Din vremea lui nechezol (Smaranda)

 Smaranda era o roșcățică minionă cu pistrui răzleți pe fața-i ca o lună plină pe care parcă Dumnezeu pusese și Carul Mare și Luceafărul și vreo alte trei stele  mai mititele să stea la păstrare, poate, cine știe, vor dispărea cele originale și astfel aveau rezerva asigurată. Cu părul ondulat cât să semene cu o adolescentă întârziata și cu pieptul ei destul de plat, care lăsa sa se ghicească o splendoare imprecisă, ascunsă ca într-o cazemată de fecioară întârziată,  ni se înfățișa natural, reușind să ne capteze atenția vrei – nu vrei. Purta maieuri colorate, peste care trona o cămașă, musai în carouri. Bocancii kaki, legati șmecherește până la jumătatea gambei, erau nelipsiți, indiferent de anotimp, și o bănuiam de dublură, caci nu știu cum reușea să-i mențină impecabili.

Încă mai păstra accentul ei de moldoveancă de la Suceava, chiar dacă era mutată în Brasov de când avea 5 ani. Acum avea 21 și tocmai încheiase un an de muncă-stagiu într-o întreprindere chimică. Umbla toata ziua cu niște sticluțe, probe de nu știu ce, și nu părea deloc entuziastă, dar știa că asta e plata ei pentru ca nu luase la facultate. Ehehe, sa fi avut Smaranda, ACUM, 20 de ani, să vadă ce usor ajungi în învățământ de stat,  fără să mai sufere că e a doua sub linie, ar fi făcut cu siguranță niște incantații cât să poată să se bucure de aceste privilegii. Dar nu, ea picase după ce s-au bătut pe un loc o grămada de tineri foarte pregatiti și cu note de le plângeai de milă, cât de mari și aratoase erau, dar toate sub linia admiterii.

De cum se angajase, d-na Roza, de la contabilitate, o învățase cum să cotizeze la C. A. R-ul întreprinderii și o băgase și la un joc țigănesc cu 10 persoane, încercand să o convingă că, atunci cand se face anul de cand e in campul muncii, poate scoate și un împrumut de cât vrea ea, dar îi va veni și randul în roata aia tiganeasca; bonus, îi șoptise sa ceara si banii de concediu în avans. Zis și făcut.  De fapt, tanti Roza avusese slăbiciune la ea de cand o vazuse și, știind că nu iși va face prea mult veacul in mirosurile și cloaca aia de loc, isi pusese in cap sa o ajute, cumva, in nestiinta ei de copil, prea serios pentru vârsta sa.

Si Smaranda tocmai se minuna de cat banet ducea cu ea, in tasca ei de doc milităresc. Ajunsese acasă, inchise ușa camerei sale, și cu ochii pierduți in zare visa. Si-ar fi dorit un loc al ei, să nu mai conviețuiască in acelasi apartament cu parintii, dar inca nu cunoscuse niciun om cu aceeași vârstă, care să trăiască singur în vreun apartament. Singurele posibilități, in calea privirilor indiscrete ale părintilor, erau, pe atunci, locuitul în cămine de nefamiliști, gazdă sau cămine studențești sau ale unor licee. Nu era permis ca un tânăr să aibă viață proprie,  decât daca se muta in alt oras, iar statul era nevoit sa nu il lase aiurea pe strada și dacă nu-i oferea o locuinta de serviciu, măcar ceva din variantele de mai sus sa fi fost in calcul. Sunt convinsă că erau și cazuri speciale, locuit în gazdă sau alte privilegii, dar erau hărăzite unora mai norocoși. Ea nu se știa astfel, deși eu aș contrazice-o. Acum ni se pare de necrezut, dar în acele vremuri, libertatea de mișcare era subtilă spre deloc.

