Nineta – seducția dintr-un dans cu parfum de portocală

Nineta avea o claie de păr roșu și trei pistrui pe obrazul drept pe care-i ascundea mereu sub o pudră de o culoare incertă. Mică, delicată, ca o bijuterie, cu coapse pline, rotunde, armonioase, cu talia mereu marcată de cordoane late, ce scoteau în evidența un trup ferm si feminin, era conștientă de farmecul ei, dar se purta de parcă puțin îi păsa de asta. Fața era cât un nasture necusut, cu ochii găuri, vii și mereu atenți la cei din jur să nu care cumva să-i vină cuiva ideea să vrea să și-i coasă talisman pe sacoul  inimii. Doar două cute profunde îi brazdau fața, în jurul gurii și asta pentru că zâmbea mereu, de parcă cineva îi făcuse vrajă de a fi totdeauna veselă și cu bucurii pe chip.
În ziua în care mi-am cumpărat  o fustă roșie de piele am avut o revelație – că ne potriveam nepotrivirile. Fără să o observ, a „împrumutat-o”, discret, din geantă, și a probat-o, acolo, în barul acela unde aveam să aflu ce gust are tequila într-o margarita de ocazie, în care domnea un iz de lichior de portocală, surprinzător pentru mine. Sarea de pe marginea paharului s-a împrăștiat, brusc, ..peste tot, când mâna mea a zvâcnit ciudat,  zărind-o pe Nineta venind dinspre baie.
S-a apropiat de masa noastră, cu mișcări de felină, într-o lentoare de parcă se ducea, nu venea, facându-mă să caut, iute, acolo unde-mi stiam lăsate cumparaturile. Bine, veti spune că la cum am descris-o nu avea cum sa i se potrivească obiectul vestimentar, numai că aveam sa mă înșel. Dacă mie îmi trecea ușor de genunchi, ei i se aseza perfect pe jumătatea gambei. Un cordon  în talie, cămașa descheiata prea mult, pantofii ei albaștri bleumarin de pânză striată, îmi tulburau toate cele, făcându-ne să o aplaudăm pentru curaj.
Nu-i păsa că făcea spectacol ad-hoc si din uimirea noastră, dar si jucându-se lasciv de-a ridicatul, așezatul, aplecându-se prea mult, prea des și prea ostentativ spre ochi ce păreau vrajiti de jocul fetei-nasture. Seducția era a doua ei natură, despre care spunea că – seducția nu înseamnă să determini pe cineva să faca ceea ce nu își dorește. Seducția constă în a convinge pe cineva să facă ceea ce își dorește deja.” (Waiter Rant). Ehehe, alinturi fine! Avea, însă, atâta teamă să nu se implice în vreo relație, încât adora să se expună lumii, apoi să se retragă ca și când doar celorlalti li s-a părut posibilă apropierea.
Când plecase de acasă își pusese câteva picături de parfum în locurile sale preferate, insistând spre golul dintre sâni și pe palmele sale mici pe care tocmai ce le împrospătase cand își schimbase fusta. Mirosea toată a măr roșu, a vanilie, lemn de santal și floare de portocal  dintr-un parfum al cărui  slogan suna cam asa: „Nu-ți fie teamă să arăți cine esti cu adevărat și lasă emoțiile să treacă, îndraznind sa fii tu însuți, căci cel care iubește acest parfum nu are cum sa nu fie iubit de oameni, marele său câștig stând în prospețime, puritate și eleganță”. Exact Nineta noastră cea îndrăgostită de un parfum cu nume de portocala.
Mă ciufuli ostentativ, multumindu-mi că nu mă supăr pentru gestul său și porni spre bar pentru a grăbi chelnerul cu o noua tranșă aromatizată și aducătoare de aburi de relaxare. Nineta se cocoță pe scaunul înalt, luă o floare din vasul decor ce stătea, pe tejgheaua din cărămidă, de parcă ar fi luat-o la goană și uită de noi, risipindu-se în vorbe si gesturi surprinzatoare cu bărbatul ce părea că se pierde tot în ochii nasturelui ei de față. Mai fâstâcite eram noi, cele rămase la masă, abandonate  prea brusc, și cu sprâncenele adunate a îngrijorare. Parcă scenariul era de film de mâna a doua, dar niciuna nu îndrăzneam să-i stricăm jocul prietenei noastre care părea sedusă nu … seducătoare, neapărat, ceea ce ne intriga puțin, cunoscându-i extravaganțele.
Chelnerul apăru și la masa noastră aducându-ne băuturile pe care înțelesesem că tot junele ni le dăruia, ca o scuză că ne furase jucăria preferată. Niciuna nu ne atingeam buzele de licoare, așteptând să se întoarcă roșcata noastră cu pistrui. Într-un final, am renunțat a o mai privi insistent și ne-am continuat seara  printre povesti și râs strașnic, printre scenarii posibile si imposibile, măritând-o și divortând-o pe Nineta, cu și de omul de la bar, asezand-o în poveste cu tumult, cu nevastă acasă și amantlâc posibil. În timpul ăsta, pistruii prietenei noastre ieșeau la suprafata  de atâtea atingeri care deja ne tulburau pe noi, prea tare. Se adulmecau și iși sopteau lucruri, pe care ni le inchipuiam doar, neghicind nimic decat o prea mare detașare a celei pe care noi o numeam „roșcata de gheață”, detasare ce părea că se destramă cu fiecare apropiere a buzelor celui ce îi stătea, acum, alături.
