Visul unor paşi pierduţi

Azi noapte m-am prins într-o horă. Mă ţineam strâns de alte mâini şi mă învârteam puternic. Cu fruntea sus, cu privirea înainte, cu paşi ştiuţi, repezi, atenţi, purtam ritmul altor oameni. Rochia mea violet era prinsă într-un trandafir viu încă, deşi niciun trandafir nu mai e real dacă e tăiat, dar asta e altă poveste de-a mea, ce vine şi trece prin mine. Trandafirul era deasupra cizmei negre de catifea şi simţeam cum toţi oamenii se uită la el. Nu-mi plac capetele plecate în horă, şi-mi doream să smulg trandafirul, aşa în vârtejul ăla ameţitor, ca oamenii să se privească în ochi. Muzica se transforma, trimitea către noi ritm puternic, şi, ca la comandă, picioarele porneau într-o cadenţă aproape de perfecţiune. Mă mira potrivirea asta, într-un grup în care nimeni nu-mi era cunoscut, dar toţi ştiau paşii atât de bine.

Broboane de sudoare îmi picau către tâmple inextetic şi coafura mea prindea aer dezordonat, miros sălciu şi lucire pe care încercam să o alung pufăind în sus, către frunte. Faţa mi se congestiona, ca şi când ieşisem dintr-o saună în care cineva picurase prea multa apă pe pietrele încinse. Vroiam să mă desprind, din ritmul acela potrivit, dar simţeam strânsoarea celor din stânga şi dreapta mea ca într-o menghină, parcă cu forţa. Încercam să pricep de ce mă aflu acolo, cu ce ocazie, dar parcă chipurile erau blurate, de nu recunoşteam nicio persoană. Nimeni nu se oprea, nici muzica măcar. În somn, picioarele îmi dansau singure şi doar cearceaful făcut sul sub mine a putut fi martor tăcut la visul ce a prins contur în mintea mea, şi m-a ţintuit o vreme într-o lume străină. La un moment dat, un chip de bărbat matur, cu fruntea bombată şi nas borcănat, dar fără alte trăsături clare, chiui către muzicanţii ce cântau aplecaţi pe instrumente ca şi când se contopiseră cu ele.

Atunci m-am trezit şi n-am mai simţit mâini străine şi nici paşi repezi, ştiuţi dar obositori. Am simţit doar o plutire magică şi miros de trandafiri roz. Am întins mâna instinctiv pe plapumă, spre locul unde îmi apăruse în vis roza cea vie, dar am primit o lăbuţă de căţel adormit. M-a lins de doua ori pe mână şi s-a cuibărit sub o grindă, unde lumina pătrunde mai greu. Camera mea părea în îngânarea mea caldă de dimineaţă o sală de dans cu rotiri de ochi credincioşi. Nimic străin. Îmi plac horele, îmi place uitarea aia de sine ce ţi-o dau paşii ritmurilor curate, dar tare m-am bucurat că se oprise cadenţa aia de foc dintr-un vis ce nu părea al meu.

„Am dansat toată noaptea!” „Cu cine, iubiţel?”  „Nu ştiu, dar am dansat o hora nebună cu oameni fără chip şi cu mâini puternice, ce mă ţineau cu forţa; cu paşi repezi ca de ape curgătoare! Sunt obosită de atâta dans, mai dorm un pic!” Şi în îmbrăţişare caldă de dimineaţă mi-am lăsat mintea deschisă spre un vis mai domol. N-am mai visat. Dar toată ziua am păstrat în mine parfumul bărbatului meu, ca într-o horă în doi, cu paşi ştiuţi, senini, calmi, senzuali şi confortabili.