Asa ca iși alungă gândul. Era iunie, se apropia noua admitere, iar ea ar fi vrut sa vada marea, măcar. Iși ascunse cu grija banii in mijlocul unei carti, in care facuse o gaura imensa cat sa fie sigura ca acolo nu îi va gasi nimeni secretele ei inocente, care nu aveau nevoie de ochi neprietenoși și ostili. Ai ei nu s-ar fi atins de carti nici sa le stearga de praf, darămite sa isi  mai și imagineze ascunzatori. Luă un calendar, bifă zilele până la examen, apoi le inroși, bine de tot, pe cele cu insemnătate maxima, ca un foc miraculos, și le numără pe cele rămase. Ar fi avut timp de toate, doar dacă ar mai fi avut chef de ceva…după, in caz de nereușită. Ai ei nu erau preocupați prea tare de viitorul Smarandei. Erau mulțumiți cu serviciul care îi dădea siguranță și preocupare, fără să se gândească, o clipă, cât de greu era pentru o mogâldeață de om sa se trezeasca la ora 5 și sa se intoarcă, frântă, undeva pe la ora 18, după ce îi lua capul foc de la mirosurile din combinat; iar tot ce se petrecea in mintea ei li se păreau a fi fleacuri fără importanță.

Se duse, așadar, la facultate, singură, in aceeasi tinuta, cu bocanci, camasa, maieu și cu emoțiile sufletului in fiecare pistrui. S-a inscris și a asteptat cumintica momentul decisiv. Zilele alea, cu pauze firesti intre ele, trecusera greu, iar Smaranda nu mai astepta rezultatul. Isi puse in rucsac un costum de baie intreg, din acela de înotătoare profesionista, ca nu cumva sa lase sa se vada prea mult din pielea ei neatinsa nici de soare, nici de mâini trecătoare, iși indesa trei cămăși, un cearceaf și un prosop de plaja, unul de fata, inca cinci obiecte personale, o sticlă de ceai de frunze de zmeur și fură, din rezervele de stat ale maică-sii, un borcan de gem, două de zacuscă și o conserva de carne made in China, care sigur o vor face pe maică-sa sa se revolte. Nu știa dacă la plecarea sa vor avea reactia mai puternica sau la simpla observatie că lipsesc produsele. Avea, maică-sa, un control nemaiîntâlnit în a gestiona alimentele care se obțineau pe cartelă sau prin pierdere de timp și energie pe la cozi interminabile. In acelasi timp, trocul pe care-l facea cu cateva persoane, care îi displăceau total Smarandei, dându-i mereu o stranie neliniște, le asigurau diversitate în „cămara  comunista”. Nu radeti, in capul fetei roșcalii fiecare lucru era urmat de acest cuvant odios.

Lăsă o scrisorică pe pat, iși cumpara un bilet spre Costinesti, luă cu ea o parte din banii ascunși și, cu emoție, dar și cu teamă, fugi de acasa sa vada marea. Trenul era aglomerat, cu miros de stătut, cu perdele roase de timp și uzura. Își puse rucsacul gen perna si slobozi in interior o rugaciune de multumire ca totuși are loc in vagon și nu trebuie sa se înghesuie prin mulțimea aia de oameni. Nu stiu ce ocolisuri facea trenul asta, dar la Buzau, pe undeva, ziceai ca se sparsese conducta și lumea năvăli precum hoardele de tatari, într-o dezordine ce nu părea ciudată decat unora. La Fetesti se goli totul, semn ca nu toți plecau sa exploreze tărâmuri. Conductorul o privi cu nedumerire, incercand sa o cupleze din ochi cu vreun calator.

Domnișoara? Singură? Sper că nu, drumul de noapte nu prea e indicat  fetelor ca dumneavoastra!, o iscodi omul cu niște ochi curioși și deloc pasnici;

Nu, e și tata, dar in alt vagon, n-am prins bilete alături!, se prinsese ea de figura și se puse la adapost, instinctiv.

