicat in picioare și striga cat il tineau plamanii, ca intr-un cântec-descântec : ”Hai, ploaie, hai! Tu mă cauti, eu te tai! Hei, Doamne, vin! Tu mai ține-o doar puțin!”
Surprinsa, m-am dat deoparte, incercand sa trag cat mai mult gluga, cat sa pot retine fiecare amănunt din intamplarea ce părea sa indulceasca nepotrivirea in care mă aflam. Dar in acel moment, revelatia mea fusese maxima. M-am detasat, o clipa, și am derulat tot frumosul și ineditul excursiei ad hoc. Nu cred ca daca as fi auzit prognoza cu o ploaie probabila m-as mai fi riscat, ca la loz in plic, in vreo aventura de acest gen. Si in acest mod  am aflat  că ceea ce stim noi despre o furtuna, oricat de grandios ar părea, pălește sub maiestuozitatea dezlănțuirii naturii. Părea ca plange cerul și canta padurea, că auzi tobe bătute din nori nervoși și vedeai raul dând forfote nebănuite. Fiecare pas era o nota muzicala in plus, iar orice creanga rupta daruia sunet desavarsit. Spectacolul de pe cer era, insa, baza perfecta pe care nu o voi uita niciodata.
Cu o miscare de care nu mă stiam in stare, am fost ca si urcata in caruta omului ce părea ca venea din breasla salvatorilor trimisi de Dumnezeu și care, parcă, ar fi avut puterea oamenilor de demult care chemau și alungau ploile, in rugăciuni de ei stiute. Nu se mira de noi, ne zambi și isi continua recitalul : ”Dii, Aloe, dii tată, du-ne repede, degrabă!!” Și căluțul părea că fuge cu aripi de inger, părea inorog și basm scurtand drumul ca intr-o clipita și lasandu-ne muti de uimire.
A fost inorog și basm, oricum. Mi-a fost și imi va fi, și n-am sa uit cum, din cantonul in care am reusit sa ne adapostim și care  avea ca paratrăznet o pisica neagra, il priveam ducandu-și Harap Albul poet: Dii, căluț, fugi furtună! Hai sa vina vremea bună! Dii, căluț, du-mă acasă, la copil și la nevasta! Hai caluț, haide zmeu! Multumim lui Dumnezeu!”
Ploaia nu mai conta. O cantase și o descântase omul furtuna! Eu doar îi mulțumeam Cerului, cu aburi de cuvinte, și cu un semn firesc, semnul Crucii, ca sunt la adăpost, privind cum se depărtează un om, o căruță, un căluț cu aripi nevăzute, o poveste trăită cu inima, mintea și cu Dumnezeu alături.
Prin duzina de cuvinte: halat, mazga,plic, pisica,alge , crema , aloe, bisturiu, spaga, transpiratie, tricou, breasla, am adus cea mai impresionanta furtuna din viața mea. In tabelul gazduit de Eddie veți gasi si alte interpretari ale acestor cuvinte. Va invit cu drag.

ploaie

Mărgăritar-catchy · Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Aleea amintirilor (băiatul cu garoafe roz)

Tata avea un obicei încântător – îmi săruta mâna. De când eram micuțe, avea acel gest de o noblețe extraordinară care ne făcea să ne simțim domnișoare chiar dacă noi eram puțin mai înăltuțe decât clanța de la ușă. Ne lua ușor vârful degetelor și, atent, discret, cât o atingere de puf de păpădie, ne lumina inima și sufletul. Crescând, gestul a devenit și mai elegant, și mai maiestuos, și mai important. Ajunsesem să cred că e ceva permis doar între fiică și tată, dar, cumva, privind în jur, mi-am dat seama că  nu era chiar la îndemâna oricui.