Nu ştiu de ce am horit eu, sau m-am rotit mână în mână cu alţi oameni, dar poate ăsta a fost un semn că m-am învârtit destul în hore nepotrivite, în care nu mi-am prins paşii alături de cine trebuia. Şi, chiar dacă totul părea frumos şi potrivit, sunt sigură că oboseala ce o simţeam alături de acei oameni, aparent în ritmul meu, m-ar fi epuizat, într-un sfârşit. Poate de asta acum, când pot alege şi cu mintea, şi cu sufletul, dar fără vinovăţia aia ce ţi-o trimit unii oameni pe lângă care nu te regăseşti, horele mele reale sunt doar cu oameni ce-mi cunosc un pic paşii, sau vrem să ni-i cunoaştem reciproc. Oare hora se poate juca şi în doi?  Pentru că cel mai comod, senin şi plăcut lucru e senzaţia lăsată de potrivirea aia perfectă de paşi, ritm, respiraţie şi sens. Sensul iubirii. Uneori, acoperă multe din insuccesele paşilor pierduţi.

Rămas bun, prieten al prietenilor mei!

Tristeţea stă cu prietenii la masă,
Şi lacrimi cad pe tastaturi stinghere
De-o vreme-ncoace, de când şoapte amorţite
S-au prins prin virtual între cuvinte,
Şi şuieră o veste înnegrită
Peste duzina noastră cea cernită.
Necunoscutul astazi ne e frate
De cruce, chiar, prin texte adormite
Ce vor rămâne aicea pironite
Să ştim că dincolo de moarte
Tot ce e scris mai spune despre fapte
Ce le-a trăit ca ieri  Con’ Virusache,
Şi acum vreo şapte ceruri ne desparte!
Nu te-am ştiut nici prin cuvânt, dar am simţit
Ce om frumos ai fost, căci te-au iubit
Ai mei prieteni, duzinari de soi,
Şi vei ramâne pururi printre noi!
Pescar ai fost, te duci la alt PESCAR
Să scrii poveşti şi să i le dai ca dar.
Şi lacrimile celor dragi tu să le seci
Spunându-le că nu-i nimic…. pe veci!

Voi spune şi eu: „Rămas bun, prieten al prietenilor mei!” Duzina va fi mai săracă, şi virtualul mai puţin vesel. În tabel găsiţi ultimul salut al duzinarilor.

Gladiola

Maşina urcase panta cu greu, gâfâind parcă. La un moment dat se opri. Un fum uşor dădea să iasă de sub capota Daciei albastre:”O fi de la calandru?!”, zise Victor şugubăţ, ca un mecanic calificat, arătând cu mâna spre grilajul radiatorului. Radiatorul era, dar de calandru, Marina nu auzise niciodată. Îl împinse uşor pe Victor, în timp ce bodogănea mărunţel, mărunţel, din gură. Ea le spusese că nu asta e calea de a ajunge mai repede la discotecă, dar niciunul dintre pasageri nu părea să o fi auzit. Au ieşit pe rând, vezi Doamne, pentru o mână de ajutor; privind spre aburul ce încă ieşea din motor şi căutând căldura ce o emana maşina încinsă. Nu era frig, dar zâmbetul calin al nopţii ce venea cu paşi repezi, părea să îi facă niţel îngrijoraţi, şi se lipiră instinctiv de caroserie.

Marina luă o sticlă cu apă, o turnă într-un orificiu şi aşteptă ca maşina să se răcească. Ceilalţi se amuzau pe seama degetelor ei lungi de pianistă şi nu conteneau cu glumele: „Aşa, aşa, prinţesă, pune cerneala în călimară, dar nu uita de capac!” Normal, de la catedră la mecanic ad-hoc era cale lunga. Ca şi când nu îi păsa prea mult de spusele prietenilor, făcu un calcul scurt şi reporni motorul. Apăsă acceleraţia cu grijă, ca şi când din călcâi venea toată puterea ei de a struni maşina asta veche. „Gladiola”, cum o numise maică-sa, pentru că o cumpăraseră de la o florăreasă din Bucureşti, era ca un caleidoscop de poveşti care mai de care mai pitoreşti.

