Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat

Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat

Mie textele trebuie sa-mi curgă, să-mi cânte o muzică aparte, să îmi fie melodioase, cumva, habar nu am cum, cât să îi caut pe cei care le scriu și în alte ocazii. Am citit o poveste, azi. Perfectă. Îmi venea să o scot de acolo și s-o sărut pe amândoi obrajii, să-i pun nițel roșu pe buze și să-i tatuez pe frunte cuvinte în plus. Aș fi reorchestrat-o puțin, cât să îmi sune a șlagăr duios și să-mi pună emoții în inimă, să o pot fredona mereu, mereu. Așa am adunat o notă doar.

Era frumoasă, căci purta în ea nume sfinte, dar era stângace si suna ca o înșiruire de evenimente duioase, ce dau ochi umezi și inimă șovăielnică. Am plecat tiptil, gândind că bucuria scrisului nu trebuie umbrită de idei nefolositoare. Pe același subiect, într-un alt loc, am citit doar câteva rânduri care, însă, plecau cu imaginația dincolo de posibil si imposibil. O cântam încet, murmurând desăvârșirea.

Apoi, m-am gândit că poveștile cu bunici sunt mereu aparte. Vezi, cu ochii minții, cum se deschide poarta din raiul tău sătesc și cum apare Ea, BUNA,  în mirosul acela sfânt de busuioc și vanilie uitate pe sobă, lângă bucata de coajă de citrice care se scorojește sub fierbințeala lutului încins. Și încă te răsucești de nerăbdare căci flăcările din soba veche îti șoptesc de dor și de duioșie amestecate printre mirosuri pe care doar în odaia copilăriei tale le-ai mai simțit. Și încă vezi palmele alea care te mângâiau continuu, în timp ce de pe plita data cu bronz a înnoire ajungeau, pe masă, bucate cu gust dumnezeiesc. Parcă auzi sunetul cercurilor metalice, de pe ochiurile de foc, cum se dădeau la o parte în îndemânări magice, să clocotească, mai repede, nițică țuică galbenă cu piper în ea și o leacă de lapte cald care să-ți culce oboselile.

In curte, de cum intrai, cum te prindea și te pupa zgomotos, lăsând bucuria să se audă până la vecini, să se știe cât e Ea de norocoasă că au venit nepoatele în vizită. Și încă vezi, că prin ceață, cum se zbate cățelul, din curtea din spate, să ajungă la tine, chiar dacă tu nu știi de e el sau altul, căci ai venit prea rar de când te-au dat la școală și numeri zilele până când te vei obișnui iar cu fiece vietate din curtea prăfuită. Îți reamintești amănunte care azi ar părea plictiseală curată, ca atunci când ți se spunea să înveți bine că nu toți au putut merge la școală, căci vacile sau oile trebuiau grijite, iar noroc ca al tău nu e dat oricui, iar tu-ți dadeai ochii peste cap, tot din plictiseală. Ce n-ai da sa mai auzi aievea teoriile de atunci, care, parcă, se răzbună acum prin similitudini ce te înfioară.

Mereu aparte vor fi amintirile cu miros de bunici tineri și părinți verzi ca brazii, și parcă îți vine să le cânți în cuvinte, să le murmure pomii și păsările cerului, să le trimiți într-un fuior de nor și să le torci, mai apoi, în poveste-candelă. Îți arde seninul din ele și toate fug, toate relele, iar tu, parcă,  ești  din nou în odăița cu tavanul jos, în care te apleci ca într-o biserică, într-o smerenie neștiută. Albastrul scândurii topește orice oboseală de gând și, deși nu mai auzi glas fericit de mamaie, tu tot asculți ecoul din casă și încă îți trec prin față întâmplări care par noi și continue.

Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat

Deosebite îmi vor fi rătăcirile prin colbul uliței, bătând cu bățul în uluci de gard putrezit pe alocuri, întărâtând câinii păzitori de dincolo de porți. Deosebite vor rămâne scenele de dincoace de porți, pe șanțuri, unde femeile își povesteau dorurile, bucuriile dar și nedumeririle, și, deși acum nu mai vezi scaunele în trei picioare sau preșuri așezate pentru șezătorile din după amieze obișnuite, încă înclin capul a sărut-mâna, de parcă niste năluci zâmbitoare chiar îmi răspund. Și pe toate acestea le voi recunoaște în alte scrieri, emoționându-mă firesc, căutând însă un șlagăr pe care să îl fredonez mult timp.