Am încremenit, însă, când i-am văzut pe cei doi, ridicându-se ușor; ea strecurându-și floarea in par și adunand scaunele din jur, facand un ring de dans  doar pentru ei. Am asistat cu gurile căscate la un tango veritabil, din acela pe care-l vezi doar la concursuri, în care fusta mea roșie se zărea ca o pată de culoare. Inimile ne băteau mai tare, uimirea se instala încetul cu încetul, încercând sa observam cum mâna bărbatului tocmai ce prinsese glezna cea fină a prietenei noastre. Într-o alunecare subtilă, își lăsau fiecare semne de seductie despre care cu greu ai putea vorbi fără să închizi ochii și să rememorezi momentul.
Barmanul nu mai prididea cu comenzile, restaurantul era într-o forfota aparte, noi ne ridicasem de mult timp să ne  strecuram invidiile printre caramizile barului. Oamenii devenisera nerăbdatori, și multe arome ispititoare pluteau în încăpere. Se ardeau esente ce miroseau divin,  de parcă un ritual cu rol de seducție se desfășura tainic și firesc. Multe saruturi se observau la alte cupluri, ușor încinse de erotismul celor de pe ring dar și subjugate de parfumuri cu iz oriental.
Dansul era pe sfârșite și niciunul nu se dezlipea de celălalt făcandu-ne, pentru prima oară, în acea seară, sa devenim suspicioase. Ma veți crede nebună, dar în aer se contopeau note complementare, de portocală și vanilie, de măr și tămâie, și am realizat ca amândoi își purtasera dansul într-un parfum comun. Aș fi jurat că observ o floare de portocal pe părul ei ca flacăra, dar cred că deja eram incitată și intrigată de atracția dintre cei doi.
Orange Boss for WOMEN și Orange Boss for Men – sunt parfumurile celor doi protagonisti. Despre cel barbatesc, Orlando Bloom spune ca e ca el -relaxat și spontan, fix ca tangoul Ninetei mele
Sa se fi sedus aceștia doar din arome ce se potriveau perfect? Să se fi amuzat că sunt doi îndrăgostiți de un parfum cu miros de portocală ambrată? Să îi fi contopit în sărut și dans spontan exact cum le era firea sau doar și-au potrivit mișcările într-un tango care a emoționat o întreagă audiență seducându-ne pe noi toți, incitați de senzualitatea momentului aparte?
Nineta noastră avea o explicație pe care nu ne-a oferit-o pe loc, lăsându-ne jocul la liber până într-o zi când a făcut din seducția dansului cu parfum…o meserie în care partener îi e și acum necunoscutul de la bar. Nu știu cum, însa, indiferent ce parfum prefer, știu că nu pot uita că dincolo de ceea ce porți e cum te porți, iar Nineta noastră încă seduce cu ochii sai dintr-un nasture și  cu cei trei pistrui perfecti, dar nu uită niciodată de aroma de floare de portocal  african la care nu renunta nici măcar o zi. Spune mereu că nu e cel mai grozav parfum, dar e cel care i-a adus iubirea si care a sedus-o definitiv, seducând, la rându-i, într-un dans al vieții, inspirand, zilnic, și alți oameni.
Today, To Help, Together. Nineta mea înflorește roșu, dintr-o poveste parfumată, într-un joc al seductiei ce devine realitate de zi cu zi împreună cu un EL.
Împrumutam personajelor noastre ceva din noi, cu sigurantă. Eu nu am pus niciodata accent pe recuzită, am fost mereu mai de gheață stiind ca am trup de foc si  că e musai sa pun echilibru; sunt femeia căreia sarutul nu-i sare mereu de pe buze, dar poate fi sedusă cu doua vorbe atent alese si un miros de tutun bun, un strop de alcool și un parfum discret cat sa o determine la ceva actiune nebuneasca. Fusta mea roșie a ramas la o altă femeie cu chip nasture, dar care avea cu adevarat jocul seductiei la purtator, insa despre aceasta poveste nu am putut vorbi, caci ea a ales cand i se termina sirul vietii. De asta a fost importanta pentru mine aceasta editie. S-au rascolit, cu subiectul,  trei femei –  pe mine, Nineta și femeia tango plecată la stele, departe de Dumnezeu.
Acest articol nu e un advertorial, nu fac reclama niciunui parfum, ci doar amintesc si potrivesc unul, hai doua-de data asta, acest Orange Boss for Men/Women,   pentru Clubul Condeielor Parfumate, tema fiind aleasă de Ella – Parfumul seducției. Insa pentru că acum două săptămâni nu am putut scrie despre Parfumul dansului, am zis că aceasta e surpriza mea pentru Mirela, gazda noastră ce mereu își face timp să ne citească și să ne ofere informații despre tot ce înseamnă lumea asta parfumată; un 2 în 1..doar pentru ea!

