Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Omul furtună, cântec-descântec

Pe cer apăru un fulger atat de evident incat aveai impresia ca Dumnezeu a tăiat văzduhul cu un bisturiu nevăzut, lăsând loc luminilor sa se întretaie și sa se imbine intre ele. Negru cu violet, albastru cu sclipiri aurii, argintiul de otel al fulgerului cu irizări de verde apărute de nicăieri, toate se îmbinau în treceri de o clipă care păreau eternități in frantura mea de inimă. Furtuna părea ca iși asterne cartier general peste pădure și munți. Copacii se aplecau în tânguiri gălăgioase, păstrându-și, totuși, demnitatea, prin tulpinile care se impotriveau  trăgând, parcă, totul, inapoi, cu fire invizibile.
Era cumplit sa ne știm atât de aproape de locul sigur și totuși atât de departe cu fiecare scâncet și bocet de frunze. Nu păream prea curajoasa, dar nu era timp de introspecții și visare. O transpirație rece mă cuprinsese, iar eu mulțumeam in gand pentru inspiratia pe care o avusesem cand mi-am luat, peste tricou, un hanorac cu gluga. Initial, am crezut ca vesta imi va fi suficienta. Vara inselătoare. Nimic nu a prezis drama cerului, nici măcar prin prognoze mai mult sau mai puțin credibile.
Din rucsacul mititel, companionul meu scoase ceva ce semăna mai mult cu un halat decat cu vreo pelerina de ploaie, cum îi spunea el. Drept, alb, lucios și cu o gluga ca a unui oblio rătăcit. Simțindu-mi ochii mustrători, vizavi de acel ”hai la plimbare” pe care-l primisem de dimineata, imi confirma in trei cuvinte seci ca poarta mereu cu el țolul acela impermeabil. Mi-l oferi, dar îi refuz șpaga lui de ocazie, tulburata de alte ganduri. In definitiv, nu trebuia sa ma imbuneze cu nimic, aveam o stare de spirit buna, chiar daca nu mă incanta deloc ideea ca voi fi plânsă de ploaie. Incaltarile mele nu erau cele mai solide și nu mă vedeam înămolita pana peste cap, cărand după mine pământul padurii. Deja talpile bocancilor aveau o mâzgă nepotrivita, o cremă fină ce se prinsese zdravăn pe zimții proeminenti, culeasa de pe crengile jilave pe care tot călcam.
Când auzeam trosnetul acela sub pașii noștri, din ce in ce mai grabiți, tresaream a neplăcere și a teamă instinctiva.  Dar ploaia inca nu se porni cu totul, ci doar preludiul ei, ca un recviem solitar, ne făcea să acceleram mersul. Nu mă inspăimanta faptul ca eram in pădure, cat ideea ca in cateva minute am fi ajuns in zona deschisa, fara arbori, fara pavaza, fara adăpost. De acolo, am fi ajuns tare repede, insa, eu nu ma vedeam, in furtuna aceea, ținta ploii și a nebuniei cerului. Cate un strop, care-mi parea cat o boaba de strugure, imi atingea fruntea și mă scutura din temelii. Nu se vedea pe fața mea nicio neplăcere.   
M-am prins de bărbatul de langa mine cu o strangere curata si ferma, care sa-l convinga ca am siguranța ca vom ajunge inainte ca furtuna sa-și faca de cap. Cand am vazut ca trecem de cariera de piatra si de singurul stejar solitar din vale, am rasuflat usurata, insa prea devreme cu bucuria mea.  Vedeam cantonul, bariera, semnul cu pisica neagra de pe casa, dar picioarele nu păreau a inainta cu viteza dorita. Ploaia veni brutal și sadic peste noi.  Ne cumprinse din toate părțile intr-o secunda. Avea forta si putere sfașiind, parca, fiecare bucata din noi. Nu mai traisem niciodata acea senzatie. Aveam nevoie de ceva care sa ne adune și, cumva, toata frumusetea locurilor vazute, cascadele lăsate în spate, vegetatia, florile, sunetul padurii păreau, insa, sa ne ajute sa nu ne copleseasca uratul negru si turbat. Meritase sa ne bucuram de fiecare imagine chiar dacă acum plăteam tribut muntelui prin fiecare picătură simțită.
