Lună: februarie 2016
Clopotul
Clopotul suna a răsărit de apus, suna a toamna roșie și a cântec răgușit de fier obosit. Se tânguia peste deal și o întorsese pe bunica Florina cu fața spre el, închinându-se încet, de parcă ar fi vrut sa mute gestul direct în inimă:
-Maine e sărbătoare mare!
-De unde știi, bunică!
-Și de n-aș ști, îmi vorbește clopotul!, îi spuse bătrâna ca și când un mare secret avea sa iasă la iveală.
Aurel, care se juca în fundul curții cu un pui de pisică vărgat, de zici ca era o zebră de jucarie, se oprea a mirare. Tot nu înțelegea cum îi vorbește clopotul bunicii. Iși îndesa cipilica aia de împletitură lânoasă, că nu se mai putea numi căciulă de când o tot folosise ba pe post de prinzătoare de vrăbii, ba își culcușea rățuștele de sub cloșcă, ba era jucărie de vreme rea, aruncând cu ea prin toata camera. Avea o burtica bombată și un maieuț cam scurt care lăsa să i se vadă moțul buricului tăiat de parcă cineva voise a-i lăsa semn de recunoaștere. Se întoarse cu fața spre clopot, luă două prune din copac, se aseză pe un bolovan și se gândi, preț de cateva clipe, cum ar face și el să prindă din graiul clopotului, secretul sunetelor sale prelungi și diferite, uneori.
Nu trecu mult de la întâmplarea neîntâmplată, că iar se auzi clopotul de peste deal. Se bucura în sinea lui știind că data trecută, când fusese sărbătoare, bunica își pusese șort și basma nouă, și după ce veniseră de la biserica scăldă niște corcodușe in apă, le ținuse la foc domol și i le dărui sub formă de compot dulce-acrișor, în care aruncă, așa, ca din greșeală, puțina menta proaspată. Cu niște minciunele pudrate cu zahar vanilinat n-avea cum să uite nici glas de clopot, nici forfota mulțumirii interioare. O simfonie aș spune eu, dar Aurel nu cunoștea termenul, el traducând răsfățul într-un gând alambicat în care intrau sunete tânguitoare, aromele bunicii și darurile lui Dumnezeu din zi de sărbătoare, cum îi spunea mereu buna și pe care le pecetluiau cu degetele împreunate în semnul Crucii.
Si clopotul iar vorbea, dar vorbea altfel, ca intr-o rugaciune trista, in niste sunete ce semănau a plânset, nu a veste bună. O data și inca o data, in atentionari decriptate de oamenii de pe drum.
O auzi iar pe mămucă:
-Oh, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Maine avem inmormântare în sat. Bietul moș Costache, mai putea trai, ca era mai tânăr decât mine!
Cum aflase buna de mos Costache direct de la clopot, zău dacă-i mai era de înțeles. Hotărât lucru, mâine la înmormântare avea să afle misterul. Acum mai trebuia sa o convinga sa nu il lase acasa, îngropăciunea nefiind locul unde el s-ar fi aflat in mod firesc, dar asta seară, la rugăciune, îi va spune că vrea să-l întrebe pe preot dacă sacrament și impărtășanie au ceva comun intre ele. Bunica va fi incantata de idee și-l va lua și pe el in sat. Oricum, el citise in cartile din casă despre asta, in zilele ploioase cand nici Cotor, motanul, nu era de gasit și in care doar asa putea scurge ușor timpul acela ud care fuziona în nesfârșiri plictisitoare.
Muntele impartise satul cu denumire simpla: dincolo de biserica. Biserica era reper nu doar in sufletul lor bantuit de greutati zilnice, de putințe și neputințe, dar și geografic vorbind. Oriunde te-ai fi aflat, dincolo de biserica devenise un termen atat de uzual, incat un vizitator neavizat ar fi fost puțin derutat de rocada asta tacita. In dreapta sau in stanga …oricum lucrurile pareau la fel, in incremeniri de poveste, cu pășuni ca intr-un vis verde vărsat dintr-un basm colorat, cu liniște de pământ și piatră, de copaci și ape cuminti. Ei, uneori cuminti. Pentru ca altfel, ar fi auzit Aurel și ce inseamnă sa bata clopotul a primejdie. Avea sa afle, dar nu astazi. Astazi se strecura pe langa ziduri, trecând, incet, pe lângă oamenii cu priviri cernite și se lipi, ca intr-un film de actiune, in care inamicul ar fi putut fi oricine, incercand sa ajunga la clopotniță. Clopotarul avusese deja toate ritualurile, iar băiatul știa ca mai urmau și altele, de asta astepta sa coboare de acolo.
