Argentina

Când eram mică, îmi imaginam atât de multe, încât părinților mei le era greu să deosebească adevărul de ficțiune. Noroc că nu și-au pus niciodată problema în a deosebi adevărul de minciună. Mă credeau.

Mama, o copilă cu copil, nu își bătea capul prea tare cu asta. Cred eu, totuși, că și ea visase mult, doar că-și dusese visele din suflet direct în real, când de abia împlinise 15 ani. Crude vise, crude realitate. În anii când lumea prinsese contur de iederă cățărătoare și de pietre medievale, curtea în care locuiam era una în care cerul se vedea doar de deasupra. Un interior lung, străjuit de un zid gros îniederat, iar pe cealaltă parte uși strâmte și negre, ca niște soldați în post.

Deasupra, etajul cu balcoane lungi, în care domnii si doamnele fumau, beau cafea, coniac și lichior de casă, și vorbeau, în fiecare seară, ca într-un cenaclu, în acorduri suave de muzică simfonică sau de ambient. Erau intelectualii, spunea mama, iar eu mă uitam la ei ca la Doamne-Doamne, cu sfială, dar încredere. Parfum de viață boemă se împrăștia în praful timpului încremenit, parcă, într-o poveste cu dus și întors, dar mai mult cu rămânere definitivă în clișee demne de un film vechi, derulat, musai, pe peliculă din aceea rolă, pe un ecran mare și zgâriat pe alocuri. Actori impecabili care îmi lăsaseră în mine note florale, și nu numai, de care aveam să aflu ani mulți după acel moment.

Am numit curtea, vaporul. Și, desi nu văzusem unul, în realitate, știam cam cum arată cabinele unui vas si puntea acestuia. Multe ar putea fi povestite despre locatarii vaporului, însă, păstrez ceva în minte, între  tulburare și adevăr, astfel încât nici acum nu știu de a fost sau nu poveste, ori s-a întâmplat aeievea; însă oricum ar fi fost, în ghiocul inimii mi-a rămas o lume trecută, dar care pare încă prezentă, prin emoțiile speciale pe care le-a lăsat în mine, pentru totdeauna.

Noi locuiam pe la mijloc, după noi Brăneștii, doi bătrânei care, când mergeau, zici că se țineau în brațe mereu. Lipiți. Trași la indigo, nici măcar un centimetru în plus nu aveau unul față de celălalt, iar ca greutate ziceai că-s unul și același. Erau tot timpul împreună și, datorită lor, am mâncat, în anul acela al copilariei mele, câte un fruct, în fiecare zi. Ne lăsau pe pervaz două poame, oricum s-ar fi numit ele – mere, pere, piersici sau, așa, de vreun gest crăciunesc ….portocale.

Domnul Săvulescu, de la etaj, era preferatul meu. Venea la noi; o ruga pe mama să facă ceai și să-mi ungă două felii de pâine cu unt. Untul îl aducea el: „Să aibă, copila asta deșteaptă, ajutor de inimă, gust și….. pentru vedere!” – îi zicea și mamei ceva de care să fie sigur că  va ține cont și va păstra, mereu, untul pentru mine. „Pentru vedere!” Tăia pâinea în soldăței și o așeza lângă ceașca cu ceai. Uneori, aducea și miere într-un borcanel demn de lumea piticilor. Fascinant om.

Apoi, punea o carte mare între noi și începea să-mi povestească lucruri pe care eu le ascultam de zici că nu mai exista ceva mai frumos pe lumea aceea. Pe mama o încurca nițel vizita bătrânului domn, pentru că aveam o cameră doar, împărțită, cumva, de niște geamuri, dar care erau cam degeaba, căci și mirosul intra nestingherit, și vorba se ducea dintr-o încăpere în alta. Ei i se părea că nu se poate ocupa de hrana noastră într-o libertate absolută, dar domnul Săvulescu plutea în nouă ceruri de fericire când vorbea de lucruri dragi lui, căci cariera sa de profesor universitar se terminase cu mult timp în urmă.

Magia, însă, nu era domnul Săvulescu, chiar dacă magie a făcut cu mine acel om cu părul alb, costum maro, și statură impozantă, de intra în orice încapere ușor aplecat, ca într-o rugăciune.

Magia începea dupa Brănești. Un cearceaf mare, alb, era întins a cortină, separând vaporul meu într-un secret la care nu aveam voie să mă gândesc, zicea mama. După acesta, forfotă. Și un salut etern: „Bonjour, madame! Bonjour, dragă!”, auzeam eu și căscam ochii, la auzul acelor cuvinte, cât ceștile cu cafea aburindă de pe tava mamei.

O gramadă de sticle goale se auzeau trântite acolo, dezordonat, în vremuri în care sticlele și borcanele erau duse la reciclare. Primeai pe ele câțiva bănuti cât să-ți iei eugenia de la primul chioșc și mai mereu eram tentată să adun sticlele acelea și să fug cu ele pentru o eugenie delicioasă în plus.