Ne impiedicam de frunze, ca de niste alge in marginea mării. Pareau multe și parca voiau toate sa le luam cu noi. Doamne, si in toata acea pustietate, in acel nenoroc cu tubulaturi de fulgere neostoite, o caruta cu un cal, ce lucea sub picurii de ploaie, apăru ca de nicaieri. Cu ochii tot in pamant nu am vazut de unde se ivi. Părea o piesă   desprinsa din basmele cu haiduci.  Mai intai am auzit-o și apoi vazut-o. Un chiuit ca de bucurie ne facu sa ne intoarcem: un tanar cu o piele albă, bronzata și niste plete cat sa-l poti invidia putin pentru ele, cu o camasa  alba descheiata total, era ridicat in picioare și striga cat il tineau plamanii, ca intr-un cântec-descântec : ”Hai, ploaie, hai! Tu mă cauti, eu te tai! Hei, Doamne, vin! Tu mai ține-o doar puțin!”
Surprinsa, m-am dat deoparte, incercand sa trag cat mai mult gluga, cat sa pot retine fiecare amănunt din intamplarea ce părea sa indulceasca nepotrivirea in care mă aflam. Dar in acel moment, revelatia mea fusese maxima. M-am detasat, o clipa, și am derulat tot frumosul și ineditul excursiei ad hoc. Nu cred ca daca as fi auzit prognoza cu o ploaie probabila m-as mai fi riscat, ca la loz in plic, in vreo aventura de acest gen. Si in acest mod  am aflat  că ceea ce stim noi despre o furtuna, oricat de grandios ar părea, pălește sub maiestuozitatea dezlănțuirii naturii. Părea ca plange cerul și canta padurea, că auzi tobe bătute din nori nervoși și vedeai raul dând forfote nebănuite. Fiecare pas era o nota muzicala in plus, iar orice creanga rupta daruia sunet desavarsit. Spectacolul de pe cer era, insa, baza perfecta pe care nu o voi uita niciodata.
Cu o miscare de care nu mă stiam in stare, am fost ca si urcata in caruta omului ce părea ca venea din breasla salvatorilor trimisi de Dumnezeu și care, parcă, ar fi avut puterea oamenilor de demult care chemau și alungau ploile, in rugăciuni de ei stiute. Nu se mira de noi, ne zambi și isi continua recitalul : ”Dii, Aloe, dii tată, du-ne repede, degrabă!!” Și căluțul părea că fuge cu aripi de inger, părea inorog și basm scurtand drumul ca intr-o clipita și lasandu-ne muti de uimire.
A fost inorog și basm, oricum. Mi-a fost și imi va fi, și n-am sa uit cum, din cantonul in care am reusit sa ne adapostim și care  avea ca paratrăznet o pisica neagra, il priveam ducandu-și Harap Albul poet: Dii, căluț, fugi furtună! Hai sa vina vremea bună! Dii, căluț, du-mă acasă, la copil și la nevasta! Hai caluț, haide zmeu! Multumim lui Dumnezeu!”
Ploaia nu mai conta. O cantase și o descântase omul furtuna! Eu doar îi mulțumeam Cerului, cu aburi de cuvinte, și cu un semn firesc, semnul Crucii, ca sunt la adăpost, privind cum se depărtează un om, o căruță, un căluț cu aripi nevăzute, o poveste trăită cu inima, mintea și cu Dumnezeu alături.
Prin duzina de cuvinte: halat, mazga,plic, pisica,alge , crema , aloe, bisturiu, spaga, transpiratie, tricou, breasla, am adus cea mai impresionanta furtuna din viața mea. In tabelul gazduit de Eddie veți gasi si alte interpretari ale acestor cuvinte. Va invit cu drag.

ploaie

22 de gânduri despre „Omul furtună, cântec-descântec

  1. Cine-și doreste! Imi spuneam in fiecare minut,” mai e puțin, mai e puțin, mai e puțin”. Si chiar era putin de mers, in mod normal, am fi facut in timp scurt distanta. Stii cum inaintai prin furia ploii și a vantului? Ca melcul. Omul, insa, părea ca nu are teamă de nimic, nu doar de furtuni..

