Poem rătăcit

 

Tristețea mea se vede in primul rid,
E cel care s-a așezat pe chip din totdeauna
Și pe care om drag l-a numit „semn de înțelepciune”.
Se adâncește când fruntea mea face cute-cute
Și ochii mijesc a soare inexistent.

Tristețea mea se vede pe buzele mele adunate a oftat,
Pe mâinile mele ce stau să se prăbușească de greutate invizibilă,

Se vede pe fiecare fir de păr care se adună ca o pădure pe fața mea care nu mai vrea a fi văzută de niciun om, de nicio făptură, de nicio rază de soare.

Tristețea mea se vede în literă, chiar de o ascund bine
Și delicat, în versuri diafane sau cuminți,

Și se mai vede în mersul bărbatului meu
Când observă că lumea mea are lacrimă de cristal.

Poate și de asta pașii lui se aud din capătul străzii,
Iar câinii latră a bucurie!

Ce știu ei de tristeți!

 

Scrisa in 17 august 2018, rătăcită, găsită azi!

 

 

Hai? Vrei?

Hai sa ne despărțim înainte să îți fiu hâdă,
Înainte să îți fiu deranj,
Înainte să nu îți mai fiu nimic!

Hai sa ne despărțim, de crezi că florile mele sunt artificiale,
Perlele mele nu sunt veritabile,
Tocurile mele de la pantofi prea roșii,
Și scările sufletului meu prea abrupte.

Hai să ne despărțim înainte de a ne cunoaște,
Înainte de a umbla pe alte poteci,
Înainte de a te supăra că am luat-o pe o anume cărare,
Pentru că mie îmi plac alunele, iar ție zmeura,
Ori doar nu mă deranjează drumurile umbroase.

Hai sa ne despărțim, daca tot nu mă placi,
Dar te minți periodic că e iubire,
Când pe tine te irita părul meu prea uscat
Și vorbele mele prea ude.

Hai? Vrei?
Nu? Atunci, primeste-ma așa cum sunt sau fugi!
Nu e târziu!

 

Sursa: pinterest

CONOFETI COCOTO, sora mea


Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….
Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că  până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea, pentru că,  şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!
Acum, ce să zic? Asta mică, cred,  a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.

Invers, cu siguranţă, eram eu.  Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.
Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei,  întruna şi din suflet:  CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.
Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca, şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”
Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai stânjenitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”
Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..
O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus,  pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult  şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa,  hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.
Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam  şi o strângere de mână, mergând  palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….    
Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….
Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă dar mult prea des trăirile,  și mai ales gândurile cu care ne trezim ca rezonăm. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu?  Rugăciunea mamei, din tinereţea sa, a fost mereu asta: ‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”
Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:
                                       Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea! Să fii sănătoasă și fericită
  • Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie  veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.

Destăinuire

 Multe mi-au fost căutările și încercările în viața asta a mea. Mult am mai bâjbâit până să am curajul să încep ceva trainic și firesc. Multe intâmplări am adunat și despre multe dintre ele aș putea vorbi dacă mintea nu mi-ar face figuri și nu m-aș trezi în sinteze care ar seamăna între ele. Frumos ar fi fost să le scriu atunci, la cald, dar numai de scris nu-mi ardea mie când inima din piept nu-mi dădea pace, iar  mintea căuta soluții concrete de fericire. Singurul lucru de care sunt și nu sunt mândră, e faptul că n-am iubit. Dacă as fi bolit din cauza unor trecători prin viața mea, nu știu cum aș fi scos cămașa mai târziu.
În 2003, într-un iunie, intram în una din cele mai grele perioade din viaţa mea. Nu, nu am fost bolnavă, nu am suferit din dragoste, deşi una din întâmplările cu factor declanşator poate avea iz  de bărbat nepotrivit, aducător de belele şi stări conflictuale, unele chiar cu sine. De atunci militez cu hotărâre pentru libertatea omului. Da, pentru singurătate, chiar dacă doare, şi pare de neînţeles pentru mulţi, mai ales pentru acei care mă cunosc şi ştiu că am, acum, o căsnicie fericită. Parcă aud: „îi dă mâna să vorbească despre asta, când ea nu se zbate în căutări zadarnice!”

 

 

Adevărat! Nu mă zbat acum, dar mi-am sfredelit mintea şi inima încercând să trăiesc lângă oameni, faţă de care instinctul îmi spusese deja că nu sunt potriviţi. Doar că nu-l ascultam întotdeauna, din motive întâlnite şi acum la mulţi dintre cunoscuţii mei: timpul, locaţia, disponibilitatea, şi nepăsarea faţă de propria persoană.