Doar ca nea Ene nu avea niciun gand sa-și părăseasca locul, asa ca iși lua inima-n dinți, intra inăuntru și cu pasi timizi incerca sa se strecoare spre el. Scarile scartaiau insa mult prea tare, iar nea Ene, care-l vazuse dand târcoale, îl invita, cu glas domol: „Hai, Aurel, hai tata, hai sa vezi lumea satului din locul unde vorbeste Dumnezeu!” Aurel era atat de impresionat că nea Ene putea citi gandurile omului, incat, ezită o secundă, dar iși lua inima-n dinti și urca ferm și sigur pe sine.„ Sa traiesti, tata! Dar ce ti-a luat atat de mult? Vrei sa auzi clopotul indeaproape? Vino, daca te tin urechile!”
Inainte sa puna insa vreo intrebare, că destul îl urmăreau cele despre puterile celor din jurul său, Aurel iși scutura uimirea pe fiecare bucatica de bronz, pe fiecare filigran de metal aurit, pe steagul tricolor care îi amintea de povestile bunei, și orice vorba primita de la clopotar, nu mai putea sa-l faca sa iasa din starea aia de admiratie muta. Se ridica incet, in turla, si privi măretia locului. Nu avea decat 10 ani, dar iși spuse in gand ca ceva mai impresionant nu vazuse. A impânzit cu arderea ochilor lui albastri fiecare particica în stropi de bucurie rara. Peste multi ani, gandul i se rearanjă in minte și concluzia îi rămăsese aceeași, doar ca acum îi daduse nume de rai satesc. Nea Ene, îi arata punctele strategice ale satului, de dincolo de biserica, dreapta și stanga. In dreapta, undeva spre padure, se vedea ceva alb, cu niste cruci mici, intr-o imprejmuire ciudata, și nu, nu era cimitirul. Avea sa afle că se numeste lazaret și că, pe vremuri, cand oamenii veneau in comert, acolo au sfarsit in povesti despre care inca se vorbeste cu teama, de frica unor boli contagioase cu nume de nerostit. „Să nu deranjăm spiritele celor duși!”, bodogănea uneori bunica. Moara veche se mai zarea in valtori și stana lui nea Vasile era ca o parere. Dar el nu asta voia sa afle. El voia sa stie cum vorbeste lumii…clopotul. Dar ca intr-o justitie divina, nea Ene se ridica din locul lui și porni la amintit ca slujba s-a terminat și ca mos Costache se va indrepta spre locul de veci.
Nu i-a mai spus nimeni cuvinte. Le-a aflat singur, incetul cu incetul, prin fiecare trecere de duminica sau de sarbatoare, de tristete sau de primejdie, caci, cum va spuneam, i-a fost dat lui Aurel sa auda și glasul clopotului anunțând flăcări mistuitoare. Acolo, copilul și-a ingenuncheat sufletul, iar plânsul mămucii l-a contopit in amintirile lui, ca un mozaic complet, cu imagini și sunete in care Dumnezeu i-a vorbit de dincolo de deal, dincolo de biserica. Uneori, cand aude un clopot, și acum mare, inca incearca sa deslușeasca vestile cerului. Poate de aceea nu-i e frica de tunet sau de ploaie, caci stie de la buna lui cu nume de floare ca sunt semne de citit cu sufletul, iar el, care a văzut cum arata raiul, nu poate citi decat ca totul e trecator, dar depinde de tine cu ce vrei sa ramai: cu spaime sau siguranta. Siguranta ca poți auzi, chiar și intr-un final, glasul lui Dumnezeu.
Articolul e scris pentru clubul celor 12 cuvinte, iar pentru duzina de cuvinte cred ca au mai scris și alții pe care îi găsiți aici, in tabelul lui Eddie. Cuvintele cu ajutorul carora textul meu a luat această direcție sunt: secretul, alambicat, zebra, varsat, justitie, impanzit, sacrament, rocada, mozaic, lazaret, cipilica, fuziona.