Cu chiu cu vai ajunsese. Se uita pe biletul primit de la tanti Roza si o caută pe Luminița, moasa satului, sat devenit vedeta litoralului. Aceasta avea niște camere ciudate și le inchiria tinerilor pe mai nimic. O rugă să o lase o noapte si apoi sa se hotarasca ce va face in continuare. O cază fara niciun banut și Smaranda iși rezolva prima dorinta: in aceea de a fugi de acasa și de a gasi un loc doar pentru ea, măcar cât să-și trăiască destinul de fluture rătăcit. Inspecta cu grija camera și tresari cand descoperi ca ferestrele erau aproape pana in pamant și ca oricine se putea holba la ea in voie. Noroc ca privelistea era spre fundul curtii și, incercand sa nu stea deloc in fata lor, putea sa se bucure de verdele ala, in siguranță, tot farmecul situației constand in faptul de a vedea tot   fara a fi observata. Se multumi cu aceasta găzduire modestă  careia chiar ea îi dadea o miraculoasa frumusete.

Mersese cu trenul toata noaptea și nu iși inchipui o dimineata mai potrivita sa dea ochii cu marea. Totuși, zăbovi. În curte se petrecea un ritual fascinant. Ca într-o mare familie, cu vorbe puține, dar cu gesturi cunoscute, pe o sobă gen vatra, undeva lângă o tufă verde, ce părea că fusese iasomie sălbatică, doi tineri făceau cafeaua, intr-un vas de cupru, de ziceai ca adunase în irizările lui pulberi de aur din povesti orientale. Cănile, care păreau recuzita unei case de păpuși, asteptau cuminti sa fie umplute de lichidul cafeniu care era descântat într-un abur luminos. Mirosul era pătrunzător și caimacul de deasupra o făcea să creadă că va căpăta o licoare originală și nu nechezolul pe care obișnuia sa-l bea acasa. Era mulțumită și de acela, căci greu îl găseai, chiar dacă, de multe ori, nu era decat un amestec de cereale și soia in proportii mestesugite. Nu-i păsa. Cafeaua era o descoperire plăcută a maturitatii, de care se bucura de fiecare data. La fel, se pare, se intampla si acum. Primi ceasca in care simți o parte cafea, o parte nechezol. Se aseza pe treptele de piatra și ascultă o tânguire de chitară obosită. Mulțumi cu ochii și refuza tovărășia celor din curte. Avea un țel și nu voia sa se lase condusă de alte sentimente. Habar nu avea unde e marea, dar urmari cu discretie tinerii care se indreptau spre locul pe care ea doar il visase.

Din clipa in care observa intinderea aceea de apa și simți nisipul sub tălpi, Smaranda inlemni. Pentru o clipă, părea că se desprinsese din pulberea aia roșcalie, cu tot cu pistruii ei de culoarea nisipului, arătand ca un fuior de particule întrupate într-un boț de fată ce nu iși lăsase nici măcar acum bocancii kaki sau camasa in carouri.  Aproape ca îi dăduseră lacrimile, recunoscand in ea treceri de ape sălcii, de valuri și de fierbințeală nisipoasa. Se stranse ghem privind nesfarsitul și murmura cuvinte de care avea sa-și aminteasca altădata. Realiza ca nu putea sa-si astampere emoția din ea, caci forfota lumii o înnebunea si o indepărta, cumva, de strigătul din ea, pe care inca si-l dorea trimis in neant. Rămase asa o zi intreagă, lăsand valurile sa se sparga de bocancii ei, apoi de tălpi, ca o jucărie pierdută pe un țărm visat. Prinse în ea tot aerul acela sărat, toată mătasea plajei, toată căldura aceea ce îi dădea spasme fremătătoare, ca o indragostita fara sperante. Fusese implinire. Era suficient. Iși ingropă legământul in scoici și pietre și se cufunda in trairi pe care le va purta cu sine, până într-o zi.

