Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ieri talisman, azi …. amintire.

Când așez primul cuvânt, în albul ăsta nesfârșit, habar nu am despre ce voi scrie. Stiu doar ca mi-as dori ca atunci cand mi-e dor de vreun subiect sau o poveste, sa le pot reaseza pe pagini virtuale ca si cand au fost concepute in acel moment. Asa că, o proza scurta, stangace   sau cu vreun zvâc de ocazie, fără să-mi pese de trecerile oamenilor, imi va fi mereu la indemână și, de asta,  le readuc din arhiva …… spre cunoastere, mai ales pe fb. Adică imi pasă, dar nu chiar atat incat sa mă rușinez de o  formulare nu tocmai reușită, pe care aș putea-o schimba, dar tocmai acel lucru mă atrage incă și mă face să rememorez clipe, oameni, cuvinte și chiar momentul in care am lăsat literele să curgă. Cu toate astea am zile când nimic nu pleacă spre poveste și mă trezesc doar în vorbe moi și rotunde, rostogolite întru eliberare de emoții trecătoare, fix ..ca azi..

Luni, cand am postat colierul talisman, am avut una dintre cele mai ciudate zi. Nu voi mai continua cu văicăreala specifică, ci voi spune doar atât-semn sau nu, crucea despre care vorbisem, doar, in acea zi, am gasit-o fisurată și s-a rupt, de-a dreptul, la cateva minuțele după ce am văzut beleaua. Culmea, am descoperit că uneori infrumusețăm lucruri atribuindu-le noblețe doar pentru că ne sunt nouă altfel sau ne devin simboluri prin asocieri și emoții. Poate că da, poate că nu. Am iubit colierul acela mult de tot și chiar l-am crezut de argint până când bijutierul mi-a spus că nu e decât un metal oarecare și ca îi pare rau de toata lucratura aceea perfecta, dar nu mă poate ajuta. Nu-l poate intregi sub niciun chip.

A căzut cerul pe mine, imi tremurau genunchii și descopeream ca nu-mi place deloc dependența asta a mea față de anumite obiecte. Mi-a cazut un raft intreg cu tot felul și nu m-a interesat decat sa adun cioburile, desi am avut și atunci  o durere scurta de stomac știind ca două minuni de pe acea etajera trecuseră cu mine prin viață mai bine de 25 de ani. Asadar caut solutii sa lipesc medalionul. De la țiganii cositorari, până la ideea de a-l transforma intr-un obiect de decor lipindu-l, intr-o formă de tablou in care sa para intreg, chiar dacă nu mai e. Nu-mi pot scoate din minte, insa, cum  de in ziua in care mi-am dorit sa scriu despre drumuri rătăcite și semne cu sens, mi se intâmplă catastrofa asta. Întâmplare, coincidență, semn  banal pentru unii, uite-mă intr-o dramă care deja se estompeaza, dar mă trimite cu gând spre efemer și neprevăzut.

Am concluzionat, deja, ca, indiferent de solutia gasita, îi voi atribui un loc de cinste printre amintirile mele cu încărcături diferite, dar m-am scuturat de vraja care mă făcea să continui povestea de pe aleea cu iederă din orășelul italian,într-un timp din care încă mai port arome și culori ca de sticlă mată prin care răzbat, răzlețe, senzatii estompate, totuși, de vreme. Sper, însă, să pot reintra în atmosferă curând.

Până atunci, mă bucur de seara asta cum pot. Brașovul pare, din locul in care-l privesc, un bulgăre negru din care ies ciocuri de case, ziduri și vegetație subțire, de parca un grafician cu talent a lăsat totul sa se scurgă in inchipuiri  diferite. Doar luminile mă scot din starea asta confuza și imi dau, totuși, senzatia unui caleidoscop fațetat in sclipiri de argint. O muzica mi-ar trebui și mi-as scoate orasul la discoteca, numai că, prefer sa ma bucur de răgazul acesta de seara tihnita, sa tastez cu greu trei cuvinte care nu-mi dau pace căci, in brate, asezata pe pieptul meu, imi sta rotweillerita care pare sa spuna: „Nu-mi pasă de ce vrei tu, dar am stat prea mult singură și te vreau numai pentru mine”. Parca nu a fost suficient ca azi noapte m-a acaparat cu totul și nu și-a desprins botul de pe mijlocul meu, oftand la fiecare incercare a mea de eliberare.

Îmi încolțește, de o vreme, gând de primăvară…dar nu cu muguri și iarbă verde, ci cu raze de soare, dat pe balansoar in curte, geacă de piele și ochelari de soare. Ah, și mă pregătesc să imi cumpăr o cruce ca cea, stas, din articolul meu,  asa sa estompez dureri vechi cu bucurii noi.

crucea it

5 gânduri despre „Ieri talisman, azi …. amintire.

  1. O soluție pentru lipirea colierului, ar trebui să se poată găsi, dar…
    Eu cred că un bijutier priceput, sau unul dintre țiganii argintari, dintre cei care lucrează la colț de stradă, ar putea să-ți facă din argint un nou colier, identic celui rupt. Cred că varianta aceasta ar merita atenția ta.

    În rest, dă la spate necazul și pornește mai departe pe drum. Sigur te vor aștepta bucurii.

    1. Solutii sunt, dar o caut pe cea buna si utila. Sa fac unul nou, nu merita, asta are o lucratura bruta si totusi fina, mai bine il inramez si-l asez langa icoana și imi cumpar altul care sa-mi fie drag a-l purta, nu teamă ca l-as putea pierde. Gata, subiectul e inchis, revin doar cand voi gasi solutia.

  2. Talismanul și-a făcut datoria, s-a metamorfozat din metal în cuvânt, ți-a trecut ție puterea și îl porți în tine. De aceea a devenit fragil, argintul s-a ascuns într-un metal oarecare. A fost, și-a spus mesajul și a plecat. Te-a ales. Acesta e mesajul. Nu crezi? 🙂

    1. De cand ti-am citit comentariul, m-am liniștit brusc. Indiferent cum ar fi, il voi pastra ca pe ceva drag, intr-un loc unde mai tin semne ale trecerii mele. Asta cu ”m-a ales” și de n-ar fi asa, mi-ar plăcea sa cred ca asta e sensul și nu altul. Multumesc, Em. In primul rand, multumesc ca ai luat in serios „mica mea dramă”. Chiar am fost puțin tulburata.

      1. Dacă ai știi ce bucurie mi-ai făcut: când le-am scris am împachetat în ele liniștea și am lipit bine colțurile. Dar mi-era frică să nu se dezlipească și să alunece, iar la tine să ajungă așa, niște vorbe pur și simplu, goale de esență. Da, cunosc sentimentul, sunt la fel. Simt „semnele”și le acord importanță. Mă leg de lucruri, dar ele trebuie să fie deosebite. Nu sunt materialistă, dar îmi iubesc obiectele care mie îmi spun sau îmi aduc ceva. Știu cum e. 🙂

Lasă un răspuns