Tanţa, mireasa rock dintr-o zi de marţi
Încăperea mirosea a nervi scurtcircuitaţi între ei. Cred că nu mai văzusem atâţia oameni la un loc de când erau faimoasele cozi pentru ulei, carne sau unt, de dinainte de revoluţie. Am intrat timid încercând să-mi fac loc uşor printre oamenii toropiţi de zăpuşeala din jur. Plouase. Umbrela mea încă picura. Mă udasem fleaşcă pe pantalonii mei negri. Bluza albă mi se lipise de trup şi eu mă tot foiam să o dezlipesc fără să atrag priviri insistente. Foşneam. Din rândul trei, de pe locul nimănui, un cap de bunică cu meşe violet se uita mustrător la mine. Doar părul ei alb argintiu perfect era de bunică. Privirea nu.
Bunicile au sclipiri de îngeri buni în ochi. Încerc să nu mă mişc, atentă fiind la rumoarea din încăpere. Actele mele erau incomplete aşa că nu mă bazam pe reuşite, doar pe noroc. Gândurile celor din încăpere cred că se încrucişau deja între ele. Am avut impresia că ale mele au devenit mov. De la bunica, normal! Vreo două plecaseră deja să cotropească fata de la ghişeu care tare se mai mişca încet. Din nefericire, un război total începu în momentul în care s-a anunţat că ghişeul se închide. Se defectase calculatorul: “Mâine! Veniţi mâine!”
Vreo doi bărbaţi plini de apă de la ploaia de afară încă zăboveau a nedumerire. Parcă nu le venea a crede. Pe uşă încercau să iasă câte trei deodată. Eu mă prinsesem cu umbrela de fusta bunicii cu meşe mov. De teamă să nu primesc şi mustrare scrisă, după avertismentul ce-l aveam de la ea, mă chinuiam sa-mi desfac umbrela fără să-i rup doamnei fusta. Îmi agăţ degetele de clanţa uşii. Scheaun în surdină, ca o mâţă plouată şi fără personalitate şi încerc să ies. Mă văd împinsă în lateral de un om corpolent şi grăbit prea tare pentru liniştea ce domnise mai devreme în încăpere. Din slăbiciune cedez. Dar mă aruncă, înspre mijloc, un tânăr ce fornăia deja de nervi. Mulţumesc cu privirea. Nu apuc prea bine, că ies direct în curtea interioară.
Ploaia stătuse de douăzeci de minute. Mă aşez pe o bancă semi-udă. Pun umbrela şi sacoşa cu acte la adăpost şi privesc în gol. Forfotă mare şi aici. Tăvi cu pahare cu şampanie pluteau pe lângă mine fără să desluşesc chipuri. „Se mărită cineva!„, gândesc, chinuindu-mă să prind cu privirea cuplul. Nu vedeam nimic. Dar marţi? Cum să te măriţi marţea? Nu-s cele trei ceasuri rele? Ce mai conta? La ce veselie era nu cred că se gândeau la asta. Sau la ploaie!
Pe neașteptate, însă, în mâna mea dreaptă aterizează un pahar de şampanie, iar în cealaltă trei prăjituri cu bezea şi nucă. Preferatele mele!, gândesc. Mi-era foame, aşa că nu întreb nimic şi le înfulec repede, să nu se prindă vreunii că nu-s nuntaşă. Dar tocmai când mestecam de zor apare acelaşi domn cu mustăcioară şi pălărie, roşu la faţă şi un pic cam vesel pentru ora aia de prânz. Cămaşa lui albă se asorta cu a mea. A mea mai mustea încă de ploaie.
–Eşti prietenă cu mireasa, nu? Faină fată Tanţa! A avut băiatul meu mare noroc!–Ştiţi, eu nu…, dar nu apuc…..
Socrul mare îmi mai îndeasă doua fursecuri şi-mi umple paharul cu şampanie: „Pentru copii! Se vede că eşti ca Tanţa! Fete fine!” Dispare înainte să apuc să-i zic ceva. Mă grăbesc să fug până nu vede nimeni că-s intrusă şi remarc amuzată că toată lumea are ţinute sport, mai puţin pălăriosul. Tot nu văd mirii. Iar încerc să plec, dar tatăl socru mă potcoveşte cu mormanul de flori al miresei zicând scurt:
–Ţine-l tu! O încurcă!