Din vremea lui nechezol (Smaranda)

 Smaranda era o roșcățică minionă cu pistrui răzleți pe fața-i ca o lună plină pe care parcă Dumnezeu pusese și Carul Mare și Luceafărul și vreo alte trei stele  mai mititele să stea la păstrare, poate, cine știe, vor dispărea cele originale și astfel aveau rezerva asigurată. Cu părul ondulat cât să semene cu o adolescentă întârziata și cu pieptul ei destul de plat, care lăsa sa se ghicească o splendoare imprecisă, ascunsă ca într-o cazemată de fecioară întârziată,  ni se înfățișa natural, reușind să ne capteze atenția vrei – nu vrei. Purta maieuri colorate, peste care trona o cămașă, musai în carouri. Bocancii kaki, legati șmecherește până la jumătatea gambei, erau nelipsiți, indiferent de anotimp, și o bănuiam de dublură, caci nu știu cum reușea să-i mențină impecabili.

Încă mai păstra accentul ei de moldoveancă de la Suceava, chiar dacă era mutată în Brasov de când avea 5 ani. Acum avea 21 și tocmai încheiase un an de muncă-stagiu într-o întreprindere chimică. Umbla toata ziua cu niște sticluțe, probe de nu știu ce, și nu părea deloc entuziastă, dar știa că asta e plata ei pentru ca nu luase la facultate. Ehehe, sa fi avut Smaranda, ACUM, 20 de ani, să vadă ce usor ajungi în învățământ de stat,  fără să mai sufere că e a doua sub linie, ar fi făcut cu siguranță niște incantații cât să poată să se bucure de aceste privilegii. Dar nu, ea picase după ce s-au bătut pe un loc o grămada de tineri foarte pregatiti și cu note de le plângeai de milă, cât de mari și aratoase erau, dar toate sub linia admiterii.

De cum se angajase, d-na Roza, de la contabilitate, o învățase cum să cotizeze la C. A. R-ul întreprinderii și o băgase și la un joc țigănesc cu 10 persoane, încercand să o convingă că, atunci cand se face anul de cand e in campul muncii, poate scoate și un împrumut de cât vrea ea, dar îi va veni și randul în roata aia tiganeasca; bonus, îi șoptise sa ceara si banii de concediu în avans. Zis și făcut.  De fapt, tanti Roza avusese slăbiciune la ea de cand o vazuse și, știind că nu iși va face prea mult veacul in mirosurile și cloaca aia de loc, isi pusese in cap sa o ajute, cumva, in nestiinta ei de copil, prea serios pentru vârsta sa.

