Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare versificate

Insomniaci ne stă mai bine

Nu-mi pierd diminețile la ruletă.
Le-am jucat, demult, la un poker pe dezbrăcate;
Ele mi-au cerut, tribut, cămașa de noapte,
Eu nu le-am oferit decât papucii
Și-un salut adormit, de dinainte de cafea.
Cu o mână proastă, însă, le-am pierdut pe toate
Deși tu, dintr-o cacealma oarecare, te-ai ales
Cu multă recuzită, dar mai ales cu dimineți buluc.
Ce-ai să faci cu ele?
Nu-s prea multe?
Îmi spui că le-ai picta în stropi de vin roșu
Și în zâmbete dăruite pe fugă
Dar că le-ai abandona, pe toate,
Pentru o noapte cu lună plină,
Nu înainte de a așeza între ele o tablă de șah.
Ce șmecherie!
De parcă n-ai ști că mă faci șah mat
Din trei mutări și două priviri dulci-amare!
Amândoi suntem toropiți de timp într-o arsură insomniacă,
Plutim între dimineti și nopți violete
Cerșind clipe cu miros de cafea.
Doar cămașa de noapte încă ne ține legați între vis și realitate
Nu, nu mai joc nimic cu tine.
Prefer să-mi dai tu, câte o dimineață
Și-un ibric nou. Neapărat de cupru
Să fierb niște zaț și s-amestec niște vorbe de aprilie
Dintr-un bazar cu obsesii noi, cu gust de tine și de..ciocolata.
De ce râzi? De dumicatul meu de pâine cu sare și ulei de măsline?
Sau de părul meu ciufulit?
Lasă, nu-mi spune! Mai bine așteaptă să vină noaptea,
Insomniaci ne stă mai bine!

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Din vremea lui nechezol (Smaranda)

 Smaranda era o roșcățică minionă cu pistrui răzleți pe fața-i ca o lună plină pe care parcă Dumnezeu pusese și Carul Mare și Luceafărul și vreo alte trei stele  mai mititele să stea la păstrare, poate, cine știe, vor dispărea cele originale și astfel aveau rezerva asigurată. Cu părul ondulat cât să semene cu o adolescentă întârziata și cu pieptul ei destul de plat, care lăsa sa se ghicească o splendoare imprecisă, ascunsă ca într-o cazemată de fecioară întârziată,  ni se înfățișa natural, reușind să ne capteze atenția vrei – nu vrei. Purta maieuri colorate, peste care trona o cămașă, musai în carouri. Bocancii kaki, legati șmecherește până la jumătatea gambei, erau nelipsiți, indiferent de anotimp, și o bănuiam de dublură, caci nu știu cum reușea să-i mențină impecabili.

Încă mai păstra accentul ei de moldoveancă de la Suceava, chiar dacă era mutată în Brasov de când avea 5 ani. Acum avea 21 și tocmai încheiase un an de muncă-stagiu într-o întreprindere chimică. Umbla toata ziua cu niște sticluțe, probe de nu știu ce, și nu părea deloc entuziastă, dar știa că asta e plata ei pentru ca nu luase la facultate. Ehehe, sa fi avut Smaranda, ACUM, 20 de ani, să vadă ce usor ajungi în învățământ de stat,  fără să mai sufere că e a doua sub linie, ar fi făcut cu siguranță niște incantații cât să poată să se bucure de aceste privilegii. Dar nu, ea picase după ce s-au bătut pe un loc o grămada de tineri foarte pregatiti și cu note de le plângeai de milă, cât de mari și aratoase erau, dar toate sub linia admiterii.

De cum se angajase, d-na Roza, de la contabilitate, o învățase cum să cotizeze la C. A. R-ul întreprinderii și o băgase și la un joc țigănesc cu 10 persoane, încercand să o convingă că, atunci cand se face anul de cand e in campul muncii, poate scoate și un împrumut de cât vrea ea, dar îi va veni și randul în roata aia tiganeasca; bonus, îi șoptise sa ceara si banii de concediu în avans. Zis și făcut.  De fapt, tanti Roza avusese slăbiciune la ea de cand o vazuse și, știind că nu iși va face prea mult veacul in mirosurile și cloaca aia de loc, isi pusese in cap sa o ajute, cumva, in nestiinta ei de copil, prea serios pentru vârsta sa.