Nu dormi decat o noapte in camaruta din carton cu pereti de sticla. Dimineata lasa un bilet de multumire și se urca in tren. Ajunsese acasa franta, dar multumita, asteptand continuarea vietii ei despre care, parca, avea ceva habar cum va fi. Ciudat, intra in casa, scrisorica ei era inca pe pat, iar in bucatarie trona un bilet. Ai ei erau la țara, cam din acelasi timp cu evadarea sa. Habar nu aveau, asadar, de aventura fizica și sufleteasca prin care trecuse. Puse borcanele la loc, la fel și cutia de carne chinezeasca, zambi a victorie și ciuguli din cornuletele cu nuca care o asteptau ostentativ pe polita din bucatarie.

Puse in locul scrisorii trei scoici și un zalog: Mă voi intoarce acolo. Definitiv. Sub orice formă.

scoici

A trecut multa vreme de la întâmplarea cu iz de fugă, multe s-au bifat, de la  reușite, viata de studenta, locuit in gazdă, cămin, chirie, apoi rate la bancă, agitație, neîmplinire, alte reușite, dar fata roșcalie a avut mereu o constantă…nisipul și marea.  Cu Bucurestiul in partea dreapta a trupului și cu partea stanga ocupata de valuri și scoici, parca, inca, o zaresc prin trenuri, in aventuri de o zi, inveșmântată în cămăși cadrilate, facand cu mana soarelui de pe plaje sălbatice. Intr-o zi, am pierdut-o, dar poate o vedeti voi. Nu vă uitați la față, nu mai e pustoaica de multă vreme, dar inca poarta pe chip Carul Mare și bocanci kaki in picioare. Sau poate, doar sta ghemuita intr-o rugă de multumire, ori o veți ghici în tablourile pe care le face din pietre și scoici, iubirile ei.

Sau, mai sigur, o veți prinde intr-o conversatie cu nesfarsitul. Sunt convinsă ca, deja, se cunosc bine, caci, uneori, in trecerile mele, parca auzeam marea soptind….Sma-ra-ndaaaaaaa!

Terapii-la-malul-marii

*Dedic această scriere tuturor celor care iubesc marea și celor care mi-au fost muze, îndeosebi Mihaelei și Olimpiei. Fără voi nu scriam povestea, caci nu am vazut marea de ceva  vreme. Poate e timpul. Articolul face parte din provocarea de luni, „Din vremea lui nechezol” și mai multe descoperiți la Eddie in tabel.

You may also like

42 de comentarii

    1. Textul acesta a iesit datorita unor provocari virtuale, pe fb, de a scrie ceva cu marea. Nu m-am putut opri din scris și cu greu am ajuns sa pun punct. Ma asteptam, evident, ca toti sa treaca pe langa el, speriati de lungime, dar multumesc ca ai spart gheata și mi-ai lasat semn. Il primesc cu bucurie și recunostinta!

      1. Nu ştiu alţii cum sunt, e treaba lor, dar eu citesc întotdeauna tot ce scrii tu. Dacă nu am timp fix atunci când intru, revin. Dar de citit, citesc indiferent de lungime. Ba chiar uneori mi se pare că e prea puţin…

  1. Hai să-ți spun și eu. De obicei ocolesc articolele prea lungi, mai ales din motive de timp.Dar la tine tocmai cele lungi mă atrag mai mult, pentru că înseamnă că ai o temă care te „presează”, ceea ce la tine este lucru bun, tema fiind importantă sau dintre cele ce au lăsat semne adânci.Ți-am citit textul acum câteva ore, dar nu am avut timp de comentarii. Nici acum n-aș fi comentat, nu încă, dar m-a incitat „duelul” tău cu Potecuța. Comentariul pe temă va veni mai târziu, când chiar voi avea timp. Deocamdată atât, te citesc și la articolele lungi, te citesc mereu, că așa îmi place și așa te plac, scriind.