Si Smaranda tocmai se minuna de cat banet ducea cu ea, in tasca ei de doc milităresc. Ajunsese acasă, inchise ușa camerei sale, și cu ochii pierduți in zare visa. Si-ar fi dorit un loc al ei, să nu mai conviețuiască in acelasi apartament cu parintii, dar inca nu cunoscuse niciun om cu aceeași vârstă, care să trăiască singur în vreun apartament. Singurele posibilități, in calea privirilor indiscrete ale părintilor, erau, pe atunci, locuitul în cămine de nefamiliști, gazdă sau cămine studențești sau ale unor licee. Nu era permis ca un tânăr să aibă viață proprie,  decât daca se muta in alt oras, iar statul era nevoit sa nu il lase aiurea pe strada și dacă nu-i oferea o locuinta de serviciu, măcar ceva din variantele de mai sus sa fi fost in calcul. Sunt convinsă că erau și cazuri speciale, locuit în gazdă sau alte privilegii, dar erau hărăzite unora mai norocoși. Ea nu se știa astfel, deși eu aș contrazice-o. Acum ni se pare de necrezut, dar în acele vremuri, libertatea de mișcare era subtilă spre deloc.

Asa ca iși alungă gândul. Era iunie, se apropia noua admitere, iar ea ar fi vrut sa vada marea, măcar. Iși ascunse cu grija banii in mijlocul unei carti, in care facuse o gaura imensa cat sa fie sigura ca acolo nu îi va gasi nimeni secretele ei inocente, care nu aveau nevoie de ochi neprietenoși și ostili. Ai ei nu s-ar fi atins de carti nici sa le stearga de praf, darămite sa isi  mai și imagineze ascunzatori. Luă un calendar, bifă zilele până la examen, apoi le inroși, bine de tot, pe cele cu insemnătate maxima, ca un foc miraculos, și le numără pe cele rămase. Ar fi avut timp de toate, doar dacă ar mai fi avut chef de ceva…după, in caz de nereușită. Ai ei nu erau preocupați prea tare de viitorul Smarandei. Erau mulțumiți cu serviciul care îi dădea siguranță și preocupare, fără să se gândească, o clipă, cât de greu era pentru o mogâldeață de om sa se trezeasca la ora 5 și sa se intoarcă, frântă, undeva pe la ora 18, după ce îi lua capul foc de la mirosurile din combinat; iar tot ce se petrecea in mintea ei li se păreau a fi fleacuri fără importanță.

Se duse, așadar, la facultate, singură, in aceeasi tinuta, cu bocanci, camasa, maieu și cu emoțiile sufletului in fiecare pistrui. S-a inscris și a asteptat cumintica momentul decisiv. Zilele alea, cu pauze firesti intre ele, trecusera greu, iar Smaranda nu mai astepta rezultatul. Isi puse in rucsac un costum de baie intreg, din acela de înotătoare profesionista, ca nu cumva sa lase sa se vada prea mult din pielea ei neatinsa nici de soare, nici de mâini trecătoare, iși indesa trei cămăși, un cearceaf și un prosop de plaja, unul de fata, inca cinci obiecte personale, o sticlă de ceai de frunze de zmeur și fură, din rezervele de stat ale maică-sii, un borcan de gem, două de zacuscă și o conserva de carne made in China, care sigur o vor face pe maică-sa sa se revolte. Nu știa dacă la plecarea sa vor avea reactia mai puternica sau la simpla observatie că lipsesc produsele. Avea, maică-sa, un control nemaiîntâlnit în a gestiona alimentele care se obțineau pe cartelă sau prin pierdere de timp și energie pe la cozi interminabile. In acelasi timp, trocul pe care-l facea cu cateva persoane, care îi displăceau total Smarandei, dându-i mereu o stranie neliniște, le asigurau diversitate în „cămara  comunista”. Nu radeti, in capul fetei roșcalii fiecare lucru era urmat de acest cuvant odios.