Si Smaranda tocmai se minuna de cat banet ducea cu ea, in tasca ei de doc milităresc. Ajunsese acasă, inchise ușa camerei sale, și cu ochii pierduți in zare visa. Si-ar fi dorit un loc al ei, să nu mai conviețuiască in acelasi apartament cu parintii, dar inca nu cunoscuse niciun om cu aceeași vârstă, care să trăiască singur în vreun apartament. Singurele posibilități, in calea privirilor indiscrete ale părintilor, erau, pe atunci, locuitul în cămine de nefamiliști, gazdă sau cămine studențești sau ale unor licee. Nu era permis ca un tânăr să aibă viață proprie,  decât daca se muta in alt oras, iar statul era nevoit sa nu il lase aiurea pe strada și dacă nu-i oferea o locuinta de serviciu, măcar ceva din variantele de mai sus sa fi fost in calcul. Sunt convinsă că erau și cazuri speciale, locuit în gazdă sau alte privilegii, dar erau hărăzite unora mai norocoși. Ea nu se știa astfel, deși eu aș contrazice-o. Acum ni se pare de necrezut, dar în acele vremuri, libertatea de mișcare era subtilă spre deloc.

Asa ca iși alungă gândul. Era iunie, se apropia noua admitere, iar ea ar fi vrut sa vada marea, măcar. Iși ascunse cu grija banii in mijlocul unei carti, in care facuse o gaura imensa cat sa fie sigura ca acolo nu îi va gasi nimeni secretele ei inocente, care nu aveau nevoie de ochi neprietenoși și ostili. Ai ei nu s-ar fi atins de carti nici sa le stearga de praf, darămite sa isi  mai și imagineze ascunzatori. Luă un calendar, bifă zilele până la examen, apoi le inroși, bine de tot, pe cele cu insemnătate maxima, ca un foc miraculos, și le numără pe cele rămase. Ar fi avut timp de toate, doar dacă ar mai fi avut chef de ceva…după, in caz de nereușită. Ai ei nu erau preocupați prea tare de viitorul Smarandei. Erau mulțumiți cu serviciul care îi dădea siguranță și preocupare, fără să se gândească, o clipă, cât de greu era pentru o mogâldeață de om sa se trezeasca la ora 5 și sa se intoarcă, frântă, undeva pe la ora 18, după ce îi lua capul foc de la mirosurile din combinat; iar tot ce se petrecea in mintea ei li se păreau a fi fleacuri fără importanță.

Se duse, așadar, la facultate, singură, in aceeasi tinuta, cu bocanci, camasa, maieu și cu emoțiile sufletului in fiecare pistrui. S-a inscris și a asteptat cumintica momentul decisiv. Zilele alea, cu pauze firesti intre ele, trecusera greu, iar Smaranda nu mai astepta rezultatul. Isi puse in rucsac un costum de baie intreg, din acela de înotătoare profesionista, ca nu cumva sa lase sa se vada prea mult din pielea ei neatinsa nici de soare, nici de mâini trecătoare, iși indesa trei cămăși, un cearceaf și un prosop de plaja, unul de fata, inca cinci obiecte personale, o sticlă de ceai de frunze de zmeur și fură, din rezervele de stat ale maică-sii, un borcan de gem, două de zacuscă și o conserva de carne made in China, care sigur o vor face pe maică-sa sa se revolte. Nu știa dacă la plecarea sa vor avea reactia mai puternica sau la simpla observatie că lipsesc produsele. Avea, maică-sa, un control nemaiîntâlnit în a gestiona alimentele care se obțineau pe cartelă sau prin pierdere de timp și energie pe la cozi interminabile. In acelasi timp, trocul pe care-l facea cu cateva persoane, care îi displăceau total Smarandei, dându-i mereu o stranie neliniște, le asigurau diversitate în „cămara  comunista”. Nu radeti, in capul fetei roșcalii fiecare lucru era urmat de acest cuvant odios.