    1. De asta va simt pe amândoi atat de aproape, pentru ca numai cei din familie imi spun ca eu trebuie sa scriu doar, nu sa ma gandesc cat scriu. De asta am stiut mereu ca nu sunt blogger ci doar un om care a gasit o formă de a lăsa cuvintele sa se aseze intr-o manieră personala dar .și o cutie de depozitat texte. Nu am inteles multa vreme asta, dar acum cand incep sa astern cuvinte, nu mă mai gandesc la altii, la impact, la a place, a nu place, ci incerc sa termin o poveste noua, chiar dacă, trebuie sa recunosc, fiecare semn lăsat de voi mă bucură și incurajeaza. Si mă bucur ca vezi asta și ca nu ai dat bir cu fugitii. De fapt, tu nu m-ai abandona nici cand veneam pe aici din ani in Paste. Mulțumesc vouă!

  2. N-am mai fost la mare de o veșnicie, nu suport soarele puternic, nu-mi place să fac plajă. Am însă o poveste adânc întipărită în minte referitor la mare. La sfârșitul clasei a 12 a am mers împreună cu colegii să facem banchetul la Neptun. Doamna profesoară de limba română ne-a cerut să îi aducem trei suveniruri care să ne reprezinte dar pe care să nu dăm niciun ban. Ajunși la destinație am început să ne spunem pe rând părerea despre ce ar fi trebuit să luăm, culmea, tot ce era adus în discuție ar fi costat ceva. Ne-am lăsat păgubași, în speranța că doamna va uita de ceea ce ne ceruse. La prima întâlnire cu dânsa, surpriză! „Unde sunt suvenirurile mele?” Noi, cu capul în pământ, recunoaștem că nu am știut ce să aducem. Atunci ne spune dojenitor : „era vorba de ceva simbolic, ceva ce reprezintă cei 18 ani pe care îi aveți, câteva scoici, pentru că sunteţi fragili ca și ele, puțin nisip, deoarece tinerețea voastră se scurge ca nisipul printre degete și câțiva stropi din apa mării pentru că sunteţi tumultoși și agitați ca valurile ei”. Am rămas toți surprinși și am considerat că aceea a fost cea mai frumoasă oră de limba română din cei patru ani de liceu. Povestea ta, Adriana, mi-a adus în memorie clipe de neuitat.

    1. La postare lunga, semn pe măsura. Stii că nu mă asteptam a fi citita povestea de multa lume, nu? Asa am patit cu Ghinda farului, care e perla mea dragă sau cu altele de gen. Nu-mi pasa. Mi-e bine asa. Cred ca nu m-am gandit o clipa la ce ar simboliza pentru un tanar aceste lucruri. Sunt o persoana anosta, din anumite puncte de vedere. Nu am la vedere lucruri inutile, de exemplu. Am blatul bucatariei curat, doar cu o cafetiera. Pe masa in sufragerie, am mereu o lampă, un caiet și ochelarii, cand dispar eu de acolo, dispar si ele. In schimb, am casa muzeu cu tot felul de obiecte pe pereti. De ce spun toate acestea? Pentru ca eu, ca individ, sunt lipsita de frumusetea pe care o dau amănuntele acestea a unor scoici, vederi, bijuterii micute lăsate simbol. Dar mereu am adunat amănuntele acestea in inima, din povestile altora și le-am da drumul in cuvinte. La fel ai facut tu și-ți multumesc.

  3. eu doar am visat la o aventura ca asta dar nu as fi avut curaj. poate de aceea am vz marea tarziu si nu m am indragostit de ea. dar de aventura mereu am fost dornica.

    1. Marea mi-o doresc a o vedea mereu in anotimpuri care sa mi-o arate salbatica, asa cum era ea candva, cand oamenii nu transformasera natura in locuri pe care sa le subjuge total. Asta nu inseamna sa merg pe plaje ascunse, oricum eu nu stau la plaja niciodata. Cat am mers, mi-am pastrat cateva zile in care sa o vad furioasa, ciudata, ploioasa și alungand ochi indiscreti. Numai ca, eu am avut aventurile mele cu marea mult timp. Chiar si una asemănătoare cu cea a Smarandei. Ale mele insa erau….picante și cu amoruri interzise. Dacă as trai intr-o lume mai permisiva, cred ca ti-ar place povestile acestea. Numai ca sunt scrise doar in mintea mea. Zambesc…doar cand imi amintesc. Cred ca imi mai deschid un blog cu invitati, candva. rea am lucruri pe care le ascund….din motivele altora, devenite ale mele.