    La fel! Doar bucurii sa ai!

  2. De multe ori am trăit și eu spaima unor ploi infernale. Tunete, fulgere, șiroaie de apă rece amestecate cu bucăți de gheață șfichiuitoare, într-un cuvânt: potopul. Iar când te aduce acasă un căluț viteaz și destoinic, fornăind la fiecare pas făcut prin noroiul clisos, când aburii ieșiți din corp i se contopesc cu aburii ploii, spectacolul e dureros, dar de netrecut cu vederea. Când totul se termină cu bine, îți faci o cruce mare și-i mulțumești lui Dumnezeu că a avut, ca de fiecare dată, grijă de tine. Frumos mai scrii, Adriana! Adorabil!

      1. Se vede totuși ca merg pe firul actiunii, acum cand te citesc și aproape ca vad alte episoade din contopirea aia om-natura-animăluț-căluț, realizez cate alte amănunte am lăsat pe dinafară, caci atunci in afara de năluca aia de om careia îi flutura cămasa sub rafale de vant obositor, eu nu mai reușeam sa vad nimic, aproape că nu pot descrie căluțul curajos. Din canton, la final, am vazut padurea aplecandu-se parca intr-un sincron regizat perfect, am vazut pietre rostogolindu-se și cerurile capatand culori din cele fara de nume. Am inghetat și m-am bucurat in acelasi timp. Sunt 12 ani de atunci, dar unic sentiment și sper ca asa va ramane.

  3. Dumnezeu trimite oameni la timpul potrivit. Oameni salvatori. Am simtit furtuna asta si am vazut cu ochii mintii fiecare moment. Omul acela era trimis de el. Sa va ajute si poate sa va arate o alta dimensiune. O zi fara furtuni sa ai, Adri.

    1. Desi nu sunt in una din cele mai linistite perioade ale mele, mi-am zis sa nu mai sar peste aceste provocari. Ma bucur daca a plăcut, am evitat sa leg cuvintele intre ele..

      Numai bine iți doresc, Cita!

      1. …da, sunt lucruri la care nu renunt, oricat de banal mi-ar iesi. Sunt uimita si acum de multele increngături facute de cuvinte imposibile. Asta nu cred ca iesea asa, daca Mihai nu-mi spunea ca lui cuvintele astea nu-i inspira altceva decat actiune de spital. Ei, nu…

        ..și am demonstrat ca bisturiu, spaga, halat, plic și ce or mai fi fost..pot ajunge si intr-o furtună de vara..

  4. Amintiri trecute dar atat de frumos asternute incat parca am trait aievea cele relatate. De fapt cine nu a trait o asa experienta? Eu cu siguranta da. Si am simtit la fel: Dumnezeu trimite ajutor atunci cand ai nevoie sub diferite forme. Slava lui!

    1. …da, momentele de disperare, fie ca sunt in furtuna naturii sau doar a vietii ne pot oferi și reversul prin întâmplări miracol care raman peste timp. Doamne ajuta, Victor!

  5. Când întâmplarile cotidiene sunt percepute cu sufletul de copil inocent si visator,orice experienta traita de adult,oricât ar parea de urâta,devine o poveste frumoasa,un basm superb, înaltator.

    1. ..prea frumos ce spui, insa tot cu suflet de adult le-am vazut si simtit. Sunt prea rar copil, insa daca ma vezi astfel sau cuvintele mele ti-au indus acest sentiment, zambesc de drag. Numai bine, tie!

Lasă un răspuns