Lăsă o scrisorică pe pat, iși cumpara un bilet spre Costinesti, luă cu ea o parte din banii ascunși și, cu emoție, dar și cu teamă, fugi de acasa sa vada marea. Trenul era aglomerat, cu miros de stătut, cu perdele roase de timp și uzura. Își puse rucsacul gen perna si slobozi in interior o rugaciune de multumire ca totuși are loc in vagon și nu trebuie sa se înghesuie prin mulțimea aia de oameni. Nu stiu ce ocolisuri facea trenul asta, dar la Buzau, pe undeva, ziceai ca se sparsese conducta și lumea năvăli precum hoardele de tatari, într-o dezordine ce nu părea ciudată decat unora. La Fetesti se goli totul, semn ca nu toți plecau sa exploreze tărâmuri. Conductorul o privi cu nedumerire, incercand sa o cupleze din ochi cu vreun calator.

Domnișoara? Singură? Sper că nu, drumul de noapte nu prea e indicat  fetelor ca dumneavoastra!, o iscodi omul cu niște ochi curioși și deloc pasnici;

Nu, e și tata, dar in alt vagon, n-am prins bilete alături!, se prinsese ea de figura și se puse la adapost, instinctiv.

Cu chiu cu vai ajunsese. Se uita pe biletul primit de la tanti Roza si o caută pe Luminița, moasa satului, sat devenit vedeta litoralului. Aceasta avea niște camere ciudate și le inchiria tinerilor pe mai nimic. O rugă să o lase o noapte si apoi sa se hotarasca ce va face in continuare. O cază fara niciun banut și Smaranda iși rezolva prima dorinta: in aceea de a fugi de acasa și de a gasi un loc doar pentru ea, măcar cât să-și trăiască destinul de fluture rătăcit. Inspecta cu grija camera și tresari cand descoperi ca ferestrele erau aproape pana in pamant și ca oricine se putea holba la ea in voie. Noroc ca privelistea era spre fundul curtii și, incercand sa nu stea deloc in fata lor, putea sa se bucure de verdele ala, in siguranță, tot farmecul situației constand in faptul de a vedea tot   fara a fi observata. Se multumi cu aceasta găzduire modestă  careia chiar ea îi dadea o miraculoasa frumusete.

Mersese cu trenul toata noaptea și nu iși inchipui o dimineata mai potrivita sa dea ochii cu marea. Totuși, zăbovi. În curte se petrecea un ritual fascinant. Ca într-o mare familie, cu vorbe puține, dar cu gesturi cunoscute, pe o sobă gen vatra, undeva lângă o tufă verde, ce părea că fusese iasomie sălbatică, doi tineri făceau cafeaua, intr-un vas de cupru, de ziceai ca adunase în irizările lui pulberi de aur din povesti orientale. Cănile, care păreau recuzita unei case de păpuși, asteptau cuminti sa fie umplute de lichidul cafeniu care era descântat într-un abur luminos. Mirosul era pătrunzător și caimacul de deasupra o făcea să creadă că va căpăta o licoare originală și nu nechezolul pe care obișnuia sa-l bea acasa. Era mulțumită și de acela, căci greu îl găseai, chiar dacă, de multe ori, nu era decat un amestec de cereale și soia in proportii mestesugite. Nu-i păsa. Cafeaua era o descoperire plăcută a maturitatii, de care se bucura de fiecare data. La fel, se pare, se intampla si acum. Primi ceasca in care simți o parte cafea, o parte nechezol. Se aseza pe treptele de piatra și ascultă o tânguire de chitară obosită. Mulțumi cu ochii și refuza tovărășia celor din curte. Avea un țel și nu voia sa se lase condusă de alte sentimente. Habar nu avea unde e marea, dar urmari cu discretie tinerii care se indreptau spre locul pe care ea doar il visase.