Lăsă o scrisorică pe pat, iși cumpara un bilet spre Costinesti, luă cu ea o parte din banii ascunși și, cu emoție, dar și cu teamă, fugi de acasa sa vada marea. Trenul era aglomerat, cu miros de stătut, cu perdele roase de timp și uzura. Își puse rucsacul gen perna si slobozi in interior o rugaciune de multumire ca totuși are loc in vagon și nu trebuie sa se înghesuie prin mulțimea aia de oameni. Nu stiu ce ocolisuri facea trenul asta, dar la Buzau, pe undeva, ziceai ca se sparsese conducta și lumea năvăli precum hoardele de tatari, într-o dezordine ce nu părea ciudată decat unora. La Fetesti se goli totul, semn ca nu toți plecau sa exploreze tărâmuri. Conductorul o privi cu nedumerire, incercand sa o cupleze din ochi cu vreun calator.

Domnișoara? Singură? Sper că nu, drumul de noapte nu prea e indicat  fetelor ca dumneavoastra!, o iscodi omul cu niște ochi curioși și deloc pasnici;

Nu, e și tata, dar in alt vagon, n-am prins bilete alături!, se prinsese ea de figura și se puse la adapost, instinctiv.

Cu chiu cu vai ajunsese. Se uita pe biletul primit de la tanti Roza si o caută pe Luminița, moasa satului, sat devenit vedeta litoralului. Aceasta avea niște camere ciudate și le inchiria tinerilor pe mai nimic. O rugă să o lase o noapte si apoi sa se hotarasca ce va face in continuare. O cază fara niciun banut și Smaranda iși rezolva prima dorinta: in aceea de a fugi de acasa și de a gasi un loc doar pentru ea, măcar cât să-și trăiască destinul de fluture rătăcit. Inspecta cu grija camera și tresari cand descoperi ca ferestrele erau aproape pana in pamant și ca oricine se putea holba la ea in voie. Noroc ca privelistea era spre fundul curtii și, incercand sa nu stea deloc in fata lor, putea sa se bucure de verdele ala, in siguranță, tot farmecul situației constand in faptul de a vedea tot   fara a fi observata. Se multumi cu aceasta găzduire modestă  careia chiar ea îi dadea o miraculoasa frumusete.

Mersese cu trenul toata noaptea și nu iși inchipui o dimineata mai potrivita sa dea ochii cu marea. Totuși, zăbovi. În curte se petrecea un ritual fascinant. Ca într-o mare familie, cu vorbe puține, dar cu gesturi cunoscute, pe o sobă gen vatra, undeva lângă o tufă verde, ce părea că fusese iasomie sălbatică, doi tineri făceau cafeaua, intr-un vas de cupru, de ziceai ca adunase în irizările lui pulberi de aur din povesti orientale. Cănile, care păreau recuzita unei case de păpuși, asteptau cuminti sa fie umplute de lichidul cafeniu care era descântat într-un abur luminos. Mirosul era pătrunzător și caimacul de deasupra o făcea să creadă că va căpăta o licoare originală și nu nechezolul pe care obișnuia sa-l bea acasa. Era mulțumită și de acela, căci greu îl găseai, chiar dacă, de multe ori, nu era decat un amestec de cereale și soia in proportii mestesugite. Nu-i păsa. Cafeaua era o descoperire plăcută a maturitatii, de care se bucura de fiecare data. La fel, se pare, se intampla si acum. Primi ceasca in care simți o parte cafea, o parte nechezol. Se aseza pe treptele de piatra și ascultă o tânguire de chitară obosită. Mulțumi cu ochii și refuza tovărășia celor din curte. Avea un țel și nu voia sa se lase condusă de alte sentimente. Habar nu avea unde e marea, dar urmari cu discretie tinerii care se indreptau spre locul pe care ea doar il visase.

Din clipa in care observa intinderea aceea de apa și simți nisipul sub tălpi, Smaranda inlemni. Pentru o clipă, părea că se desprinsese din pulberea aia roșcalie, cu tot cu pistruii ei de culoarea nisipului, arătand ca un fuior de particule întrupate într-un boț de fată ce nu iși lăsase nici măcar acum bocancii kaki sau camasa in carouri.  Aproape ca îi dăduseră lacrimile, recunoscand in ea treceri de ape sălcii, de valuri și de fierbințeală nisipoasa. Se stranse ghem privind nesfarsitul și murmura cuvinte de care avea sa-și aminteasca altădata. Realiza ca nu putea sa-si astampere emoția din ea, caci forfota lumii o înnebunea si o indepărta, cumva, de strigătul din ea, pe care inca si-l dorea trimis in neant. Rămase asa o zi intreagă, lăsand valurile sa se sparga de bocancii ei, apoi de tălpi, ca o jucărie pierdută pe un țărm visat. Prinse în ea tot aerul acela sărat, toată mătasea plajei, toată căldura aceea ce îi dădea spasme fremătătoare, ca o indragostita fara sperante. Fusese implinire. Era suficient. Iși ingropă legământul in scoici și pietre și se cufunda in trairi pe care le va purta cu sine, până într-o zi.

