CONOFETI COCOTO, sora mea


Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….
Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că  până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea, pentru că,  şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!
Acum, ce să zic? Asta mică, cred,  a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.

Invers, cu siguranţă, eram eu.  Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.
Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei,  întruna şi din suflet:  CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.
Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca, şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”
Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai stânjenitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”
Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..
O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus,  pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult  şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa,  hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.
Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam  şi o strângere de mână, mergând  palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….    
Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….
Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă dar mult prea des trăirile,  și mai ales gândurile cu care ne trezim ca rezonăm. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu?  Rugăciunea mamei, din tinereţea sa, a fost mereu asta: ‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”
Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:
                                       Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea! Să fii sănătoasă și fericită
  • Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie  veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.

You may also like

20 de comentarii

  1. Frati, surori: doua persoane total diferite care impart aceleasi valori…Pentru ca „celalalt” ,insotitorul nostru prin viata de famile, desi nu e extensie a noastra, ramane cumva parte din constiinta noastra cu toata traiectoria in Trecut, Prezent si Viitor…Se spune ca, copilul cel mare apartine Trecutului, urmatorul e copilul Prezentului… Probabil noi, astia mai mari am incercat prea tare sa impacam resposabilitatea cu dorintele implinite sau nu ale parintilor nostri , dar innascute in noi, cu prezentul nostru si probabil,in zelul nostru „sa fim” „cum trebuie” am constientizat intr-atat prezentul ca am uitat… de Prezent („calitate” dobandita cu naturalete de copilul urmator de la care” il absorbeam”)… Si eu, candva as fi vrut sa am nonsalanta surorii mele mai mici si sa uit de responsabilitatea primului nascut, celui cel mai mare…Lupta sufleteasca era intre a trai prezentul… fara notiunea de timp asemeni celui mic si drag din fata noastra, or sa fim cei „mari”, responsabili si model lui, noua sau altora, nu conta atata timp aveam grija sa nu gresim…Probabil pe atunci gandeam ca doar cativa ani mai putin ne-ar da varsta lipsita de griji a lor… Zambesc la „ambitia” parintilor , dragii de ei: „Sanatoase sa fie” … Erau alte vremuri… Si acu' ma asortez la dorinta mocnita in noi „sa spunem in alta limba” , de la „conofeti cocoto” atat de genuin incat suna ca numele unui parfum de neuitat, cel al copilariei, la limba pasareasca sau orice suna misterios, dar suficient de incitant pentru noi de a-i fi „patruns codul”…(Curiozitatii acesteia ii sunt recunoscatoare pana azi. Fascinatia limbilor straine a ramas, azi, Prezentul meu)…Si, unele lucruri raman diferite chiar daca imbraca aceleasi uniforme de pionier, helanci or rochii… Se citeau uneori in cum ne legam fundele la spate si de cele mai multe ori in cum ni se desenau zambetele pe fata anticipand Viitorul…Eu, ca si tine, azi, ma simt mult mai bogata si mai putin singura- CA AM o sora, o copilarie, si un trecut in care tot ce am iubit si toate pasiunile ce le-am descoperit pe atunci mi-au plamadit devenirea in fiinta de Azi, si sora… Prezentului…

  2. Frumos ce spui.Dar imi creezi o noua ''neliniste''. Ei,dramatizez un pic,pentru ca modul simplu de a-mi gasi cuvintele ma face sa aduc in prim plan un aspect nu tocmai placut pentru mine. Cred ca am mai amintit cumva pe aici, daca ma repet nu-i nimic,abia imi fac cunoscute temerile mai mult, ca nu-mi place cuvantul trecut. Si daca as fi pe facebook ,as fi intampinata cu cel putin cinci citate,sau doua fraze psihopedagocice, cum ca ,daca nu-ti accepti trecutul,nu poti trai in viitor,sau hai, prezent. A nu-mi placea,cu a-l accepta, sunt doar notiuni diferite. Am creeat aceasta cutiuta cu povesti,tocmai pentru a scoate din trecutul meu,intamplari care sa mai indulceasca senzatia aia a mea ,cand privesc in spate. Jocul tau de cuvinte, copilul Trecutului impreuna cu cel al Prezentului,ma fac totusi,gandind mai mult ca,exact cum imi spui tu uneori, exista intamplari si oameni de la care luam ceea ce ne ajuta sa ne definim. Fara sa vreau,sa stiu,habar nu am,tind sa cred ca astfel imi rezolv mai multe necunoscute din labirintul cu dureri nestiute de nimeni, pentru ca uite inca un mod,in afara de blogul asta, care ma ajuta sa ma impac cu mine,cu trecutul meu chiar si prin acest prezent continuu. Si,ma intorc asa la o idee simpla de a mea,cum ca sora mea va fi totdeauna acel balsam,liant,si timp vindecator de suflete,tocmai pentru ca e atat de PREZENTA in mine, si cu mine….Multumesc.