Mama mă ghicea și-mi punea interzis, dar cu multe alte pedepse în coadă, dacă îi încalcam cuvântul.

Umbrele de după cearceaf mă lăsau în visare, pe leagănul cât o palmă, căci, nu-i așa?, nu există copilărie fără leagăn și vise moi balansate spre văzduh.  Și acum rămâne enigmă de ce era legat acesta, căci nu vizualizez niciun copac sau bârnă, în Curtea Cerului. Se zăreau, pe sub pânza aceea, niște glezne subțiri, într-o pereche de papuci de mătase cu ciucur auriu, și niște poale de rochie lungă. Altfel, acolo intrau destui oameni, dar cum intrau, așa ieșeau, cu ochii în pământ, cu pași grăbiți, și cu murmur sec pe buze. Din spate, același ,,Bonjour, dragă!” închidea cercul vizitei.

În acel colț aparte, locuia Argentina, femeia vrăjitoare, deși domnul Săvulescu m-a batut pe umăr și mi-a zis să nu ascult bârfele de pe vapor. Doar că am uitat ce a zis despre Argentina, pentru că, la cei opt ani și ceva, ai mei, nu auzisem, niciodată, de cuvantul „bârfă”. Mi l-a explicat, iar ce mi-a zis, atunci, despre femeia enigmatică, din curtea noastră, am uitat ca într-o vrajă.

Argentina părea a nu ieși niciodată, iar când o făcea, era o apariție. O rochie fluture, ca un combinezon, o înveștmânta perfect, iar un turban îi ținea claia de păr negru. Un șal de catifea îi era răsfăț, însă nici măcar poșetă nu vedeam a avea. Pe brațe purta o mulțime de brățări, dar, ciudat, nici măcar un inel sau o verighetă nu îi impodobeau mâinile fine. Îmi zâmbea cald și trecea iute, evitând privirile oricărui adult. Pășea sigură pe sine, cu o fermitate  aparentă, și cu o senzualitate în mișcări, cât să nu o uit vreodată.

O însoțea, mereu, un domn mic cu barbă care nu zâmbea niciodată și care nu locuia nici cu ea, nici pe vapor. În urma sa, dâre de nebunie olfactivă săpau în mine tranșee de ascuns senzații de neuitat. Mirosea a păcat și mister, a viață și nebunie frumoasă, a pământ și soare, a întuneric și lumină. Nu vă mint că pe multe dintre acestea i le-am așezat, acum, în completare, căci femeia aceasta, odată ajunsă în preajma cuiva nu avea cum să nu lase semn de trecere definitivă. Te însemna cu ochii văpaie, în poveste ce nu va deveni niciodată trecut uitat, căci e ca atunci când într-o mare de negru, apare un om îmbracat în roșu sau puneți voi ce culoare vreți. Uite, schimb cu galben-orange. Asta era Argentina mea, clișeu sau nu, dar sunt sigură ca mulți dintre voi aveți în memorie câte un personaj culoare care a tulburat mințile cuminți ale acelui moment.

Într-o zi, am apucat colțul cearceafului și am privit mirată fiecare amănunt. Jur că de ajunsesem în tărâmul fermecat și nu m-aș fi simțit astfel. Din fundurile sticlelor și borcanelor, Argentina își facuse un perete de sticlă magic. Pe unele le vopsise, dar multe rămaseseră verzui sau cupru-maronii, însă peretele era perfect și aproape terminat. Deasupra, ca o ghirlandă, un șir de sticle, cu becuri în interior, îmi întregea mie imaginea și înțelegeam de ce se vedea seara la ea, de zici că eram la spectacol. Nu dura mult, toți știm ce problemă era cu curentul electric, în acele vremuri, dar Argentina nu renunța la micul său moft.

sursa: pinterest

În alte sticle, se zărea ceară topită de la lumânările sale albe. Pe treptele ciobite de vreme, care încadrau perfect odăița ei, mușcate roșii mă alintau blând, iar pe semiterasa din susul lor, o oglindă era prinsă de perete, iar un scăunel o străjuia. Ușa, de un verde toamnă, era ca o bijuterie. Pe ea am silabisit un nume – Argentina.

Argentina avea un tic care mie îmi părea dizgrațios – frământa, între degete, o bucată de cocă. Cred că fusese miez de pâine, dar cu cât îl sucea între degete, cu atât se înnegrea și devenea ca o bucată urâtă de ceva, care nu ar fi trebuit să existe. O calma, zicea ea. Dădea în cărți și în cafea, și spunea povești pline de cuvinte interzise, îmi spuseseră, mie, fetele din josul vaporului.

În dreptul ei mirosea, mereu, a tămâie dar și a parfum scump, cât să ne zăpăcească cu totul inimile noastre curioase. Atunci nu mă pricepeam prea tare, dar acum știu că era o combinație ciudată de miresme orientale (smirna, mosc, tămâie, santal), cu esențe deosebite de muguri de coacăz negru, trandafir bulgăresc, iasomie si zambilă, desăvârșite în puterea mușchiului de stejar și de patchouli. Nici nu mă mir că își alesese un parfum atât de puternic ca simbolistică, însă azi, mă întreb cum de a ajuns la Argentina un flacon de „Magie Noire”, când doar cu un an înainte, în 1978, a fost creat de Lancome? Însă, de ar fi fost aceasta singura  enigmă rămasă nedezlegată când mă gândesc la ea.