Asta de acum nu era mai nimic. Marina zâmbea, aducându-şi aminte de vaca pe care a întâlnit-o fix în faţa maşinii după ce luase o curbă periculoasă. Are şi acum autograful lăsat de Joiana, tot pe capotă, undeva în partea dreaptă. A avut noroc atunci că fiind noapte, deci liber, inclusiv pe contrasens, a putut trage puternic de volan. După ce i-a ieşit  vaca din vizor a stat pe dreapta, să-şi tragă sufletul de spaimă, vreo cinci minute. În maşină încă se făcea mişto de apa pusă de Marina pentru repunere în funcţiune:”-Şi, nişte Calgon ai pus Marina, că o fi de la depunerile de calciu şi poate la întoarcere nu mai porneşte deloc?
-Nu-i nimic, la întoarcere facem autostopul! Dar nu la grămadă, fiecare pe coaja lui!”, îi înţepă Marina amintindu-le că erau două fete şi trei băieţi la drum.

Nu putea conduce fără tocuri deşi ambreiajul Daciei era destul de rigid. Îşi potrivi călcătura în aşa fel ca totul să fie comod dar şi sigur şi încercă să-şi dea seama cât mai aveau din drum. Ups…tocmai ce a trecut de Barza mică, un orfelinat de copii cu vârste fragede. Spera să scape de glumele nesărate ale celor trei băieţi cu privire la locaţie. N-a scăpat. Dar nici nu i-a lăsat prea mult să continue:”Care dintre voi ştie să facă o pană? Linişte… 5 secunde. Curbele păreau periculoase, şi niciunul nu sesizase că ar fi vreo problemă. Le zări în oglinda retrovizoare mutrele îngrijorate, ce priveau ca mâţa-n calendar, şi adăugă pe un ton ferm: „Ca fapt divers, doar! Nu vă speriaţi!”

Era ceaţă, şi din Predeal se vedeau doar ceva lumini. După următoarea curbă ar trebui să se zărească Rozmarinul. Uite-l! Gladiola îşi făcu datoria. Nu ştia dacă dimineaţă nu se vor întoarce cu trenul, sau tot cu ea, dar acum îi mulţumi în gând, că, măcar, nu mai pufăia şi nu mai aburea minţile celor din jur. O parcă discret, mai în lateral, aşa să nu o facă de ruşine printre vedetele cu patru roţi; îşi potrivi din nou călcătura, de data asta pe tocurile ei de 12, în mers şi se asigură ca e impecabilă, ca şi când coborâse din maşina viselor ei. În suflet simţea, însă, că această maşină, era cea care făcuse din visul ei de şoferiţă tânără… o realitate. Gladiola ştia asta, aşa cum ştia că spre Braşov, dimineaţă, în coborâre, drumul nu va mai fi atât de „încins”. O lăsă pe Marina să nu fie sigură de nimic. La urma, urmelor …ea era….. doar o maşină!

Acest articol îl dedic celor două maşinuţe ale mele, care m-au slujit credincioase, pe cât erau de rable. Poate ele nu vor şti. Habar nu am dacă există vreun rai al maşinilor. Dar dacă ar exista Renaultul meu 5, roşu, în patru uşi fabricat prin anii 70, şi Dacia mea albastră, 1310 din 1989 , ar trebui să aibă locuri pe cinste.

Text înscris în duzina de cuvinte: „cale, calcatura, calin, calandru, calendar, calcai, calin, calificat, calimara, calciu, caldura, caleidoscop”. În tabelul găzduit de psi găsiţi jucători cu articole mai pricepute.