Aveam 16 ani când m-am trezit cu un băiat cu ochi albaștri într-un interes reciproc. Ningea  și m-am pomenit cu el la ușă, aducându-mi câteva garoafe, singurele flori care se găseau în acea vreme. De atunci, iubesc garoafele și nimic nu mă va convinge că ele nu-și merită atenția mea prin tumultul exotic floral al acestor vremuri. Băiatul cu garoafele roz îi ceruse   mamei permisiunea să mă scoată la o plimbare.  Și iar încremenesc acea clipă, realizând că și atunci îmi părea ușor demodat modul lui de abordare, depistând arogant că avea o timiditate pe care și-o învingea cu fiecare cuvânt rostit. Mama, topită toată sub căldura acelor ochi de om sincer și curat, n-a stat pe gânduri și mai că mi-a făcut vânt să ies pe ușa apartamentului. Bâjbâiam toată, copleșită de (click pe link pentru o poveste delicata ca ninsoarea mea)

alee

 E a doua oară când scriu despre cel care m-a iubit fără cuvinte, căci nu am cum să uit că într-o zi de ianuarie,  când inima îmi bătea în palme, am făcut primul cadou unui tânăr bărbat, de ziua sa de naștere. Un arlechin mov, pe care l-am numit Filipache, și pe care habar nu am de ce l-am ales, dar pe care a știut să-l primească de parcă i-aș fi dăruit o poveste cu chip. O poveste cu un chip frumos, care mi-a topit neîmplinirile ce au urmat, mi-a rămas și mie, iar cuvintele de azi sunt un ultim dar făcut unor vremuri care s-au semnat într-un colț de inimă.

Păstrez în mine, însă, definitiv, cu fior duios, într-o combinație a bărbaților puternici din întâmplările mele, senzația sărutului, pe mâna mea, ca un puf de păpădie. Efemerul perfect.

sarut

Articol inscris in tema fixa ”Aleea amintirilor” despre care au mai scris și alții, găzduiți în același tabel al lui Eddie, in cadrul clubului celor 12 cuvinte.

Mărgăritare versificate

Știu, vorbesc cu păcat. Uneori..

As vrea sa scriu un poem de dragoste,

Un poem cum nu s-a mai scris niciodata.

Dar la ce bun? Eu nu știu sa vorbesc despre dragoste,

Asa, in general, cu șoapte, amor cuibărit pe sânul stang

Sau drept, sau pe  amândoi,

Sau pe la tample, cu dureri pulsative;

Amor demodat, direct, mușcat din plin,

Dar mai ales mestecat, nemestecat,

De tine, de mine, de amândoi.

 

As vrea sa vorbesc despre iubiri interzise, sau zise,

Trecute, aspre, dulci, frivole,

Dar nu pot, pentru ca sfarsesc toate pe chipul tău.

Asa ca nu voi scrie niciun poem!

Si stii de ce?

Pentru ca  fiecare cuvânt pus, permis, nepermis,

Va fi inlocuit, de orice om care va citi,

Cu o fotografie. A ta. Sau a noastră.

O vor aseza in locul cuvintelor

Și ne vor transmite mereu: Sa fiți fericiți impreuna!

 

Dar tot voi scrie eu, intr-o zi, poemul!

Il voi scalda in lapte curat,

Îl voi primeni cu flori de măr,

Il voi insiropa cu miere,

Si-l voi aseza pe o tipsie aurita;

Ti-l voi aduce la pat, in loc de mic dejun,

Sa ma ai și-n cuvinte, si-n dorințe,

Si in soapte de amor fără imagini,

Să mă citesti și să mă guști

Din nou, ca in zilele de iulie torid, de atunci,

Cand habar nu aveam sa vorbesc despre dragoste.

 

Dar cine are nevoie de cuvinte

Cand dragostea ti-e servita la pat?

Stiu, vorbesc cu păcat….

…uneori…

IUB1

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ieri talisman, azi …. amintire.

Când așez primul cuvânt, în albul ăsta nesfârșit, habar nu am despre ce voi scrie. Stiu doar ca mi-as dori ca atunci cand mi-e dor de vreun subiect sau o poveste, sa le pot reaseza pe pagini virtuale ca si cand au fost concepute in acel moment. Asa că, o proza scurta, stangace   sau cu vreun zvâc de ocazie, fără să-mi pese de trecerile oamenilor, imi va fi mereu la indemână și, de asta,  le readuc din arhiva …… spre cunoastere, mai ales pe fb. Adică imi pasă, dar nu chiar atat incat sa mă rușinez de o  formulare nu tocmai reușită, pe care aș putea-o schimba, dar tocmai acel lucru mă atrage incă și mă face să rememorez clipe, oameni, cuvinte și chiar momentul in care am lăsat literele să curgă. Cu toate astea am zile când nimic nu pleacă spre poveste și mă trezesc doar în vorbe moi și rotunde, rostogolite întru eliberare de emoții trecătoare, fix ..ca azi..

