Mărgăritar-catchy · Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Aleea amintirilor (băiatul cu garoafe roz)

Tata avea un obicei încântător – îmi săruta mâna. De când eram micuțe, avea acel gest de o noblețe extraordinară care ne făcea să ne simțim domnișoare chiar dacă noi eram puțin mai înăltuțe decât clanța de la ușă. Ne lua ușor vârful degetelor și, atent, discret, cât o atingere de puf de păpădie, ne lumina inima și sufletul. Crescând, gestul a devenit și mai elegant, și mai maiestuos, și mai important. Ajunsesem să cred că e ceva permis doar între fiică și tată, dar, cumva, privind în jur, mi-am dat seama că  nu era chiar la îndemâna oricui.

Aveam 16 ani când m-am trezit cu un băiat cu ochi albaștri într-un interes reciproc. Ningea  și m-am pomenit cu el la ușă, aducându-mi câteva garoafe, singurele flori care se găseau în acea vreme. De atunci, iubesc garoafele și nimic nu mă va convinge că ele nu-și merită atenția mea prin tumultul exotic floral al acestor vremuri. Băiatul cu garoafele roz îi ceruse   mamei permisiunea să mă scoată la o plimbare.  Și iar încremenesc acea clipă, realizând că și atunci îmi părea ușor demodat modul lui de abordare, depistând arogant că avea o timiditate pe care și-o învingea cu fiecare cuvânt rostit. Mama, topită toată sub căldura acelor ochi de om sincer și curat, n-a stat pe gânduri și mai că mi-a făcut vânt să ies pe ușa apartamentului. Bâjbâiam toată, copleșită de (click pe link pentru o poveste delicata ca ninsoarea mea)

alee

 E a doua oară când scriu despre cel care m-a iubit fără cuvinte, căci nu am cum să uit că într-o zi de ianuarie,  când inima îmi bătea în palme, am făcut primul cadou unui tânăr bărbat, de ziua sa de naștere. Un arlechin mov, pe care l-am numit Filipache, și pe care habar nu am de ce l-am ales, dar pe care a știut să-l primească de parcă i-aș fi dăruit o poveste cu chip. O poveste cu un chip frumos, care mi-a topit neîmplinirile ce au urmat, mi-a rămas și mie, iar cuvintele de azi sunt un ultim dar făcut unor vremuri care s-au semnat într-un colț de inimă.

Păstrez în mine, însă, definitiv, cu fior duios, într-o combinație a bărbaților puternici din întâmplările mele, senzația sărutului, pe mâna mea, ca un puf de păpădie. Efemerul perfect.

sarut

Articol inscris in tema fixa ”Aleea amintirilor” despre care au mai scris și alții, găzduiți în același tabel al lui Eddie, in cadrul clubului celor 12 cuvinte.

18 gânduri despre „Aleea amintirilor (băiatul cu garoafe roz)

  1. Frumoasă povestea, care m-a dus și pe mine în urmă cu muuuuuulți ani, în vremea liceului, pe o alee din parcul gării, pe o bancă, unde nu erau decât strângeri de mână și așteptări. Ca și la tine (ciudat, aș spune), nu a fost să fie. Am urmat alte drumuri. Dar nu se pot uita serile de așteptări, pe „aleea amintirilor”.

    1. Spuneam in text, ca am ales concretul in locul aparentelor. Viata mi-a demonstrat ca era invers, si ca doar tupeul și indrazneala diferentiaza oamenii. Urat ce spun, dar daca mă uit in spate, cei ce stiau sa se faca vizibili aveau castig de cauza, iar cand îi luai la bani marunti…erau de fapt…niste egoisti..

  2. Cred mai degrabă că ar fi fost de ales între variantele concrete din fața noastră, înlăturând aparențele. Dar asta se învață de obicei mai târziu, când începem să sesizăm măștile.

    1. …posibil. Concreta am fost de mica, sesizam tot, dar n-aveam rabdare. Mihai spune ca nu am nici acum. Dincolo de subiect, sotul meu pune pret pe titlul unui articol și pe poze. Pot scrie in nestire, bine sau rau, dar sa ma pui sa ma framant pt titlu și poze mi se pare pierdere de timp. Mi-a vnit gandul asta in cap..vizavi de lipsa mea de rabdare

      1. La mine este simplu, căci articolul își alege singur titlul, când este terminat, iar pozele… fiind toate făcute numai de mine, se cer singure, în funcție de ce scriu. Dar tu știi, eu nu pun poze mereu.

      1. Foarte interesant raspunsul tau! Este de fapt un raspuns dat unui text pe care l-am sters, ca sa nu fac pe… stiutoarea … Am gasit ca suna aiurea si l-am sters!
        Si uite ca tu… ai stiut ce am scris fara sa fi vazut cuvintele scrise! Eh! nimic nu este intamplator! Dar raman impresionata! Cu drag!

      2. De cand am scris textul, am avut sentimentul decalării și al semnificatiilor intelese tarziu, dar mi se intampla asta si pentru ca scriu texte cu iz de trecut. Daca te uiti la cei ce scriu, povestile lor sunt actuale. Eu dezvolt idei care se „intamplă inca”, chiar am avut un puseu de acest gen in toamna care a trecut, dar tot spre povesti mă intorc. Si cum pe cele actuale le traiesc, inca, le povestesc pe cele care se vor uita, altfel. Ma bucura nespus completarea ta, imi da un sentiment de …aproape.

  3. Cred că fiecare avem măcar o alee dragă, pe care am trăit ceva deosebit, greu de exprimat în cuvinte, și de fiecare dată cu nuanțe noi sau nesesizate până atunci. Ce bine-i că aleea ta există încă în realitate și o poți revedea adesea!

    1. Da, și omul și aleea exista. Variante imbunatatite. Si mă bucur ca sunt și simt aceleasi emotii sau, chiar, mult mai clare, de recunostinta cumva. Mi-as dori sa ne pastram mereu reperele nealterate de vreme, dar…

    1. ..sărutul celor două degete, al mâinii sau podului palmei…mi se par gesturi extrem de senzuale și in acelasi timp cu o seriozitate pe care nu o pot desparti de imaginea tatei, pt ca despre celelalte am aflat mult mai tarziu. Toate, insa, sunt cat un puf de păpădie..

Lasă un răspuns