La noi, în satul cu mere dulci

La noi în sat mere aveau toți. Nu semăna, însă, un măr cu altul, de parcă, în grădini, oamenii au vrut să își arate unul altuia că al lui e mai cu moț. Nu erau. În satul nostru, merele nu erau prea mari, oricâtă maturitate trecea peste ele, pentru că, de atâta așteptare a pârguirii, te trezeai că zac toate pe caldarâm, În jurul copacului.

Ațoase, lemnoase, acre de ți se strepezeau dinții, spre bucuria mea și enervarea celor mari, niciodată nu primeau atenția cuvenită. Oricât de diferit ar fi fost gustul, era ca într-un concurs cu niciun câștigător. La noi în sat, fructele erau trufandale mereu. Prunii cei buni nu existau decât la anumite case, iar prunele grase creșteau la Colectiv cu nemiluita. Plezneai mâncând. În schimb, perii, oooo….acum, știind ce pere se vând prin urbea noastră, perilor ăstora le trebuiau făcute statui. Se coceau în tihnă, fără grabă, fiind zemoase atât cât trebuia.

În ziua de Sfântul Ilie, noi, copiii de atunci, ne trezeam și priveam spre cer. Ce credeți? Așteptam norul cel mare aducător de ploaie vindecătoare. Ni se spusese nouă că va trece Sfântul pe cer cu biciul și carul lui de poveste. Nu era om, de fapt, să nu aștepte semnul printre seninul cerului ca pe un miracol care ar fi vindecat ceva din uscăciunea aceea care părea că ne-a teleportat, pe toți, direct pe lună, căci așa arăta pământul, crăpat atât de tare, încât se distanțau marginile puternic și se formau crăpături adânci ce păreau cratere nisipoase, numai bune de hrănit imaginații.

 

Uneori, rugăciunile oamenilor erau auzite, și ploaia aia scurta devenea chiot de bucurie. Domolea puțin așteptarea. Alteori, nu se întâmpla nimic și oamenii chemau paparudele sau se gândeau la țiganii de la marginea satului care făceau cărămizi din lutul nostru bun, că au îngropat iar măgarul. Asta e altă poveste, una cu secetă forțată și cu ploaie venită, brusc, după ce au reușit să găsească locul măgarului îngropat de viu și dezgropat de localnici. Si nu, nu-s legende, deși ar putea părea. Poate doar superstiții combinate cu coincidențe stranii. In satul meu, ploaia a avut mereu rol puternic si era privită cu respect și așteptată de fiecare dată cu bucurie.

După ce treceam cu privirea toți norii, te uitai la poartă, nerăbdător, căci era zi de împărțeală, dar nu una obișnuită. Se împărțeau trufandalele de prin grădini. Pe recamierul din odăița cu tavan prea jos, vopsit albastru, se rostogoleau, astfel, mere de toate felurile, corcodușe, zarzăre târzii, căci de vreo lună nu mai erau prin pomi, piersici de oraș, vișine, prune verzui, câteva pere tari, prune grase, un pepene, de la căruța cu coviltir colorat, pe care sigur îl cumpăra mătușa și ni-l împărțea noua, porumb fiert de la tanti Mia, vreo smochină pe care nici nu o băgai în seamă de stafidită ce era; însă cea mai așteptată ofrandă era cea de la baba Ioana. Doamne, aveau oamenii ăia raiul și ei nu știau. Sau știau, habar nu am.

O casa veche, mai veche ca băbuța noastră care mergea în două bețe, cocârjată și adusă de spate de zici că era Sfânta Vineri, cu o prispă unde încă se zăreau dantelării în lemnul maro, vopsit, străjuită de un copac imens cu roade multe și dulci, ca în povestea cu fata babei și fata moșului. Dar merele alea nu erau mere obișnuite, erau mici cat ai fi mâncat unul dintr-o dată, pe o parte roziu, ca mărul Albei că Zăpada, și pe alta verzui trandafiriu.

Daca vă imaginați că știți ce înseamnă dulcele mărului cât un degetar, vă înșelați. În niciun caz nu rămânea vreo urmă de dulce apăsat sau vreo părere zaharisită ca dintr-un fruct obișnuit. Nu, era un dulce suav dintr-un acru transformat subtil, era ca o așteptare suavă de bun rafinat, într-un gust nemaiîntâlnit. Aș jura că acel fruct ar fi putut da dependențe mari oamenilor de la oras, și ar fi revolutionat ideea de fruct, însă cred ca mi-a fost mie sortit să rămân cu suprema comparație a mărului perfect.