  3. Ai nostri aveau bani si mama chiar ne cumpara haine multe, dar nervi si rusine cate am indurat din cauza ca ne imbraca la fel, oi spune si in viata viitoare. 🙂
    A, si mai uram sa fiu intrebata daca suntem surori, ca mai apoi sa vad privirile neincrezatoare, pentru ca noi nu semanam DELOC! 🙂

  4. Ştii cum seamănă amintirile noastre despre surorile mai mici? Ca două picături! Poate detaliile şi locaţiile diferă, însă restul e surprinzător de apropiată de povestea mea legată de sora cea mică. Între noi două sunt mai mulţi ani diferenţă, 7 ani. Şi chiar pot spune că a avea grijă de ea era deja primul meu job! O, şi eu aş avea mii de cuvinte de povestit despre noi, dar ce voiam să spun, cel mai important, e să îţi trăiască mulţi, sănătoşi, fericiţi şi împliniţi ani.
    Mă uimeşte tot mai mult legătura asta dintre tine şi mine, aşa virtuală cum e ea, şi ştii de ce? Azi, pe 24 ianuarie e şi ziua fratelui meu mai mare cu 4 ani decât mine, eu fiind mijlocia, capul răutăţilor, băieţoiul casei, zarva străzii, spaima liniştii vecinilor!
    Ei, câte lucruri similare apar dintr-un singur condei.
    Să fiţi sănătoase, dragele mele.

    1. Of, Irina, ştii de ce îmi e ciudă? In 2013, cand am inceput a scrie pe blog, am făcut-o deseori singură. Mă citeau 10 persoane şi mi se părea că Raiul a coborât in viaţa mea. Comentarii nu primeam des şi pentru asta tot imi păzeam blogul, cum păzeste cainele stapânul, hoinărind şi pe alte bloguri. Acum, mă uit că a trecut ceva timp de la data asta importantă pentru amândouă şi nu am reuşit sa fac şi eu o urare directa. Lectie mi-e asta. Tu, se pare, ai familie mare şi iţi doresc la fel, să fiţi sănătoşi şi fericiţi. Noi nu avem copii niciuna şi legatura noastra pare si mai stransa, caci parcă copilărim mereu, tinându-ne de mănă prin aventura asta de viaţă. Sanda e cea puternică, dar şi cu multe incercari din care iese triumfand, iar eu o admir şi mai tare, mereu şi mereu. Poveştile reale sunt cele mai frumoase, caci adună oameni de peste tot, in franturi de cuvinte..

      1. Da, eu am doi copii, mari amândoi, fata are 21, băiatul are 18 la vară, dar sora mea nu are copii. Copii îi sunt copiii mei, care mai ales după anul 2009, anul în care am divorţat (aveam 39 de ani) ea s-a implicat sută la sută, împreună cu soţul ei în a mă ajuta să ieşim din dificultăţi greu de povestit şi să îmi cresc copiii. Şi nu doar atât, ei sunt familia mea.
        Şi la mine Monica, surioara, e cea puternică, motoraşul şi creierul nostru, echilibrata şi răbdătoarea. Am milioane de respiraţii să îţi povestesc, Adriana, dar ştiu cumva deja „ştii” cine sunt.
        Să nu îţi fie ciudă, fii fericită, îţi şade aşa bine…

  5. La mulți ani! pentru amândouă desigur, căci ce primește una, musai să aibă și cealaltă. Deci, sănătate și mulți, mulți ani fericiți!
    Apropo de îmbrăcatul la fel:m-ai făcut să mă reped în cutia cu fotografii să caut printre amintiri. Și am găsit două de prin anii 1965-1966, în care și eu și sora mea mai mare zămbim fericite aparatului foto imbrăcate în rochițe, diferite la model dar din același material. Și ar trebui să mai spun ceva, rochiile erau făcute de croitoreasa mamei, din materialul din care mama își făcuse rochiile. Zilele trecute auzeam de un trend, privind seturile de ținute pentru fete la fel cu cea a mamei. Ce moderne eram noi acum.50 de ani!