Luni, cand am postat colierul talisman, am avut una dintre cele mai ciudate zi. Nu voi mai continua cu văicăreala specifică, ci voi spune doar atât-semn sau nu, crucea despre care vorbisem, doar, in acea zi, am gasit-o fisurată și s-a rupt, de-a dreptul, la cateva minuțele după ce am văzut beleaua. Culmea, am descoperit că uneori infrumusețăm lucruri atribuindu-le noblețe doar pentru că ne sunt nouă altfel sau ne devin simboluri prin asocieri și emoții. Poate că da, poate că nu. Am iubit colierul acela mult de tot și chiar l-am crezut de argint până când bijutierul mi-a spus că nu e decât un metal oarecare și ca îi pare rau de toata lucratura aceea perfecta, dar nu mă poate ajuta. Nu-l poate intregi sub niciun chip.

A căzut cerul pe mine, imi tremurau genunchii și descopeream ca nu-mi place deloc dependența asta a mea față de anumite obiecte. Mi-a cazut un raft intreg cu tot felul și nu m-a interesat decat sa adun cioburile, desi am avut și atunci  o durere scurta de stomac știind ca două minuni de pe acea etajera trecuseră cu mine prin viață mai bine de 25 de ani. Asadar caut solutii sa lipesc medalionul. De la țiganii cositorari, până la ideea de a-l transforma intr-un obiect de decor lipindu-l, intr-o formă de tablou in care sa para intreg, chiar dacă nu mai e. Nu-mi pot scoate din minte, insa, cum  de in ziua in care mi-am dorit sa scriu despre drumuri rătăcite și semne cu sens, mi se intâmplă catastrofa asta. Întâmplare, coincidență, semn  banal pentru unii, uite-mă intr-o dramă care deja se estompeaza, dar mă trimite cu gând spre efemer și neprevăzut.

Am concluzionat, deja, ca, indiferent de solutia gasita, îi voi atribui un loc de cinste printre amintirile mele cu încărcături diferite, dar m-am scuturat de vraja care mă făcea să continui povestea de pe aleea cu iederă din orășelul italian,într-un timp din care încă mai port arome și culori ca de sticlă mată prin care răzbat, răzlețe, senzatii estompate, totuși, de vreme. Sper, însă, să pot reintra în atmosferă curând.

Până atunci, mă bucur de seara asta cum pot. Brașovul pare, din locul in care-l privesc, un bulgăre negru din care ies ciocuri de case, ziduri și vegetație subțire, de parca un grafician cu talent a lăsat totul sa se scurgă in inchipuiri  diferite. Doar luminile mă scot din starea asta confuza și imi dau, totuși, senzatia unui caleidoscop fațetat in sclipiri de argint. O muzica mi-ar trebui și mi-as scoate orasul la discoteca, numai că, prefer sa ma bucur de răgazul acesta de seara tihnita, sa tastez cu greu trei cuvinte care nu-mi dau pace căci, in brate, asezata pe pieptul meu, imi sta rotweillerita care pare sa spuna: „Nu-mi pasă de ce vrei tu, dar am stat prea mult singură și te vreau numai pentru mine”. Parca nu a fost suficient ca azi noapte m-a acaparat cu totul și nu și-a desprins botul de pe mijlocul meu, oftand la fiecare incercare a mea de eliberare.

Îmi încolțește, de o vreme, gând de primăvară…dar nu cu muguri și iarbă verde, ci cu raze de soare, dat pe balansoar in curte, geacă de piele și ochelari de soare. Ah, și mă pregătesc să imi cumpăr o cruce ca cea, stas, din articolul meu,  asa sa estompez dureri vechi cu bucurii noi.

crucea it

Mărgăritare versificate · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Fumul tineretilor nebune

Știți ce? M-am săturat să uit de mine,
Să uit că sunt intreagă și completă,
Că n-am nevoie de iertări si-ar fi mai bine
 Să-mi pun nepotrivirile in eprubetă!

 

Torn peste ele ce s-o nimeri,
Acid sau bază după caz sau faptă,
Experimente poate le-oi numi,
Deși, va zic, doar fum o sa se vada.