Se zvonise că nu-i plac copiii, însă la ce zâmbete primisem de pe buzele sale, cred ca ai noștri ne-au întins o capacană de vorbe, cât să picăm în ea și să nu deranjăm femeia.

Într-o zi, o tăviță cu biscuiți calzi, de casă, se ivi de după cearceaf, însoțită de același „Bonjour, dragă!” Una dintre fetele zidarului mi-a zis, încet – „Nu-i lua, au sânge de copil în ei sau sunt otrăviți, nu-i lua!

Ei, na! Mereu am fost pofticioasă. Îi luam și îi mâncam cu așa bucurie că și mama vrăjitoarelor de era, eu aș fi devenit una vrăjită de biscuiți. Dupa cortină, Argentina chicotea. Într-o zi, m-a prins ochi în ochi. Am ramas fără cuvinte. Știti cum e cerul după ploaie, genul albastru-clipă? Nu știți? Ei bine, de ratam cerul de după ploaie, îl găseam în ochii Argentinei. Mi-a zis atât: „Iubită vei fi, dorită vei fi, viața ta va fi păcat și Lumină, deopotrivă. Ai zbucium mult, dar vei fi bucuria cuiva; ai minte vrajtă și creatoare! Ești ca o pisică neagră; vei trece, unii vor face trei pași în spate, dar doar cine-ți rămâne alături, fără teamă, va conta!”

Nu am înțeles nimic decât că m-a vrăjit Argentina, iar mult timp m-am uitat chiorâș la Zaza, pisica acesteia, o cafenie cum e Fifi a mea, de zici că s-au înrudit peste timp.

Cuvintele ei, mi-au venit ca un vis, mult timp după, la vreo douăzeci ani, când, căutând urme de Argentină, în curtea vapor, nimeni nu-și mai aducea aminte de nimic.

Brăneștii nu erau, Săvulescu era amintire și nici atât, fetele zidarului erau în lume. Iedera era tot acolo pe zidul meu medieval.

O ușă verde-toamnă, însă, mă privea și-mi spunea că nu, nu visasem, nu uitasem. Habar nu am de ce, dar aș jura că mirosea a Magie Noire, semn că trecutul lasă urme în noi definitiv, fie el și prin dâre de parfum cu păcat și adevăr piperat. Și nu, aceasta nu e doar o poveste, e parfum de lume care cândva a trăit lângă noi și în noi.  Cineva îmi spunea, cândva, că dacă un singur om  pomenește un altul uitat de  istorie, ani sau familie chiar, acela încă își poartă sufletul prin Lumină!

sursa: pinterest

Bonjour, Madame! Bonjour, Argentina –parfum de femeie al unui trecut de neuitat!

 

Sunt ani de când scriu tot felul de lucruri care-mi trec prin minte și suflet. Nu sunt mulți, ca în cazul Poveștilor Parfumate care deja au trecut de 7 ani de când sunt on-line și unde s-au strâns, la un loc, scrieri parfumate care mai de care mai deosebite. Cititori câtă frunză și iarbă s-au bucurat de slove înmiresmate, iar noi cei invitați, în timp și peste timp, să scriem astfel de povești, am pus note de parfum deosebit, de parcă am fi fost parfumieri de soi, inventatori de esențe și de sticluțe aparte, din cristaluri magice de cuvinte, cât să rămână în vitrina Clubului Condeielor Parfumate o colecție uimitoare, cu teme diferite și de excepție, ofertante, exact ca cea din aceasta editie – Parfumul unui trecut. Nimic din toate acestea nu ar fi existat fără Mirela, căreia îi mulțumesc că, prin aceste scrieri, am putut trece de bariera aceea între a nu ști, a place și a învăța despre lucruri care mie îmi vorbeau doar pulverizându-le pe încheietura palmelor sau sub lobi de ureche. Și azi, așez o nouă sticluță cu parfum – Argentina. Sper să vă placă și să  admirați întreaga vitrină!

Bonjour, Mirela! Bonjour, vouă, dragii mei! 

CONOFETI COCOTO, sora mea


Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….
Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că  până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea, pentru că,  şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!
Acum, ce să zic? Asta mică, cred,  a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.

Invers, cu siguranţă, eram eu.  Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.
Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei,  întruna şi din suflet:  CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.
Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca, şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”
Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai stânjenitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”
Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..
O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus,  pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult  şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa,  hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.
Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam  şi o strângere de mână, mergând  palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….    
Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….
Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă dar mult prea des trăirile,  și mai ales gândurile cu care ne trezim ca rezonăm. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu?  Rugăciunea mamei, din tinereţea sa, a fost mereu asta: ‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”
Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:
                                       Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea! Să fii sănătoasă și fericită
  • Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie  veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.