Mărgăritare versificate

Oftez și zâmbesc. Atât

Se taie
Inima în patru
Și 
Frunza câinilor
În zece,
Strivind,
Cu gândul,
Boabe de cafea
Și amintiri
Triste,
În zile odihnite
Prea mult.

Oftezi.

Se taie,
De pe listă,
Îndatoriri
Și planuri fierbinți,
Dar se lasă,
Pe ultimul rând,
Semn leneș
Despre rochia roșie
Ce va fi cumpărată.

Zâmbești.

Se taie ceața;
Și fumul dens
Al cafelei turcești,
Băută cu tine,
Pe terasa cu iederă
Și urme de glicină.

Oftezi.

Se taie movul
Și orice nuanță
Neînțeleasă de tine.
Se coase,
Încet, delicat
Și
Atent,
Fiecare amănunt,
În colțuri
De batistă
De mătase.

Zâmbești.

Mi-o dăruiești.
Tai superstiția,
Cum că batista
Înseamnă despărțire.
Lași doar informația,
Suavă,
Că sunt printre cele,
Demodate,
Care încă preferă
Batistele cu monogramă.

Oftezi.

Iar eu tai orice
Urmă de îndoială.

Zâmbești.

Oftez și eu
Zâmbesc și. …atât.

Atât – e noul meu cuvânt.

sursa – internet
Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

De ziua cafelei

De ziua cafelei:
De 12 ani, soțul meu face cafeaua în casă, fie că e dimineață, seară, pentru musafiri sau așa de duminică. De 12 ani, il vad cum coboară in bucătărie, mesterind, cum numai el stie, nemultumit de aroma vreunei cafele nepotrivite, făcand pe alchimistul, rostind descantece și ascultand bolboroseala filtrului pe care l-am schimbat de x ori. E magie ce face el, pentru ca, nu stiu de ce, dar nu totdeauna măsurile, apa, butonul și tehnologia îi sunt prietene. Uneori îi zic, tremurand de nerabdare: Bre, dar eu nu vreau aur, vreau doar o ceasca de cafea.
Nimic, până nu simte el gustul și aroma care trebuie, cafeaua nu se serveste. Uneori fur pe ascuns cativa stropi, dar asa pe nevăzute, sa nu mă intampine încrucișarea sprancenelor lui. De 12 ani, eu nu beau doar cafea, ci iubire și patima, caldura de bărbat meticulos pentru care nu exista „lasă că merge și asa”, cum nu exista „nu se poate”.
Azi, miroase, in casa, a cafea buna, perfecta, cu speranțe și dragoste. O ceașcă din aceea mare, de care vă vorbeam deunăzi, albă, ca de supă, pare a se îndrepta spre mine. Il vad inmuindu-și buzele, gustând licoarea, ca și când pune o mică vrajă:
-Iar ai băut tu prima gură! Mi-ai furat norocul!, îmi spun eu, razand, replica favorită.
Ha, ha, si ce dacă! Eu sunt norocul tău, tu al meu.…, imi raspunde identic ca ieri, probabil ca maine..
Oare cum pot doi oameni să nu se sature de dimineti si replici ce par la fel. Doar cățeii nu sunt de acord. Dimineata sunt cu ochii pe noi, stiind ca vor sta ca in povestea caprei cu trei iezi…tot asteptand sa revenim acasa.
Cred ca si lor le place momentul nostru de rasfat matinal….
Cafeaua,.. placere vinovata, bucuria unei zile incepute perfect..
…CICĂ E ZIUA CAFELEI…

Viața pate fi mai frumoasă doar păstrand aromă de om bun, aroma cafelei noastre cea de toate zilele

de ziua cafelei
de ziua cafelei
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Când îngrijorarea are gust de cafea

Azi, (deși ușor se poate inlocui acest cuvânt), îngrijorarea mi-a batut în geam ca o ramură crescută prea mult. De fapt, îi crescuse niște idei cât să mă tulbure.
Să o primesc?, mi-am zis;
Mai bine să rămână afară, că deseori exagerez în descifrari nedescifrate.
Doar că venise cu daruri îmbietoare sub formă de ispită curată, cică să cuget mai mult, să observ amănuntele, să o ascult şi poate o voi plăcea, până la urmă.
N-am rezistat! Cum să par eu puternică dacă nu sunt? Cum să arăt eu nepăsătoare, dacă inima mea freamătă? Cum să nu văd ramura picurând, în fereastra sufletului, nevoi de care uitasem? Iaca, probă de rezistenţă!
Și a intrat toată. S-a aşezat comod. Nu, nu pe fotolii şi nici pe balansoar, nici măcar la căsuța pisicii nu s-a dus! Nuuuuu, şi-a găsit un loc extrem de comod – inima mea. Acum ce să fac, dacă eu i-am deschis ușa? Merit din plin oftatul ăsta prelung, dar mai merit și să fac investigații cât să-mi scadă tumultul din mine.
Mi-am făcut o cafea. Fierbinte, cu spumă multă şi mi-am adus o ceşcuţă din acelea ce stau pe raftul-zestre, de la mama, pe care am promis sa le folosesc zilnic. Nu le-am folosit. O fac azi. Am facut-o… arareori. Prefer niște căni mari, ca acelea de hotel comunist – albe, largi, ce pot fi folosite chiar să servești o supă. Nedrept, nu? Cafeaua îmi e bucuria de peste zi, răsfățul primit, permanent, de la alchimistul vieții mele; licoarea care e în stare să-mi diminueze dureri, să-mi repare fisuri, să-mi apropie oameni și chiar să mi-i depărteze când aromele noastre nu mai vor să se amestece, împărțind doar tăceri lungi. Chiar și îngrijorarea mea a trecut, cu un clinchet de telefon: Sunt bine, măi! Ce prostuță ești!
Dar eu mă bucur că încă mai pot tresări la astfel de momente și sorb mulțumită, din amestecul de catifea, știind că mâine ar fi posibil ca ramurile să-mi mai bată în fereastra inimii. Deja, am ibricul pregătit și ceașca. Ascund cănile de supă. Și vă aștept și pe voi, de preferat cu vești bune.
Astfel, nu voi mai ţine minte această zi ca fiind a unei îngrijorări venită pe neașteptate, ci ca ziua în care cafeaua are gust de prietenie.
Ceașca mea de cafea îmi pare bijuterie de preț. E de porţelan chinezesc. De la mama mea.
Ah, am mai spus-o? Nu-i nimic, așa dovedim că uităm. Inclusiv îngrijorarea. S-au topit sub glas si arome.. de drag.
îngrijorarea cu aromă de cafea
îngrijorarea cu aromă de cafea