    1. …am pus acum ceva timp o completare a acestui Conofeti cocoto, pe fb, ”prea mare, prea serioasă, prea bătrână” şi cineva din lista mea povestea cum le facea maică-sa rochiţe din catifea şi şifon, din mătase şi dantelă, şi cum a găsit in şifonierul maică-sii, acum, lucruri incremenite peste timp. Poveşti din dulap, bucăţi de viaţă trecută şi incă vie, comori dragi, aparent nefolositoare. O LUME. ceea ce mi-ai spus tu aici, completează perfect. Apropo, ti-am citit guest posturile de pe blogul fiicei tale. Minunate poveşti despre copilăria, adolescenţa şi produsele de infrumusetare si igienă. Remarcabil! Iar tu cu acele codiţe erai ravasitoare. Sa ne traiască surorile, şi noi pe langa ele. Ma scuz şi tie pentru intarziere.

  6. Și eu sunt născută în aceiași lună cu sora mea,eu pe 26,ea pe 31 octombrie.Doar că eu sunt sora mai mică,diferența dintre noi fiind de cinci ani.Așa că,e simplu de constatat care dintre noi avea grijă de cealaltă.Și preocupările noastre erau diferite,ei îi plăcea să se gătească,să-și dea unghiile cu ojă,să se machieze (ca și acum!),eu eram înconjurată de cărți,caiete,pixuri,citeam,îmi notam gândurile sau fraze din cărți, care mă impresionau (ca și acum!).Când ea mai făcea câte o năzbâtie îi promiteam că nu o pârăsc dar,ghici ce,cum venea mama începeam”Fănica a făcut cutare lucru dar mi-a spus să nu o zic” iar când rămâneam singure îmi primeam corecția.Pentru care o spuneam iarăși mamei.Ca să vezi,Adriana,ce „bunătate”eram.La haine aveam pretenții,nu vroiam să port ce nu o mai încăpea pe ea așa că,deși ai mei nu dădeau pe afară de bani,trebuiau să-mi cumpere lucruri noi.Numele tot ei îl datorez.Trebuia să mă cheme…ghici cum,Adriana?N-o să -ți vină să crezi…exact,Sanda.Doar că soră-mii nu-i plăcea,ea a vrut Nicoleta și astfel m-am ales eu cu numele actual.Acum vorbim zilnic la telefon,chiar și de mai multe ori in aceeași zi,dacă se simte nevoia.Întotdeauna ne aducem aminte cu plăcere de lucrurile din copilărie.Adriana,la mulți ani frumoşi,sorei tale.Să fiți fericite împreună,să vă iubiți și să nu lăsați niciodată să vă dezbine ceva din exterior.

    1. Sanda, zici? HMMM, ciudată coincidenţă. Apropo, acest nume a fost al bunicii mele din partea tatălui, dar naşa noastra de botez avea si un băiat Sandu, asa ca s-a cam potrivit. Multă vreme i-am spus SORINA, MULŢI ÎI SPUN ŞI ACUM, LA ŢARĂ MAI ALES. ALTĂ COINCIDENŢĂ PE SOTUL MEU IL MAI CHEAMĂ ŞI SORIN. Of, a luat-o tableta razna. Şi noi ne pierdem in conversatii lungi şi utile. Sanda e o parte din mine, e viaţa mea, omul meu tampon, cel mai frumos şi puternic. Sa aveţi grijă de voi două. Mereu. Va pup. Mulţumesc.

  7. La mulţi ani domnei! Şi ţie de asemenea. Şi eu am o soră mai mică. Nu semănăm deloc, dar simţim întotdeauna la fel. Sunt fericită că o am, sunt bucuroasă că tu o ai pe a ta.

  8. M-ai impresionat până la lacrimi.
    Sunt şi eu soră mai mare, dar n-am simţit vreodată că asta e o corvoadă. Probabil că părinţii noştri nu mi-au trasat responsabilităţi peste puterile mele. Am încasat-o de vreo câteva ori din pricina ei, totuşi. Am aflat abia pe la treizeci de ani că ea era vinovată de poznele copilăreşti, iar pedeapsa a fost pentru că n-am recunoscut greşelile. Minţea cu o seninătate şi cu o putere de convingere pe care n-am mai întâlnit-o decât la… fiică-mea. Surioara mea m-a pregătit pentru viaţă. :))
    La mulţi ani sorei tale! 🙂

  9. M-ai emotionat cu legatura dintre sora ta, mai ales cea cand nu sunteti aproape.
    Eu mi-am dorit o sora, fiind printre trei flacai, nu am inteles pornirea lor de a lasa baietii cu plete si pe mine cu par scurt, dupa ce mi l-a lasat sa creasca nici ca nu m-am mai oprit pana in ziua fatidica cand au inceput problemele cu spatele. Intre frati ma deranja ideea ca „ea trebuie sa faca, ca e fata”, mama incerca sa ii indrume pe fiecare.
    Hugs!

Lasă un răspuns