Și cum vă spuneam, după ce poala de mere de la baba Ioana era rasturată printre celelalte, dupa ce toate casele primeau din rodul lor, și după ce mâncam până dădeam în pântecăraie bănuită, fix de a doua zi, de după Sf Ilie, noi copiii, ne îngrămădeam sub copac și ne culegeam bucurii mici și dulci și mâncam până crăpam, neștiind că musai ar fi să le spălăm sau altele ce ne-au invadat zilele astea care par din ce în ce mai departe de cele despre care vorbesc eu.

În satul meu, se ținea cont și se credea în bucuria simpla a darului ceresc, dar coborat în crengi cu rod, ce ne devenea, noua, licăr special, într-o zi specială, pe care oricum aș trăi-o, printre bucurii sau tristeți, printre ploi sau călduri mari, tot mai face loc amintirilor cu poarta larg deschisă:

-Mamaie, vine de-mpărțeala, mamaie! Și ochii mei iar au sclipirea aceea de o știți….

Zi tainică să aveti, si să împărțiți rod. Vă las și eu mărul meu dulce, din cuvinte, să va fie leac și bun…

 

sursa: radio.cluj, internet

Omul furtună, cântec-descântec

Pe cer apăru un fulger atat de evident incat aveai impresia ca Dumnezeu a tăiat văzduhul cu un bisturiu nevăzut, lăsând loc luminilor sa se întretaie și sa se imbine intre ele. Negru cu violet, albastru cu sclipiri aurii, argintiul de otel al fulgerului cu irizări de verde apărute de nicăieri, toate se îmbinau în treceri de o clipă care păreau eternități in frantura mea de inimă. Furtuna părea ca iși asterne cartier general peste pădure și munți. Copacii se aplecau în tânguiri gălăgioase, păstrându-și, totuși, demnitatea, prin tulpinile care se impotriveau  trăgând, parcă, totul, inapoi, cu fire invizibile.
Era cumplit sa ne știm atât de aproape de locul sigur și totuși atât de departe cu fiecare scâncet și bocet de frunze. Nu păream prea curajoasa, dar nu era timp de introspecții și visare. O transpirație rece mă cuprinsese, iar eu mulțumeam in gand pentru inspiratia pe care o avusesem cand mi-am luat, peste tricou, un hanorac cu gluga. Initial, am crezut ca vesta imi va fi suficienta. Vara inselătoare. Nimic nu a prezis drama cerului, nici măcar prin prognoze mai mult sau mai puțin credibile.
Din rucsacul mititel, companionul meu scoase ceva ce semăna mai mult cu un halat decat cu vreo pelerina de ploaie, cum îi spunea el. Drept, alb, lucios și cu o gluga ca a unui oblio rătăcit. Simțindu-mi ochii mustrători, vizavi de acel ”hai la plimbare” pe care-l primisem de dimineata, imi confirma in trei cuvinte seci ca poarta mereu cu el țolul acela impermeabil. Mi-l oferi, dar îi refuz șpaga lui de ocazie, tulburata de alte ganduri. In definitiv, nu trebuia sa ma imbuneze cu nimic, aveam o stare de spirit buna, chiar daca nu mă incanta deloc ideea ca voi fi plânsă de ploaie. Incaltarile mele nu erau cele mai solide și nu mă vedeam înămolita pana peste cap, cărand după mine pământul padurii. Deja talpile bocancilor aveau o mâzgă nepotrivita, o cremă fină ce se prinsese zdravăn pe zimții proeminenti, culeasa de pe crengile jilave pe care tot călcam.
Când auzeam trosnetul acela sub pașii noștri, din ce in ce mai grabiți, tresaream a neplăcere și a teamă instinctiva.  Dar ploaia inca nu se porni cu totul, ci doar preludiul ei, ca un recviem solitar, ne făcea să acceleram mersul. Nu mă inspăimanta faptul ca eram in pădure, cat ideea ca in cateva minute am fi ajuns in zona deschisa, fara arbori, fara pavaza, fara adăpost. De acolo, am fi ajuns tare repede, insa, eu nu ma vedeam, in furtuna aceea, ținta ploii și a nebuniei cerului. Cate un strop, care-mi parea cat o boaba de strugure, imi atingea fruntea și mă scutura din temelii. Nu se vedea pe fața mea nicio neplăcere.   