-Ştiţi, eu…!, încerc iar….
Degeaba! Vorbeam singură!
În fundal, într-un sfârşit, văd mirii. Cei mai miri de i-am văzut eu vreodată. Cu pantaloni de piele amândoi. Cu lanţuri de rockeri şi cămăşi albe! Realizez că sunt în tonul lor fără să vreau. Mirele era cuminţel. Fără plete sau ţinte în plus, dar cu un aer de fermitate şi masculinitate numai bună de ţinut o Tanţa. Mă gândesc că e o glumă şi că socrul doar o alintă aşa, dar aud în aer: „Să trăiască Toma şi Tanţa!” Remarc ceva extrem de special. În momentul ăla încetez să mă mai mir de ceva: în mâna fetei trona un mănunchi de ramuri înflorite de măr, roze. Excelent! Mireasa asta nu putea fi altfel! Clar. Încerc să-i înapoiez mormanul de flori şi cu o naturaleţe demnă de Hollywood bag repede nişte urări de bine. Pac fotografii pe noi! Stăm la poze, oarecum…natural. Observ priviri întrebătoare, sprâncene arcuite a mirare, dar până să aibă timp de mine îmi recuperez lucrurile şi ies din clădirea ce ţinea loc de tot felul de evenimente, se pare.
Uitasem de întâmplare când, la câţiva ani după asta, pe o terasă în Sighişoara, la un festival medieval, observ un cuplu cu aceiaşi pantaloni de piele şi cu aceeaşi fericire cunoscută pe chip. Îmi chinui mintea şi mă îndrept spre ei cu un nume pe buze: „Tanţa?” Dacă pentru mine era o confirmare a faptului că acea zi fusese cu adevărat, ei se tăvăleau de râs în amintirea nunţii lor: eram fata cu mormanul de flori în braţe. Mi-au promis fotografii, întâlniri. Parcă niciunul nu voiam să stricăm vraja. Ne-am îmbrăţişat cu grijă, cum tainic şi magic o mai poţi face, eu fiind pentru ei un martor al iubirii lor de atunci. Martorul de nicăieri. Ei pentru mine erau încă frumoşii rockeri, miri de o zi de marţi cu flori de măr şi pantaloni de piele.
4 iulie 2013
Accident pe firul gândului
Cobor pe linia vieții
Și mă trezesc suspendată pe un gând.
E subțire, prea subțire,
Ca un fir căruia nu i se vede capătul.
Nu mai fac niciun pas,
Nu mai trimit nicio undă de visare.
Ramân agățată de un cuvânt,
Altul decât cel așteptat.
E totuși un cuvânt și parcă nu mai imi e teamă.
Astept salvatorii, mai bine,
Dar devin stire de interes național
Într-o dramă care nu exista.
Imi pierd echilibru
Si cad inainte să aflu
Că misiunea oamenilor de bine
A fost indeplinită cu succes.
Cum o fi sa te ridici inainte sa cazi?
Nici acum nu știu;
Stiu doar sa ma impiedic de amănunte
Sau sa raman suspendata
In margini de lume
De cuvant,
De idee.
Sunt la știri,
Dar nu intereseaza pe nimeni,
E doar o altă cădere nereușită..
Cine a pus pisica-n drum…
..a știut că poate păzi mai bine decât un câine, mai ales dacă o lasi sa creada că atentezi la integritatea ei. Văzut cu ochii mei, pe când prințesa Zizi, birmaneza perfectă, avea doi frați, Tan și Silver, unul vagabond și altul autist, iar ea fugărea oameni și câini.
Normal că era șansa ei de pisică Kung Fu sa arate ce stie, ce poate. Tare mi-e dor de Zizi, as lăsa-o oriunde ar vrea ea sa stea. Imi statea in drumul somnului, in drumul odihnei, in orice drum care mă aseza și îi sugera ei a fi mediul ideal de cuibăreală, mai ales pe mâna mea dreapta. Avea obsesie pentru mâna mea dreapta de ajunsesem sa cred in legendele ca as suferi de ceva, pe partea aceea. Nu știam insă, că doar eram in drumul pisicii.
Dar cum acest pasaj e doar un pretext de a scrie ceva pentru tema fixă „cine a pus pisica-n drum”, mă indrept și eu cu pași de felină spre niște raspunsuri, caci mi-au stat in cale câteva întrebări găsite și cum sunt pisică veritabilă, nu puteam sa rămân în drum degeaba:
Ce crezi că se ascunde în plic?