  4. Cum faci tu, Adriana sa rascolesti amintiri, trairi de mult acoperite de praful uitarii. Eu vad marea de cate ori vreau, dar niciodata nu am simtit ceea ce numai cand eram tanara simteam. Poate ca marea e diversa aiic, in Italia, poate ca anii au trecut si nu mai pot simti ca atunci. Vezi tu, de multe ori nu realizam cat de binecuvantati suntem atunci avem toate posibilitatile. Le pretuim atunci cand le pierdem? Oare de ce?

    1. Eu zic sa pretuiesti și faptul ca poti vedea marea acolo, ca poti vedea lumea, ca faci ce nu ptem face noi decat cu imaginatia. Eu nu-mi doresc multe, Olimpia. M-ai vazut, sunt simpla. Nu poftesc la haine, la bijuterii. Eu am doar dorinte cuminti: sa fiu sanatoasa și nu in sensul ala rece de urare, ci sa nu ma ingras, sa nu ma ridez excesiv, etc, sa am un abdomen fara crampe, cu senzatii suparatoare și mai imi doresc, ca măcar din cand in cand, sa pot vedea o bucatica de lume fara a ma simti turist, ci locuitor al acelei bucati de pamant. Nu-mi plac concediile all inclusive, sau croaziere ciudate, eu vreau sa umblu pe stanci, pe strazi pietruite, sa vad valuri care se sparg de tarm și sa mananc lucruri pe care nu mi le fac acasa. Tineretea mi-a adus multe belele. Senzualitatea mea dadea pe afara, greu am robit-o. Multumesc pentru semn. Te pup cu drag.

  5. Frumoase margaritarele tale, Adriana!
    Si dorul meu de mare e mereu neostoit! Este mai presus de mine. E acel loc care ma atrage si ma sperie in acelasi timp…
    Numai zile frumoase!

    1. Da, loc de basm care a adunat povesti atat de pestrițe incat cred ca de ne-am pune cu totii sa zicem cate o frantura si nu am termina prea curand. Te imbratisez și-ți doresc o saptamana perfecta!

  6. Multumesc frumos. A fost ,,o lectura de seara” foarte placuta si emotionanta care m-a intors in timp,in acea tinerete care in traiai ,gandeai, simteai.. si te bucurai ,,altfel” decat generatia de azi, si, exact cum spunea si Olimpia – nu realizam cat de binecuvantati suntem atunci cand avem toate posibilitatile. MULTUMESC, multumesc ca m-ai facut sa-mi doresc sa descopar Marea mai mult, mai mult cu sufletul si sa ma bucur de tot ce ne ofera.Întradevar este deosebita!De azi am sa o privesc, probabil, altfel, cu mai multa dragoste si dorinta, iar tu, Adriana, vei fi mereu alaturi de ea. Când am sa o privesc, am sa te vad si pe tine, si-ti voi multumi mereu in gand ca m-ai facut sa ma bucur mai mult de ea ! Esti deosebita !

    1. Dacă nu erați voi două, cu aluziile voastre dragute, dacă nu era fata ta cu poza aia la Cazino, dacă nu mă incitai, nu știu dacă reușeam sa adun franturi de poveste și poate altceva venea …„de pe vremea nechezolului” căci slavă Domnului sau poate nu, am trăit destule. Eu am prins suficient cat sa nu regret acele timpuri mai deloc. Sunt asigurata cu senzatiile mării prin tine și-ți multumesc mult. Dar tot bem noi o cafea pe drumul spre ea, vei vedea!