M-am prins de bărbatul de langa mine cu o strangere curata si ferma, care sa-l convinga ca am siguranța ca vom ajunge inainte ca furtuna sa-și faca de cap. Cand am vazut ca trecem de cariera de piatra si de singurul stejar solitar din vale, am rasuflat usurata, insa prea devreme cu bucuria mea.  Vedeam cantonul, bariera, semnul cu pisica neagra de pe casa, dar picioarele nu păreau a inainta cu viteza dorita. Ploaia veni brutal și sadic peste noi.  Ne cumprinse din toate părțile intr-o secunda. Avea forta si putere sfașiind, parca, fiecare bucata din noi. Nu mai traisem niciodata acea senzatie. Aveam nevoie de ceva care sa ne adune și, cumva, toata frumusetea locurilor vazute, cascadele lăsate în spate, vegetatia, florile, sunetul padurii păreau, insa, sa ne ajute sa nu ne copleseasca uratul negru si turbat. Meritase sa ne bucuram de fiecare imagine chiar dacă acum plăteam tribut muntelui prin fiecare picătură simțită.
Ne impiedicam de frunze, ca de niste alge in marginea mării. Pareau multe și parca voiau toate sa le luam cu noi. Doamne, si in toata acea pustietate, in acel nenoroc cu tubulaturi de fulgere neostoite, o caruta cu un cal, ce lucea sub picurii de ploaie, apăru ca de nicaieri. Cu ochii tot in pamant nu am vazut de unde se ivi. Părea o piesă   desprinsa din basmele cu haiduci.  Mai intai am auzit-o și apoi vazut-o. Un chiuit ca de bucurie ne facu sa ne intoarcem: un tanar cu o piele albă, bronzata și niste plete cat sa-l poti invidia putin pentru ele, cu o camasa  alba descheiata total, era ridicat in picioare și striga cat il tineau plamanii, ca intr-un cântec-descântec : ”Hai, ploaie, hai! Tu mă cauti, eu te tai! Hei, Doamne, vin! Tu mai ține-o doar puțin!”
Surprinsa, m-am dat deoparte, incercand sa trag cat mai mult gluga, cat sa pot retine fiecare amănunt din intamplarea ce părea sa indulceasca nepotrivirea in care mă aflam. Dar in acel moment, revelatia mea fusese maxima. M-am detasat, o clipa, și am derulat tot frumosul și ineditul excursiei ad hoc. Nu cred ca daca as fi auzit prognoza cu o ploaie probabila m-as mai fi riscat, ca la loz in plic, in vreo aventura de acest gen. Si in acest mod  am aflat  că ceea ce stim noi despre o furtuna, oricat de grandios ar părea, pălește sub maiestuozitatea dezlănțuirii naturii. Părea ca plange cerul și canta padurea, că auzi tobe bătute din nori nervoși și vedeai raul dând forfote nebănuite. Fiecare pas era o nota muzicala in plus, iar orice creanga rupta daruia sunet desavarsit. Spectacolul de pe cer era, insa, baza perfecta pe care nu o voi uita niciodata.
Cu o miscare de care nu mă stiam in stare, am fost ca si urcata in caruta omului ce părea ca venea din breasla salvatorilor trimisi de Dumnezeu și care, parcă, ar fi avut puterea oamenilor de demult care chemau și alungau ploile, in rugăciuni de ei stiute. Nu se mira de noi, ne zambi și isi continua recitalul : ”Dii, Aloe, dii tată, du-ne repede, degrabă!!” Și căluțul părea că fuge cu aripi de inger, părea inorog și basm scurtand drumul ca intr-o clipita și lasandu-ne muti de uimire.
A fost inorog și basm, oricum. Mi-a fost și imi va fi, și n-am sa uit cum, din cantonul in care am reusit sa ne adapostim și care  avea ca paratrăznet o pisica neagra, il priveam ducandu-și Harap Albul poet: Dii, căluț, fugi furtună! Hai sa vina vremea bună! Dii, căluț, du-mă acasă, la copil și la nevasta! Hai caluț, haide zmeu! Multumim lui Dumnezeu!”
Ploaia nu mai conta. O cantase și o descântase omul furtuna! Eu doar îi mulțumeam Cerului, cu aburi de cuvinte, și cu un semn firesc, semnul Crucii, ca sunt la adăpost, privind cum se depărtează un om, o căruță, un căluț cu aripi nevăzute, o poveste trăită cu inima, mintea și cu Dumnezeu alături.
Prin duzina de cuvinte: halat, mazga,plic, pisica,alge , crema , aloe, bisturiu, spaga, transpiratie, tricou, breasla, am adus cea mai impresionanta furtuna din viața mea. In tabelul gazduit de Eddie veți gasi si alte interpretari ale acestor cuvinte. Va invit cu drag.

ploaie