Eu nu am talente, nu am îndemânări fantastice, sunt om banal, bucuros că pot așeza litere la un loc, dar nu vreau să adun nimic altceva, decât cântecul din cuvintele tuturor și, de ce nu, din întâmplările vieții mele. Iar dacă cineva, un singur om măcar, va fredona vreun text de-al meu eu voi ști că mi-a citit sufletul și trăirea! Și că, în sunetele acelea continuă povestea, adăugând note personale până când se vor rostogoli în neant, pe ulițele neuitarii, amintiri ce par că îmbobocesc mereu. Și vor deveni șlagăre, că acesta – strada unde locuiau bunicii mei – pe care, sigur, l-ați mai auzit și în alte variante.  Și voi îl murmurați, uneori, nu-i așa?

Câteodată,  îmi port inima în cântecul tăcerii și nu știu cum să-l înlocuiesc. Tăcerea mea are în ea, însă, multă recunoștință, cât să o pot asculta senină și cu zâmbet mulțumit! Iar dorurile nu mai plâng ci se cântă….în șlagăr rostuit în suflet!

Mărgăritare versificate

Catifea cu nuci

 

Oare știați că dealul meu cu nuci
Ce pare țărm de mare scuturat de gânduri
E o coamă adormită a unui trunchi
De uriaș ce-a străjuit adâncuri?

Și că mereu, când liniștea-i pitită
Precum o grijă scursă-n scorbură de suflet,
Aud concert ciudat spre lumea-mi adormită
Din crengi de nuc în nuca mea de zâmbet?

Sau că am pus mirării haine noi,
Veștmânt pictat cu frunze ca de ceară,
Când tu mi-ai spus că sunetele moi
Vin dinspre nucii blânzi ce cântă afară?

C-o sabie ce am scos-o ieri din teaca de uitare,
Narcisă a dorului îmbălsămat în taine simple,
Am tot tăiat hățișul buruienilor din cale,
Să îmi vibreze frunzele de nuc în cântec.

Pe dealul meu vorbesc copacii între ei,
Iar gardul cel de fier, ce-mi străjuie grădina,
A înverzit cu iederă și, dincolo, pe-alei,
Masina timpului a încremenit cortina.

Nu pot să mă abțin, strecor un element banal,
Precum un diapazon pierdut, acolo-n frunze,
Si cer s-așez, pe coama mea de deal,
Un felinar al nopții, s-adune alte muze.

Pe cheltuiala vremii, cortina se ridică în furtună.
Mă caut de bănuți să-i las ca vamă-n Cer,
Ca-ntr-o stație să se audă nucul meu cum sună
Și cum vorbeste lumii de verde și..de El.

Azi cineva mi-a spus șoptit: Auzi? Vorbesc copacii!
Vorbeste nucul de pe stâncă, tu ascultă-l
Si dă-i binețe, des, căci, precum macii,
S-or scutura de sunete și-or amuți cu rândul!

E catifea cu nuci”, spectacol în natură,
O piesă ce se aude  în suflete-nflorite,
Ce s-ar simți profund sau pe-o scurtătură
De unde moi, prințese adormite…

….e catifea cu nuci, dulceața arborilor căprui,
șlagăr perfect, în anotimpuri hai-hui…

De data asta, cele 12 cuvinte cheie au fost: coama, concert, pictat, grija, statie, element, masina, fier, narcisa, cheltuiala, teaca, banuti. Si cu ajutorul lor am pus de un poem ad-hoc, pornind de la prietena mea care-mi aude nucii cântând. Cine sunt eu s-o contrazic? La Eddie, în tabel, găsiți și alții porniți în a folosi aceste cuvinte după bunul plac. Vă doresc….o lună mai cu bucurii!

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Omul furtună, cântec-descântec