  7. Anul trecut nu am văzut marea și tare mi-a lipsit dar, săptămâna trecută am dat o fugă și mi-am ostoit dorul! Am adunat scoici și am ascultat freamătul mării. Mi-a lipsit atât de mult! Odată îndrăgostit de mare, nu ai scăpare, te vei întoarce mereu la malul ei. Povestirea ta m-a făcut să retrăiesc emoțiile de acum 30 de ani.

    1. Da, trec anii și raman astfel de amintiri amestecate pe care le infrumusetam, cand putem, cu o briza nouă, cu un aer sălciu, cu o privire spre intinderea aia de apa. N-om mai avea noi trupuri de sirene, dar avem imagini pe care le suprapunem și ne dau cu plus. Nici nu știi cat ma bucur ca ai trecut pe aici. Multumesc, Rox. Pup vedeta ta frumoasa și pe Gâlmiță, evident!

  8. Proaspat textul tau, crud, crocant… Si unde mai pui ca mi-a desgropat amintiri…
    Fara nebunii, eu nu am fost capabila de nebunii, dar cu multa tandrete!
    Multumesc!
    Si de ce nu esti in tabel?

    1. Acum am vazut ca nici duzina nu am pus-o in tabel. Sunt atat de grabita, mai ales cand termin povestea am o emotie, de parca primesc premiu pentru cea mai frumoasa poveste. Ma comport ca o scolarita fericita ca a avut timp sa lase ganduri noi in tema de luni..

      Eu, am facut nebunii. Multe. De nepovestit, cred. Zic acum. De asta am adus-o pe Smaranda la mare, și nu pe mine. Dar cine știe? Poate intr-o zi…sa fiu mai curajoasa. N-ar fi mare lucru, dar mi-ar trebui sa pot manevra niste cuvinte erotico-senzuale.

      Mulțumesc, Cita! Stiu ca ai poveste nouă, la noapte o devorez!

  9. Nu e prea lungă povestea ta, mai ales când o citești cu sufletul la gură și ți-ai dori mai mult. Fac și eu parte din categoria celor veșnic îndrăgostiți de mare, dorindu-mi să o revăd oricând, „sub orice formă”, să mai simt mirosul de alge și să aud țipătul pescărușilor dimineața, la trezire. Aerul respirat acolo nu se compară cu nimic. Mi-ai făcut dorul de mare și mai insuportabil. Te citesc cu drag, chiar de e lung articolul, sau nu. Să mai scrii despre mare… 🙂

    1. Ei, chiar am sa ma bucur enorm pentru aceste cuvinte, cunoscandu-ți apetitul pentru texte diafane și aerisite, asa ca zic sarut mâna pentru tot. Eu nu iubesc statul la plaja, aveam bronz de braserie mai mereu, dar marea ramane ceva de vis, chiar si pentru mine cea care nu crede in vise, doar in intamplare. Poate am merge vreodata sa ne lipaim picioarele pe tarm, sa mancam rapane lacherhanaua vestita din Constanta, sa vedem Cazinoul, Vama veche, Mamaia spre nord, aia care-mi place mie, desi nu mai stiu daca nu s-a schimbat, sa vedem Golful Pescarilor in Neptun, parcă. Ce zici? Vii? Dar fără plajă sau mă trimiti la bowling. Sunt campioana, sa stii!

      1. Un vis frumos care mi-aş dori să se împlinească. Chiar aş face un tur al litoralului, să mă satur de mare, aerul ei şi tot ce ţine de litoral, mai ales alături de un aşa ghid extraordinar, aş rezista şi fără plajă. Acum ştiu de la cine să iau lecţii de bowling… 🙂

  10. Impressionnant……. nu citesc un articol : vad un film care pare realitate !!!! Cu fiecare amanunt atat de miticulos, parca simteam si eu briza marii si valurile … atingand bocancii kaki…. magnifique ?????

    1. Dienuța mea, stii ca de cand m-am mutat pe platforma asta nu mi-ai mai calcat pragul? Pardon, n-ai mai lasat cuvinte, ca de citit știu ca citesti. Da, filmul tineretii noastre. Ti-amintesti cum fugeam in vacante scurte? Va fi ziua ta curand. Esti…precum pestele in apa, hihihi, apropo de mare. Te ador si te pup cu drag.