 

Caci fum ramane-n urmă dacă vrei
Sa ai privire înainte îndreptată,
Să nu fii hrană pentru vreo doi lei,
Ce au nevoie mai mereu de-o prada.

 

Si cum din ceata deasa sau chiar fum,
Văd soare strălucind ca o vacanță,
Imi vad de viata și de al meu drum
Cu drag, iubire multă și speranță.

 

Ieri, am primit o vizită incertă,
Trădări și caracter dual vedea in mine,
I-am pus in suflet altă eprubetă
Si l-am rugat sa toarne cat mai bine

 

Cate substante vrea, ca e ofertă.
A pus in ea, cu grija, ce a stiut:
Ceva fierbinte,  stare desuetă,
O indiscretie de o zi, de netrecut,

 

Un flirt tardiv, o indignare vie,
O supărare nouă, dar și una veche
Si-am devenit ceva ce n-o să-nvie
Nicio durere dintr-un gând pereche.

 

Mă va trimite in zări indepărtate,
Nu vom mai  presara sare  pe rană,
Vom fi doar fumuri din țigări uitate,
In colț de tabacheră demodată.

 

Inchidem catastife cu memorii vii,
Vom pune praful peste ele și  uneori chiar scrumul,
Si vom zambi usor cum fac nebunii,
Acelor tinereti inamorate, plutind usor ca fumul
…..unor experiențe…. eșuate!

 

 

Viața e ca un fum. Trece un-doi. Multă vreme am trăit cu resentimente, cu oameni agățați în amintirile mele, cu vorbele unora, cu vorbele altora, cu  păreri de rău, cu zambet cald pe alocuri, cu bune, cu rele, cu ghinion sau noroc. Pentru cativa oameni din viața mea sunt doar fum, poate nici atat. Nu-i nimic. Plutesc și eu pe lângă ei, după cum merit. Nu am amnezii, ci doar conștientizez acut ca iubesc viața. E păcat sa o irosesc  cu resentimentele altora. Ce e făcut, omorât rămâne! Sunt un chip între alte chipuri.  Scriu vorbe, spun povești, unele adevărate, altele nu, dar mereu asumate. Am o mie de ani. Din ei cel mai mult am invatat ca cel mai rău lucru posibil după boală și ne-iubire e să iți fii dușman ție! De aici multe greseli. Aleg ca in cealaltă mie de ani, dacă mi-i ingaduie Dumnezeu, sa nu imi mai fiu dușman, cu tot ce inseamna asta – uitare, asumare, iertare, trait in prezent, nu trecut, cu gand bun spre oricare om intalnit in viața mea și de i-am fost urât sau frumos, în definitiv, pentru multi am avut, măcar o vreme, drag și emoții fine. N-as  putea face asta singura, fără Mihai, care dincolo de faptul ca imi e iubit și sot, imi e prieten, poate singurul prieten care mă acceptă cu toate nebuniile mele. N-as fi putut daca nu as fi inteles, in timp, si chiar clipă de clipă, ca niste mici revelații, că există viață și dincolo de tinereti zbuciumate. Si, stiti ceva? Pot fi chiar fum. Nici nu conteaza, conteaza sa plutesti măcar o vreme, nu doar sa te evapori. Oricum se va intampla si asta..cândva.
Deseori revin cu lucruri care par din acelasi film. Culmea, doar eu sunt constanta, partenerul de gand nu e mereu acelasi. E suficient un semn dinspre ..și mă trezesc in cuvinte care seamănă între ele, insistand pe anumite idei ce nu trec dincolo de ele.  Mi-am invatat lectiile, dar, uneori, imi inspira aceleasi litere ce se aduna la un loc. Tot e bine, sunt constantă. Cam așa e și soțul meu care mereu găsește modalitatea să-mi îndulcească trăirile, stările proaste provocate de alții sau chiar de mine dar numai pentru ca am lasat din nou sa se scoata raul din mine.  Am vrut sa rad de găselnița lui de a-mi dedica aceasta melodie, pe care, spre rusinea mea, n-o știam. Am dorit să-i spun  ca e cam demodat, dar după ce am ascultat versurile, mi-am inghițit cuvintele și supărările. Pe loc.