Omul meu și lupii lui

 

Foaie verde foi de cuc,
Omul meu se crede „lup”
Si pentru ca el nu „latră”
Are ajutor o.. haită,
Ciobănești germani sadea
Ce-au ajuns in curtea mea
Pe cand rataceau hai hui
Si pareau ai nimanui.
Nu-i asa ca sunt minuni?
Omul meu și lupii lui….

ps. poze vechi…, nu a nins. Încă…

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului

Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine, foșnetele devin fanfare surde în eter și tumult în interior, tropotind sub copitele inorogilor din visele mele ce m-au topit, cândva, în fantasme de care mă rușinez absurd. Mă strecor, lin, în povestea de odinioară, încerc a mă așeza în fotoliul de catifea verde, însă simt că nu mai încap. Nu-i nimic, mă încap visele și visurile de atunci sau poate doar povestea lor, însă foșnetul crește a dezacord, trimițându-mă în anticamera din care ele nu au pornit niciodată.
Au bătut cândva la ușa împlinirilor, însă, nedeschizându-le nimeni, nu s-au bulucit, nu au prins nici îndrăzneală, nici tupeu, nici curiozități sau indiscreții de-o șchioapă. Au stat cuminți la rând. Rând la ce?, mă întreb, văzând cât de straniu stau agățate  în diverse locuri de care nici eu nu-mi mai aduceam aminte.
Gongul meu bate a trezire, ca un tunet nedorit fără de care, însă, furtuna nu-i furtună  și răspunsul nu-i răspuns. Dintr-un lampadar de ocazie, cade, pe o margine de gând adormit, visul tatei. De ce tu? De ce acum? Nu l-am vrut moștenire căci nu-l pot îndeplini nici măcar în gând. Îl scutur de praf și-l așez la loc, alegând un altul mai lumesc.
Mă răzgândesc subit și înțeleg furtuna iscată din senin. Mă simt uneori și poveste și povestitor, ticăind secunde adormite ce explodează în cuvinte care se așază, ca-ntr-un tablou, în imagini mișcătoare, într-un film pe care-l regizez ad-hoc și căruia nu-i sunt actriță. Se adună astfel, vise, visuri, secunde, cuvinte, praf, adormiri, cumințenii și ghiocei de curaj care pornesc pe tumultul scenei, în reprezentații primite diferit.
Și totuși, când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine  primesc energii folositoare, dosite în oameni buni și generoși. Oameni-muză, oameni-trecere, oameni-lumină, oameni-locomotivă, oameni-tren, om-melc, om-cochilie, om-adevăr, OM.
Din toată frumusetea lumii, omul mă fascinează, căci doar el poate sădi și distruge, te poate ridica și îngropa, te iubește și urăște, dar mereu, pentru fiecare fațetă îți lasă amanet secunde care bat, cât pot de tare, gongul sufletului. Și bubui în admirații sau tristeți, din care te aduni, fărâme – fărâme, ori lacrimă, ori zâmbet, ori tăcere. Și iar faci anticamere în care le ascunzi pe fiecare, amintindu-ți.
Omul își abandonează multe, dar nu va abandona niciodată ropotul sufletului. Din el își adapă curajul.
Interesant e, însă, cum fiecăruia îi tropotesc lucruri diferite, din motive atât de diverse, încât parcă ai vrea să cutreieri prin cămăruțele lor să vezi ce nuanțe au, cât să te prinzi cum le murmură secundele în laturile ascunse ale înțelesului.

 

Iubiți-vă mult și cu înțeles!

Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
Îmi croiesc platoșă din zale de aripă de fluture,
Ca foșnetul lor să nu treacă dincolo de trup,
Să se ascundă-n mine și să nască povești,
Poveștile să dea drumul emoțiilor,
Emoțiile să se spargă în fărâme cu lacrimi sau zâmbet
Și să mă cuprindă-n clepsidra sufletului,
Din care secunda să rămână zgomot de înțeles,
Tupilat sub aripi de fluture, zornăind a iubire,
Cu rădăcini în cuvinte ce se scriu în inimă,
Bătând gongul domesticirilor de-o clipă,
Când platoșele se rup și fluturii cuvintelor
Se așază pe păpădii de suflete,
Adormind.

 

când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine

Omul meu și momentele sale tricolore

tricolore
De câte ori spun tricolor, în minte îmi vin multe, dar rămân tot imaginile cu cel pentru care aceste culori înseamnă mai mult decât aș putea explica eu vreodata. Si totuși, vă las imagini cu el, pe cand înălța pe gardul casei noastre, într-o bucurie aparte, steaguri ce aveau sa ajunga la alti români.
Omul meu înălța zmeie tricolore și inima sa tricoloră era fericita. Astepta minute-n șir până când vantul sufla în panza aceea sfântă, de parcă doar astfel s-ar fi pecetluit iubirea de neam cu simțământul lui de român, într-un moment ce mie mi-a parut magic.
.
Datorita omului meu, am întalnit atatia altii pentru care acest simbol nu e doar o dovada simplă a identitatii noastre românești, ci e ardere și iubire.
Martor la atatea astfel de zile, am înțeles multe, mai mult decat am inteles din cuvintele vietii…
Trăiți tricolor! Se poate, e nevoie doar sa simți cu adevarat!

Încredere

Mi-e val necunoscutul,
mi-e furtunoasă marea
neprevăzutului
ce-n cale îmi apare;
vâslesc în bărci cu pânze,
mă lupt cu neagra apă,
uitand mereu de vântul
care speranța adapă,
şi-aduce şi mult bine,
alungă chiar şi răul,
şi-atunci vâslitul meu
e doar o joacă nouă.

Gândesc, acum, cuminte
şi fără ezitare,
când ai la cârmă un om
din ăla cu O mare,
poate veni şi valul
ce parca te scufunda,
el sigur te va duce
unde nu-i apa adâncă.
sursa: pinterest

 

Sunt și nu sunt

cercei 1Sunt om greșeală,

Om păcat,

Sunt o-ntâmplare

De-altădat’,

Sunt omul frunză,

Omul cer,

Sunt o imagine

În eter;

Sunt omul vorbă,

„Necuvânt”,

O scriere

Ca vorba-n vânt,

Dezamăgirea

Din trecut,

Nu prea sunt

Omul legământ.

Sunt omul trecere

De o clipă,

Cât o bătaie

De aripă;

Sunt omul munte,

Omul vis,

În al mirării

Paradis.

Sunt omul piatră,

Omul stâncă,

Sunt o fugară

Și-o nălucă;

Sunt omul cremene,

Om sare,

Sunt patimă

Și sunt și floare

Ce-și scutură corola

În lume,

Cu roua sa să  spele

Un nume,

Purtat mai bine

Sau mai rău,

Sunt doar un om

Pe drumul său.

Nu sunt deloc

Ce aș vrea să fiu,

Dar sunt doar om,

Atâta știu.

Sunt om ne-om,

V-am zis cândva,

Pe când vorbeam

De viața mea;

Depinde acum,

Ce avem în cale,

O bucurie sau

O jale,

Un gând frumos

Sau o-ntristare.

Oricum aș fi,

Eu sunt-nu sunt

Mai mult o vorbă,

Nu …… cuvânt!