Pe cer apăru un fulger atat de evident incat aveai impresia ca Dumnezeu a tăiat văzduhul cu un bisturiu nevăzut, lăsând loc luminilor sa se întretaie și sa se imbine intre ele. Negru cu violet, albastru cu sclipiri aurii, argintiul de otel al fulgerului cu irizări de verde apărute de nicăieri, toate se îmbinau în treceri de o clipă care păreau eternități in frantura mea de inimă. Furtuna părea ca iși asterne cartier general peste pădure și munți. Copacii se aplecau în tânguiri gălăgioase, păstrându-și, totuși, demnitatea, prin tulpinile care se impotriveau  trăgând, parcă, totul, inapoi, cu fire invizibile.
Era cumplit sa ne știm atât de aproape de locul sigur și totuși atât de departe cu fiecare scâncet și bocet de frunze. Nu păream prea curajoasa, dar nu era timp de introspecții și visare. O transpirație rece mă cuprinsese, iar eu mulțumeam in gand pentru inspiratia pe care o avusesem cand mi-am luat, peste tricou, un hanorac cu gluga. Initial, am crezut ca vesta imi va fi suficienta. Vara inselătoare. Nimic nu a prezis drama cerului, nici măcar prin prognoze mai mult sau mai puțin credibile.
Din rucsacul mititel, companionul meu scoase ceva ce semăna mai mult cu un halat decat cu vreo pelerina de ploaie, cum îi spunea el. Drept, alb, lucios și cu o gluga ca a unui oblio rătăcit. Simțindu-mi ochii mustrători, vizavi de acel ”hai la plimbare” pe care-l primisem de dimineata, imi confirma in trei cuvinte seci ca poarta mereu cu el țolul acela impermeabil. Mi-l oferi, dar îi refuz șpaga lui de ocazie, tulburata de alte ganduri. In definitiv, nu trebuia sa ma imbuneze cu nimic, aveam o stare de spirit buna, chiar daca nu mă incanta deloc ideea ca voi fi plânsă de ploaie. Incaltarile mele nu erau cele mai solide și nu mă vedeam înămolita pana peste cap, cărand după mine pământul padurii. Deja talpile bocancilor aveau o mâzgă nepotrivita, o cremă fină ce se prinsese zdravăn pe zimții proeminenti, culeasa de pe crengile jilave pe care tot călcam.
Când auzeam trosnetul acela sub pașii noștri, din ce in ce mai grabiți, tresaream a neplăcere și a teamă instinctiva.  Dar ploaia inca nu se porni cu totul, ci doar preludiul ei, ca un recviem solitar, ne făcea să acceleram mersul. Nu mă inspăimanta faptul ca eram in pădure, cat ideea ca in cateva minute am fi ajuns in zona deschisa, fara arbori, fara pavaza, fara adăpost. De acolo, am fi ajuns tare repede, insa, eu nu ma vedeam, in furtuna aceea, ținta ploii și a nebuniei cerului. Cate un strop, care-mi parea cat o boaba de strugure, imi atingea fruntea și mă scutura din temelii. Nu se vedea pe fața mea nicio neplăcere.   
M-am prins de bărbatul de langa mine cu o strangere curata si ferma, care sa-l convinga ca am siguranța ca vom ajunge inainte ca furtuna sa-și faca de cap. Cand am vazut ca trecem de cariera de piatra si de singurul stejar solitar din vale, am rasuflat usurata, insa prea devreme cu bucuria mea.  Vedeam cantonul, bariera, semnul cu pisica neagra de pe casa, dar picioarele nu păreau a inainta cu viteza dorita. Ploaia veni brutal și sadic peste noi.  Ne cumprinse din toate părțile intr-o secunda. Avea forta si putere sfașiind, parca, fiecare bucata din noi. Nu mai traisem niciodata acea senzatie. Aveam nevoie de ceva care sa ne adune și, cumva, toata frumusetea locurilor vazute, cascadele lăsate în spate, vegetatia, florile, sunetul padurii păreau, insa, sa ne ajute sa nu ne copleseasca uratul negru si turbat. Meritase sa ne bucuram de fiecare imagine chiar dacă acum plăteam tribut muntelui prin fiecare picătură simțită.
Ne impiedicam de frunze, ca de niste alge in marginea mării. Pareau multe și parca voiau toate sa le luam cu noi. Doamne, si in toata acea pustietate, in acel nenoroc cu tubulaturi de fulgere neostoite, o caruta cu un cal, ce lucea sub picurii de ploaie, apăru ca de nicaieri. Cu ochii tot in pamant nu am vazut de unde se ivi. Părea o piesă   desprinsa din basmele cu haiduci.  Mai intai am auzit-o și apoi vazut-o. Un chiuit ca de bucurie ne facu sa ne intoarcem: un tanar cu o piele albă, bronzata și niste plete cat sa-l poti invidia putin pentru ele, cu o camasa  alba descheiata total, era ridicat in picioare și striga cat il tineau plamanii, ca intr-un cântec-descântec : ”Hai, ploaie, hai! Tu mă cauti, eu te tai! Hei, Doamne, vin! Tu mai ține-o doar puțin!”
Surprinsa, m-am dat deoparte, incercand sa trag cat mai mult gluga, cat sa pot retine fiecare amănunt din intamplarea ce părea sa indulceasca nepotrivirea in care mă aflam. Dar in acel moment, revelatia mea fusese maxima. M-am detasat, o clipa, și am derulat tot frumosul și ineditul excursiei ad hoc. Nu cred ca daca as fi auzit prognoza cu o ploaie probabila m-as mai fi riscat, ca la loz in plic, in vreo aventura de acest gen. Si in acest mod  am aflat  că ceea ce stim noi despre o furtuna, oricat de grandios ar părea, pălește sub maiestuozitatea dezlănțuirii naturii. Părea ca plange cerul și canta padurea, că auzi tobe bătute din nori nervoși și vedeai raul dând forfote nebănuite. Fiecare pas era o nota muzicala in plus, iar orice creanga rupta daruia sunet desavarsit. Spectacolul de pe cer era, insa, baza perfecta pe care nu o voi uita niciodata.
Cu o miscare de care nu mă stiam in stare, am fost ca si urcata in caruta omului ce părea ca venea din breasla salvatorilor trimisi de Dumnezeu și care, parcă, ar fi avut puterea oamenilor de demult care chemau și alungau ploile, in rugăciuni de ei stiute. Nu se mira de noi, ne zambi și isi continua recitalul : ”Dii, Aloe, dii tată, du-ne repede, degrabă!!” Și căluțul părea că fuge cu aripi de inger, părea inorog și basm scurtand drumul ca intr-o clipita și lasandu-ne muti de uimire.
A fost inorog și basm, oricum. Mi-a fost și imi va fi, și n-am sa uit cum, din cantonul in care am reusit sa ne adapostim și care  avea ca paratrăznet o pisica neagra, il priveam ducandu-și Harap Albul poet: Dii, căluț, fugi furtună! Hai sa vina vremea bună! Dii, căluț, du-mă acasă, la copil și la nevasta! Hai caluț, haide zmeu! Multumim lui Dumnezeu!”
Ploaia nu mai conta. O cantase și o descântase omul furtuna! Eu doar îi mulțumeam Cerului, cu aburi de cuvinte, și cu un semn firesc, semnul Crucii, ca sunt la adăpost, privind cum se depărtează un om, o căruță, un căluț cu aripi nevăzute, o poveste trăită cu inima, mintea și cu Dumnezeu alături.
Prin duzina de cuvinte: halat, mazga,plic, pisica,alge , crema , aloe, bisturiu, spaga, transpiratie, tricou, breasla, am adus cea mai impresionanta furtuna din viața mea. In tabelul gazduit de Eddie veți gasi si alte interpretari ale acestor cuvinte. Va invit cu drag.