Nu dormi decat o noapte in camaruta din carton cu pereti de sticla. Dimineata lasa un bilet de multumire și se urca in tren. Ajunsese acasa franta, dar multumita, asteptand continuarea vietii ei despre care, parca, avea ceva habar cum va fi. Ciudat, intra in casa, scrisorica ei era inca pe pat, iar in bucatarie trona un bilet. Ai ei erau la țara, cam din acelasi timp cu evadarea sa. Habar nu aveau, asadar, de aventura fizica și sufleteasca prin care trecuse. Puse borcanele la loc, la fel și cutia de carne chinezeasca, zambi a victorie și ciuguli din cornuletele cu nuca care o asteptau ostentativ pe polita din bucatarie.

Puse in locul scrisorii trei scoici și un zalog: Mă voi intoarce acolo. Definitiv. Sub orice formă.

scoici

A trecut multa vreme de la întâmplarea cu iz de fugă, multe s-au bifat, de la  reușite, viata de studenta, locuit in gazdă, cămin, chirie, apoi rate la bancă, agitație, neîmplinire, alte reușite, dar fata roșcalie a avut mereu o constantă…nisipul și marea.  Cu Bucurestiul in partea dreapta a trupului și cu partea stanga ocupata de valuri și scoici, parca, inca, o zaresc prin trenuri, in aventuri de o zi, inveșmântată în cămăși cadrilate, facand cu mana soarelui de pe plaje sălbatice. Intr-o zi, am pierdut-o, dar poate o vedeti voi. Nu vă uitați la față, nu mai e pustoaica de multă vreme, dar inca poarta pe chip Carul Mare și bocanci kaki in picioare. Sau poate, doar sta ghemuita intr-o rugă de multumire, ori o veți ghici în tablourile pe care le face din pietre și scoici, iubirile ei.

Sau, mai sigur, o veți prinde intr-o conversatie cu nesfarsitul. Sunt convinsă ca, deja, se cunosc bine, caci, uneori, in trecerile mele, parca auzeam marea soptind….Sma-ra-ndaaaaaaa!

Terapii-la-malul-marii

*Dedic această scriere tuturor celor care iubesc marea și celor care mi-au fost muze, îndeosebi Mihaelei și Olimpiei. Fără voi nu scriam povestea, caci nu am vazut marea de ceva  vreme. Poate e timpul. Articolul face parte din provocarea de luni, „Din vremea lui nechezol” și mai multe descoperiți la Eddie in tabel.

Cinci pistrui

Din două capete de sac
Mi-am construit  o jucărie,
Cu fir de lână, fir de aţă,
De cânepă crescută-n sat,
De o gospodina ce nu ştie
Că-i interzisă…
Chiar de stat.

Nu-i jucăria mea frumoasă?
Da, ce eu sunt?
Tu ai uitat?
Că cinci pistrui mi-apar pe vară
Şi părul mi-este încurcat?

Păpuşa mea cu nume-floare
M-a însoţit prin vis, mereu,
Când am uitat-o în câmp, la soare
Mi-a regăsit-o Dumnezeu.

Dar mi-a trimis-o, supărată,
Cu al meu bunic de la islaz,
Avea rochiţa sfâşiată
Şi cinci pistrui pe un obraz.

În visul meu cu păpuşele,
De-i despre mine, nu-i păcat,
Pistrui-s cinci la mine-n stele,
Dar şi pe obraz am numărat
Tot cinci pistrui de jucărie
Rămaşi, acolo, întinşi pe faţă,
Să-mi amintească, să se ştie,
De păpuşica mea…. de aţă.

 

 

Si in cuvinte pistruiate,
Copilaroase in substrat,
Am adunat povești uitate,
În fire, azi, le-am înnodat.
papuchette-ro
papuchette.ro – sursa