 

Cum spuneam, prefer oricând o aşteptare lungă şi aparent fără sens, decât un tumult inutil, din care ieşi bucăţi, bucăţi, fără să ştii dacă te mai aduni vreodată. Eu de multe ori spun că nu oamenii sunt răi ci combinaţiile între ei. E ca şi când vorbim de amestecarea proteinelor cu acei carbohidraţi răi. Ştim că ne aduc neplăceri, dar tot mestecăm cu poftă friptură şi cartofi prăjiţi. Acum, exact despre ce vorbeam, sunt şi acei slăbănogi, pe care îi urăsc maxim,-fie vorba între noi, n-am avut eu norocul ăsta. Ăia pot mânca tot ce doresc fără să se îngraşe. Clar. Aşadar în combinaţii reuşite oamenii devin din cerşetori …prinţi, din buruiană …floare, şi din omidă fluture. Se poate şi invers, şi despre asta vreau să vă vorbesc azi. Deci, poate, nu omul o fi fost de vină, ci în combinaţia cu mine, doar. Știu că subiectul pare că l-am mai dezbătut, dar vă asigur că unul din actori e altul cu siguranță, singura constantă sunt eu.

 

Pentru că, da, la vremea de care vorbesc tocmai ce sfârşeam o relaţie chinuită cu un domn, care s-a străduit să pară domn, dar căruia nu i-a reuşit deloc rolul. Nu ne iubeam, iar de plăcut… aşa părea. Doar că, gesturile noastre trădau o complicitate la starea de singurătate pe care o avea fiecare. Dacă lucrurile s-ar fi derulat firesc, se putea găsi o cale uşoară de a bate în retragere. Numai că, fiind o relaţie la distanţă, nu părea să ne deranjeze prea tare pe niciunul. Până când a început să mă apese incertitudinea pe care mi-o picura situația, cât să mă tulbure și să-mi pun întrebări.
Ei,  nu neg că aş fi fost pregătită pentru o relație de fațadă. Sunt o capricoarnă rece, aparent, aşa că nu ar fi fost greu să învăţ lecţia parteneriatului. Doar că ar fi fost nevoie de reguli, iar noi nu eram potriviţi în a le respecta.
Modul lui libertin, uşor frivol, permanenţa de a se simţi totdeauna înconjurat de aşa zişi prieteni, nevoile lui, care nu erau şi ale mele, făceau să-mi încolţească o stare necunoscută mie. Cunosc gelozia. O cunosc acum din prisma iubirii, şi vă garantez că nu seamănă deloc cu tulburarea  pe care o ai când ţi se oferă suficiente motive de neîncredere. Eşti ca o minge ce se învârte nehotărâtă, dintr-o parte în alta, dar cu, care nu marchează nimeni niciun gol. De ce? Pentru că în poartă nu se află nimeni. Fiecare e plecat în altă parte.
Nu încetam să mă mir cum la fiecare hop apărut în viaţa mea, la orice greşeală, eram vânată şi aplaudată.
-De ce?, întrebam stins….
-Pentru că prea crezi că tot ce faci tu e minunat şi sublim! Na, aşa îţi arăt cât de multe greşeli faci! Şi că nu eşti perfectă!
-Nu sunt? îmi răspundeam sarcastic,  doar în sinea mea, minunându-mă de impresia pe care o cream, cum că aş fi puternică, când, eu de fapt eram plină de nesiguranţe. Mă îndepărtam de acel om cu fiecare clipă, urându-l cu toată fiinţa mea. Şi cred că nici lui nu îi era străină această senzaţie de partea sa.