Rujul roșu și oglinjoara. Cum? Nu despre poșetă plic e vorba? Nu? Eh, e dreptul meu de a alege ce fel de plic imi aduce bucurie. De fapt, mi-au mai rămas vreo cateva in amintire, caci am locuit in internat-cămin și orice plic primit era prilej de exaltare. Cu unele conținuturi, mai ales de la parinți, puteai sa cumperi poșeta plic, cu altele iți cumpărai vise pe care le vindeai pe sub mână să-ți ajunga profitul până data viitoare. M-am lungit? Asta e..
În breasla lor, din orice bisturiu picură mâzgă sau cerneală fosforescentă. Cine sunt ei?
Alți vânzători. De iluzii. Parcă-i vad pe toti cei care au cursuri motivaționale și de dezvoltare personala. No ofence. Unii știu ce spun, alții au bisturiu cu tăiș fosforescent. Il reperezi imediat, mai ales in umbra sufletului.
Aloe sau alge marine?
Mereu aloe. E vindecătoarea supremă, e mai la indemână cumva, deși nu am cum sa nu ma visez cu alge marine care dau sa se incolaceasca pe gleznele mele care se afunda in nisip, pietre si scoici. Dar cum nu-mi place sa visez, mă intorc la aloe.
Sunt prea concreta in raspunsuri, nu? De asta nu ajung eu sa scriu fantezii.
Numește cel puțin trei întrebuințări pe care le poate avea un tricou.
Păi, sunt in dezavantaj. Altcineva, (Matilda), le-a numit pe cele agreate de mine, dar hai sa caut:
- pe post de pijama
- pe post de rochie, daca e mai lung și chiar pentru plaja
- și pe post de excitant natural pentru soț, mai ales daca te plouă.
Eu …doar zic, dar nu m-a mai prins ploaia demult.
Crema se întinde peste obrazul proaspăt spălat sau peste măștile sub care ne ascundem teama, fățărnicia, râsul?
Acum, ce să zic! Eu nu mă dau cu crema decat foarte rar. Nu mă certați, imbătrânesc oricum, pe cine aș păcăli! Am, însă, uleiuri esentiale si unt de sheea. Tot una-i? Cu tot cu măști, atunci! Le îmbibă mai bine și tot nu cad la comanda.
Dai spagă pentru a afla unde e mai ieftin acel halat?
Dau spaga pentru oricine vrea sa-mi calce halatele. Ați uitat ca traiesc cu un medic? Si da, chiar am dat o punga de cafea intr-un magazin de solduri. Am, acum, teanc nou de halate, la pret redus, in urma acestui lucru. Păi, ce? Cu restul banilor imi recuperez si spaga și pot da altele, poate pentru un halat de baie. Chiar, am nevoie de unul.
N-am prins-o, dar ne-am prins că ea e pisica vinovată. Care-i păcatul ei?
Păcatul lor e ca n-au spus ca ultima zi cu ele, chiar e ultima zi. Dacă aș fi știut! Pai, nu se spune ca au 9 vieti? Atunci de ce plang zilnic după Zizi? De când nu mai păzește casa de pe scari, de afara, am herghelie de caini. Vreau o Zizi. Doamne, se aude? Oricum, mâna mea dreaptă e ocupată de Alma, rotweillerița, care se crede pisica: toarce și se aseaza in bratele mele uitand ca nu e caine de talie mica.
În articolele pe care le scrii, cât la sută e transpirație și cât inspirație
N-am inspiratie niciodata, am martori care pot confirma. Asez un cuvant pe pagina virtuală și restul vin surprinzator. Nici transpiratie, decat după. Cred ca raman la gandul ca sunt scrise la intamplare, din intamplare, despre intamplare, dar s-ar putea sa mint. Acum, insa, cine mai e credibil in lumea asta? Poate voi.
Ps. …cine a pus pisica-n drum a făcut extrem de bine caci cu sigurantă om bun și milos a luat-o cu sine sa indulceasca viata cuiva. Ale mele nu mai sunt, dar din drum le-am cules și mi-au ramas in drumul inimii in amintiri de nepretuit. Intr-o zi, insa, mă voi impiedica, din nou, de un astfel de semn..