Din clipa in care observa intinderea aceea de apa și simți nisipul sub tălpi, Smaranda inlemni. Pentru o clipă, părea că se desprinsese din pulberea aia roșcalie, cu tot cu pistruii ei de culoarea nisipului, arătand ca un fuior de particule întrupate într-un boț de fată ce nu iși lăsase nici măcar acum bocancii kaki sau camasa in carouri.  Aproape ca îi dăduseră lacrimile, recunoscand in ea treceri de ape sălcii, de valuri și de fierbințeală nisipoasa. Se stranse ghem privind nesfarsitul și murmura cuvinte de care avea sa-și aminteasca altădata. Realiza ca nu putea sa-si astampere emoția din ea, caci forfota lumii o înnebunea si o indepărta, cumva, de strigătul din ea, pe care inca si-l dorea trimis in neant. Rămase asa o zi intreagă, lăsand valurile sa se sparga de bocancii ei, apoi de tălpi, ca o jucărie pierdută pe un țărm visat. Prinse în ea tot aerul acela sărat, toată mătasea plajei, toată căldura aceea ce îi dădea spasme fremătătoare, ca o indragostita fara sperante. Fusese implinire. Era suficient. Iși ingropă legământul in scoici și pietre și se cufunda in trairi pe care le va purta cu sine, până într-o zi.

Nu dormi decat o noapte in camaruta din carton cu pereti de sticla. Dimineata lasa un bilet de multumire și se urca in tren. Ajunsese acasa franta, dar multumita, asteptand continuarea vietii ei despre care, parca, avea ceva habar cum va fi. Ciudat, intra in casa, scrisorica ei era inca pe pat, iar in bucatarie trona un bilet. Ai ei erau la țara, cam din acelasi timp cu evadarea sa. Habar nu aveau, asadar, de aventura fizica și sufleteasca prin care trecuse. Puse borcanele la loc, la fel și cutia de carne chinezeasca, zambi a victorie și ciuguli din cornuletele cu nuca care o asteptau ostentativ pe polita din bucatarie.

Puse in locul scrisorii trei scoici și un zalog: Mă voi intoarce acolo. Definitiv. Sub orice formă.

scoici

A trecut multa vreme de la întâmplarea cu iz de fugă, multe s-au bifat, de la  reușite, viata de studenta, locuit in gazdă, cămin, chirie, apoi rate la bancă, agitație, neîmplinire, alte reușite, dar fata roșcalie a avut mereu o constantă…nisipul și marea.  Cu Bucurestiul in partea dreapta a trupului și cu partea stanga ocupata de valuri și scoici, parca, inca, o zaresc prin trenuri, in aventuri de o zi, inveșmântată în cămăși cadrilate, facand cu mana soarelui de pe plaje sălbatice. Intr-o zi, am pierdut-o, dar poate o vedeti voi. Nu vă uitați la față, nu mai e pustoaica de multă vreme, dar inca poarta pe chip Carul Mare și bocanci kaki in picioare. Sau poate, doar sta ghemuita intr-o rugă de multumire, ori o veți ghici în tablourile pe care le face din pietre și scoici, iubirile ei.

Sau, mai sigur, o veți prinde intr-o conversatie cu nesfarsitul. Sunt convinsă ca, deja, se cunosc bine, caci, uneori, in trecerile mele, parca auzeam marea soptind….Sma-ra-ndaaaaaaa!

Terapii-la-malul-marii

*Dedic această scriere tuturor celor care iubesc marea și celor care mi-au fost muze, îndeosebi Mihaelei și Olimpiei. Fără voi nu scriam povestea, caci nu am vazut marea de ceva  vreme. Poate e timpul. Articolul face parte din provocarea de luni, „Din vremea lui nechezol” și mai multe descoperiți la Eddie in tabel.