Cei din jur, oricum nu înţelegeau combinaţia noastră nereuşită. Cei din jurul meu, desigur, care tăceau doar din respect pentru mine. Într-un final, după o ceartă zdravănă, am reuşit să ne descotorosim unul de celălalt. Şi în ultima clipă ne comportam în aşa fel încât scoteam, frate, ce era mai rău din noi. Toată viaţa mea,  până atunci, încercasem să nu locuiesc cu nimeni, doar că, acesta, fiind plecat tot anul, îşi depozita câteva obiecte în casa mea. Maaaaare greşeală! De ce fugisem, adică să nu-şi aducă nimeni nici măcar o periuţa de dinţi,  nu scăpasem. Eram invadată de obiecte ce le ştiam trecătoare. Cum spuneam: greşeala mea. Poate de asta, împachetându-şi lucrurile, şi încercând, aparent galant, să-mi ofere un suport de lumânări pe care tronau doi papagali, m-am trezit spunându-i:”Nu, mulţumesc, am avut deja unul! Doi ar fi cumva…. prea mult!”
Nu, nu am păţit nimic atunci! De fapt, era singura vorbă ce mai putea să răzbune, semnul pe care-l lăsase, deja, pe obrazul meu, aşa din provocare, cică. Că doar era un domn, nu? Nu mai insist. Era o perioadă tulbure pentru mine. Tocmai ce o înmormântasem pe mătuşa care, alături de mamaia mea, mă crescuse.
Ce vreau eu să spun, totuşi: indiferent de ce alegeţi în viaţă, nu faceţi greşeala să  schimbaţi toate planurile vieţii voastre. În acelaşi timp. Eu aşa am făcut, din păcate. Dintr-o dată nimic nu mai era suficient. Astfel, s-a instalat încet, încet, într-un an şi jumătate, depresia. Devenisem aproape anorexică, lucru aşa de îndepărtat de mine cea de acum, că aproape nici mie nu îmi vine să cred când spun asta. Nimic nu mă mai atrăgea şi orice lucru făcut aducea o altă greşeală după. Am pierdut oameni, speranţe, vise, încredere. Şi nu din cauza unui om, pentru că acel om nici măcar nu mi-a plăcut suficient încât să-l pot iubi, măcar puţin, ci, poate, datorită haosului în care m-am adus după ce am simţit că nimic nu îmi mai aducea suficienţă, că de fericire nici nu putea fi vorba. Se pare că ăsta a fost punctul slab al caracterului meu, niciodată nu m-am putut opri. În încercarea mea de a repara măcar un segment din ce imi mai rămăsese, mă invada furia și gafam în neștire.
Acum sunt expertă să simt depresia la oricine, chiar dacă omul neagă asta. Nu zic niciodată nimic, deoarece nici eu nu recunoşteam nimănui. Am scăpat de toate astea cu mult sport, cu ore de engleză, cu multe lecţii de autocunoaştere, şi cu o excursie în Italia, unde am stat o lună, oferită de un om care va rămâne mereu în amintirea mea chiar dacă drumurile noastre ni s-au separat, între timp. Când m-am întors de acolo am ştiut, în schimb, că am multe de oferit, că viaţa mea poate fi frumoasă, că schimbările sunt bune, că trebuie să-mi dau o şansă. Cei doi ani în care nimeni nu a mai putut ajunge la sufletul meu m-au ajutat să pot fi hotărâtă în ceea ce vreau, şi să nu mă mai mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Mi-am lăsat părul să crească, am învăţat să zâmbesc, şi, în puţin timp, mi-am întâlnit viitorul soţ…….. pe stradă.
O sa vă întrebaţi ce legătură are părul meu cu viitorul? Pentru cei ce m-au mai citit e simplu, pentru ceilalţi vă spun atât:….aaaaaaaaaaaare! Pentru că, asta spune soţul meu când îl întreb ce a văzut prima dată pe stradă de l-a făcut să oprească:”Părul, normal!”
Doar că, de data asta, nici eu nu sunt Dalila, nici el Samson.