  11. Am văzut pe aleile IOR-ului o prezenţă mirosind a valuri, cu stele licărindu-i pe frunte şi cu privirile aruncate spre răsărit. În picioare purta bocanci kaki…

    1. ..ești genial! Genial. Esti continuarea povestii, esti picatura de speranță, esti neașteptarea. M-ai smuls din calmul meu intr-o explozie de bucurie. S-o saluti vreodata, așa cum te salut eu pe tine, din vremurile noastre pe cand Ringul și Obeliscul ne erau repere. Mulțumesc, Adrian! M-ai cucerit total!

      1. Ne întâlnim destul de des, ne aşezăm pe o băncuţă şi povestim despre Costineşti, despre Amiral, Epavă, Golful Francezului, despre aşteptări cu buzele fremătând în zgomotul valurilor obosite, despre glezne dezmierdate de nisipul rece al dimineţilor de vară, despre priviri agăţate de orizont sclipind în răsărit de soare, despre… despre multe… Îi transmit salutările tale! Sunt sigur că îşi mai aduce aminte de tine, nici nu are cum să nu îşi aducă aminte când totul este atât de viu în amintirile tale!

      2. Ma gandesc ca totul e ca atunci cand ne aruncam mesajele intr-o sticla și ne asteptam sa le gaseasca cineva care sa vrea sa le continue. Tu ai fost cel care a gasit asta și-ți sunt recunoscatoare. Ti-as fi și mai recunoscatoare daca ai scrie continuarea „LIFTULUI PENTRU DOI”. Cat mai asteptăm? Hai….

  12. Da…. îmi amintesc fiecare detaliu si toate vacantele la mare (ce clipe minunate) …scuze ca nu am lasat cuvinte, am ezitat sa intru pe platforma noua …… acum o voi face mai des.? Adorrrr marea, nu degeaba sunt în zodia peste hi hi hi. Adorrrrrr articolul ??????? si pe tine plus …❤❤❤ plusssss…. Ahhhhh si da ai dreptate !!! Aziiiiiiiii e ziua mea! wupiiiiiiiii…. mii de îmbratisari Adri ???

    1. Numai tu puteai sa faci asta! Sa-mi faci cadou de ziua ta o intrare pe blog cu un comentariu frumos. Nu mi-am putut lua ochii de la tine, ieri. Parca intineresti, erai ca o sora pentru fata ta! La multi ani, Di!

  13. M-ai purtat spre mare. Mare pe care sper sa o vad,vreodata. Am resimtit mirosul de nechezol. Miros ce mi-a mangaiat copilaria. Pe mine ma fascineaza textele bune. Nu conteaza lungimea textului, E ca un scenariu de film de scurt metraj. Povestea indragostirii de mare. Povestea lui niciodata nu e prea tarziu.

    1. „Povestea lui niciodata nu e prea tarziu”-cat de frumos spus. Nu ai vazut marea? N-as fi crezut! Imi dai tema de gandire…

      Mulțumesc pentru sustinere, Lăuriciule!

  14. Of doamne, Adriana, ce sa mai zic? E atit de greu sa mai reusesti sa insiri ceva dupa un text marca AT ! Un text plin cu amintiri, reusite, iluzii, sperante, neimpliniri, lume si lumi…. un univers! Si, la vremea publicarii lui l-am scapat, noroc cu Fb acum ca ne mai trage de mineca :)))

    1. …da, a fost o bucurie sa-l pot scrie asa cum doream, imbinand fiecare element care iși avea rolul sau, caci marea nu ar fi fost atat de dorita de nu erau toate celelalte ca un corset bine strans pe sufletul si trupul Smarandei mele. Ma bucur enorm ca l-ai primit asa cum mi-am dorit a fi primit. Te imbratisez si-ti multumesc pentru semnul tau.

Lasă un răspuns