ploaie

Mărgăritare festive

CONOFETI COCOTO, sora mea


Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….
Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că  până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea, pentru că,  şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!
Acum, ce să zic? Asta mică, cred,  a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.

Invers, cu siguranţă, eram eu.  Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.
Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei,  întruna şi din suflet:  CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.
Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca, şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”
Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai stânjenitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”
Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..
O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus,  pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult  şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa,  hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.
Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam  şi o strângere de mână, mergând  palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….    
Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….
Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă dar mult prea des trăirile,  și mai ales gândurile cu care ne trezim ca rezonăm. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu?  Rugăciunea mamei, din tinereţea sa, a fost mereu asta: ‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”
Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:
                                       Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea! Să fii sănătoasă și fericită
  • Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie  veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.
Mărgăritare versificate

Vină albă, porți negre, înmugurire a cântec nou

Porţi negre deschise
De vântul păcatului alb,
Nevinovat,
Prin taina amatoare
Pe care o poartă,
Din tine, asumat,
Chiar fără clipe oarbe,
Şi fără   ca să  ştii,
Îți poartă, încet, pașii spre ele,

deşi…

Păcatul tău te îmbracă,
Nu e nici gri,
Nici slut,
Are cunună albă
Al gândului pierdut
La porţi deschise, negre,
Prin care nu poţi trece,

şi..

De-i alb păcatul,
De e poarta neagră,
De-i  vina-ntunecată
Sau taina este grea,
Adună-ţi inima
Şi poart-o
Cu liniștea ce vine,
Din ziua ce rămâne

După ea,
căci…
Nici portile, nici gândul,
Nici tulburări de suflet,
Nu poate să te-oprească
Să-nmuguresti a cântec..
…nou!