Dacă e miercuri, e bingo cu bătaie

-Măi, Ramona, de ce n-ai venit ieri la programare? Ai uitat sau ce?
Nu-mi răspunde, îşi aşază haina atent, cu gesturi vinovate şi privirea în pământ. E despletită. Frumos păr!,  gândesc şi nimic nu anunţa vânătaia  ce aveam să i-o zăresc pe faţă. Mă stăpâneşte cu privirea şi, şugubeaţă, îmi răspunde mirării din ochii mei:
-Apăi, doamna Adriana, la noi în colonie miercurea se mănâncă bătaie! Ieri a fost miercurea mea!
-Ramona, tu glumeşti? Ce-i cu vânătaia ta?
-Apăi, nu v-am spus? Îs serioasă de felul meu! Barbat’ meu mi-o găsit alea, antibebe, alea! Şi m-o altoit, niţel!
-Tu, Ramona, da’ n-ai copii cu el?
-Ba da, doamnă! Ba  da! Dar unu’, că-s deşteaptă! Că el arată ca ăla de-l dă la TV, în filmele cu bătăi, de-ăla cu muşchi. E numai fibră! E frumos tare! Şi nu merge la sala! E doar de la muncă aşa.
Râde. Râd şi eu ca proasta, da’ parcă nu-mi vine a râde, dar tare-i nostimă. O aud iar:
-M-am dus ieri, doamna Adriana, să-l iau de la muncă! Sapă şanţuri! Nu, nu vă speriaţi, că e de bine! Ia bani frumoşi! Sunt mulţumită! Până să ajung la el, doamnă, îl văd de departe, fără tricou, fără maieu! Îi lucea pielea de la sudoare! Fain bărbat am, gândesc! Dar unde mă pune dracu’ să văd alte două schimonosite, urâte, doamna Adriana, nu ca mine aşa, că mă vedeţi, nu exagerez!
Acum, normal că Ramona arăta minunat. V-aţi dat seama după admiraţia mea faţă de păr. La fel de arătoase îi sunt şi celelalte „accesorii”, ca să zic aşa. Faină femeie!
-Da, doamnă,  le văd, dar le şi aud, doamnă: „Ia uită-te, fă, la ăla! Zici că-i Bruce Lee!” Ăla o fi fost cel de care-l dă la tv, de nu-l ştiam eu mai devreme, dar când le-am auzit că se duc să-i ceară numărul de telefon, am zburat ca iada în salcâm şi m-am prăvălit peste bărbat’ meu să-l pup, înaintea lor, să vadă că-i luat! Ştiţi, doamna Adriana, bărbat’ meu e aşa…suplu! Îmbrăcat ai zice că-i schilod. M-am cam enervat când am văzut că-şi etalează muşchii! Aşa, fără jenă! Parcă dorea cu tot dinadinsul să fie admirat!
-I-o fi fost cald omului, la şanţuri, la săpat, nu?
-Las’ că-l ştiu eu, doamnă! Se dă flăcău!
-Păi şi atunci ţi-ai luat-o sau cum?
-Ah, nu! M-o împins el atunci, bărbăteşte! Că cică-l fac de râs între bărbaţi. Am plecat împreună!
-Aha!
-Da, dar nu acasă! Ne-am dus la bingo!
-Unde?
-La bingo! Am un noroc, doamnă, ceva de speriat! Trei rânduri de haine i-am luat lu’ bărbat’meu şi mie o fustă mini! Da’ n-o mai port de când am fost la un botez şi m-au dansat toţi bărbaţii, de mi-a crăpat fusta şi-a crăpat şi bărbat’meu de nervi, iar acasă mi-a crăpat mie pielea de la bătaia lui!
-Aha, păi, apropo! Vânătaia de azi? Aţi pierdut sau ce? Ah, nu, parcă ziceai  ceva de anticoncepţionale!
-N-am pierdut, doamnă, dar nici n-am câştigat! Am luat o linie şi ne-am scos banii! Dar bărbat’ meu a băut ceva! Aţi fost la bingo, doamnă, vreodată? Aşa-i de frumos! Când câştigi, că odată i-am pierdut pensia  maică’mii şi mi-am luat-o trei zile întruna! C-aşa-i în colonie, doamnă!
-Ştiu, ştiu! În nu ştiu ce zi luaţi bătaie…
-Vedeţi, doamnă, că ne învăţaţi obiceiurile?
-Ce obicei, Ramona? Ăsta-i obicei? Tu nu te vezi? Cum ţi-a găsit alea sau de ce nu-i mai faci copii, dacă vrea?
-Păi, nici pe acela de-l avem amândoi nu-l creştem noi, doamnă! Că bărbat’ meu face chefuri şi se îmbată. Iar copilul e deştept, nu-i ca noi! Stă la mama! Învaţă carte! E altfel! Parcă nu-i al nostru! Iar ăsta al meu zice că mai vrea unul, mai vesel! Păi, ce să-i fac eu ăluilalt, doamnă? Să-i spun să cânte Adi de la Vâlcea, dacă nu vrea? Nu vrea, doamnă! Da, eu altul nu mai fac, doamnă, că ăsta-i frumos şi mă lasă! Nu v-am spus de ieri?
-Da, da! Cu bustul gol, mi-ai zis!
-Da, doamnă, şi-a rămas fără bani, şi o vrut să-mi fure din geantă alţii. Ştie că-i dosesc! Da, nu ştie unde! N-a găsit bani! A găsit nenorocitele alea şi a zis că am amant, că de-aia am eu fusta mini, de la bingo, v-am zis şi ..
-Ştiu, Ramona…voi miercurea mâncaţi bătaie!
-Ha,ha, ha, doamnă, da’ ce simpatică sunteţi! V-aţi supărat cumva?
-Nu, Ramona, nu! Cum?
-Păi, dumneata eşti o doamnă, nu ca mine ţigancă, că eu rromă nu spun, că nu m-o învăţat mama altfel!
-Taci, Ramona! Nu ştii că acum ne amendează, de zici ţigan?
-Ş’-acu, ce să fac? Mă amendează ăştia singură? Da’ ce-s chinez’? Îs ţigancă, doamnă, din colonie!
-Ei, doamnă, măcar acum stau liniştită! Dacă s-o potoli îi fac, că ne-am împăcat! Azi mergem la ……
-Ştiu, ştiu…la bingo…

bingo