Metamorfoza

Din călcătura fermă, pe călcâi apăsat şi pe vârf îndesat,
Aflându-mă pe calea cuvintelor şi vorbelor nerostite,
A răsărit o plantă precum bumbacul, dar închisă la culoare, în zare;
Am cules-o, cu degetele rănite de cuvinte scrise,
Şi, ca un ucenic veşnic calificat,
Am ţesut pânză groasă ca un papirus.
Am tras-o printr-un calandru obosit de vreme,
Dar n-am reuşit să imprim decât fire de-a valma:
Şi-n dreapta, şi-n stânga, prin prejur şi deasupra,
De parcă era un caleidoscop cu imagini subţiri.
Mi-am pus căldura sufletului în funcţiune
Şi am subţiat-o mental puţin, câte puţin,
Până când, cu o peniţă magică udată de cerneala
Dintr-o călimară vrăjită, am reuşit să scriu pe ea
Trei cifre ce intrau într-un calcul primar,
Amintindu-mi de o aniversare trecută în calendar
Un pic prea devreme.
Literele ce au urmat mai apoi, vorbeau de iubire,
De dor calin, ca într-o cădere de calciu a unei adolescente visătoare
Ce tremură la fiecare atingere nevinovată.
Papirusul meu şi literele mele tremurânde
S-au împreunat magic
Până le-am trecut din nou prin calandru
Şi mi-am făcut coperţi fine, imprimate cu poveşti
Numa’ bune pentru jurnalul meu prăfuit.Text înscris în duzina de cuvinte: „cale, calcatura, calin, calandru, calendar, calcai, calin, calificat, calimara, calciu, caldura, caleidoscop”. În tabelul găzduit de psi găsiţi jucători cu articole mai pricepute.

În loc de la mulţi ani!

Ai o sită în palme:
Şi cerni, cerni, cerni.
Doamne, câtă muncă în plus i-ai dat!, zic
Ieri ai cernut nisip,
Era plin cu pietre albe, gri, seci, murdare,
Şi fire mici, firave, jilave şi ursuze de nisip,
Ce-ţi lăsau pietrele singure în sită.
Le-ai luat între palme,  cu grijă, le-ai frecat
Într-o neputinţă de a le lăsa aşa cum erau;
Le-ai spălat cu lacrimi sărate, de bucurie,
De cunoaştere,  şi recunoaştere, şi le-ai dat luciu
Cu gânduri ce şlefuiesc şi ziua rea, nu doar pietre.
Una sclipea, ca şi când faţetele erau ale unui diamant brut,
Răsărit acolo, prin pustiu, din senzaţii, şi adulmecări,
Din lacrimi şi stăruinţă, zgârâindu-ţi retina şi sufletul
De bucurie surdă, necunoscută de nimeni.
Ţi-ai pus pietrele în buzunar şi ai păstrat bijuteria-nebijuterie
Între palme, citind-o, dezmierdând-o, dându-i sensuri şi culoare.
Un om îţi zări piatra şi râse sarcastic: „E doar o piatră, caută alta mai de soi!”
Vorba lui nu atinsese nimic, şi continuai să râzi, să te bucuri,
Să încerci să arăţi şi altora frumusețile tale.
Tare te mirai că doar tu vedeai sclipirile de diamant!
Într-o zi, când voi trece pe lângă tine, să-mi arăţi
Buzunarul cel plin cu pietricele înnegrite –
Sunt sigură că pastrezi şi acolo vreo două comori.
E în firea ta!
Nicoleta, textul e ciudat pentru o dedicaţie de „la mulţi ani”, dar altfel nu puteam să trec pe lângă un scorpion veritabil, care găseşte în literele mele negre, mocirlite, nisipoase şi trecătoare diamante de cuvinte, şi sensuri pe care, cred, că nici eu nu le dau. În fiece rând citit de tine rămâne încurajarea, ramane iubirea ce mi-o dăruieşti necondiţionat. Îţi doresc să ai strălucirea unei bijuterii, duritatea ei şi frumuseţea unei vieţi de diamant. Să transmiţi copilului tău reperele tale, şi să prosperi. Eu ţi-o doresc din toată inima! La mulţi ani, prietenă dragă! Sa fii fericită! Îţi mulţumesc pentru importanţa ce mi-o acorzi şi să ştii că te preţuiesc enorm! O zi minunată să ai!