Uneori liniştea îmi e tulburată de întrebări pe care, cu timpul, am refuzat să mi le mai pun. Citind ceva în jur sau o întâmplare nouă,  îmi creează momentul care mă trimite iar acolo, unde merg în vizită cu gândul…. doar dacă vreau.  Azi am avut o străfulgerare că, poate, mă mint frumos. Că atâta timp cât nu cunosc sentimentul de mamă, nu voi putea vorbi decât la modul general…. şi atât. Nu pot merge cu ideea decât la nivelul de „copil al unei mame”; dar oricât mi-aş studia comportamental mama, tot nu aş fi obiectivă. Sunt convinsă că nici măcar ea nu şi-ar expune trăirile interioare cele mai nepotrivite, în legătură cu noi. Mama ar da răspunsuri corecte, cerute, serioase, bănuite de dinainte de a o întreba.

De câte ori am chestionat-o, într-un context de multiple dezamăgiri ce i le-am putut aduce de-a lungul timpului, ” dacă nu regretă faptul că a adus pe lume doi copii, când se putea mulţumi cu unul perfect”, m-a privit siderată. Ştia că modul meu de a mă anula era doar o rătăcire de a mea; şi nu suporta niciodată să mă vadă într-o postură de aparentă inferioritate faţă de sora mea. Îmi răspundea, la început tăios, pe urmă cu dulceaţă în glas:

„Eu am vrut doi copii. Cum mi i-a dat Dumnezeu pe amândoi nu e treaba mea. Treaba mea a fost să vă educ la fel şi să vă înţeleg firile. Dacă te-aş fi vânat pentru fiecare greşeală, acum ai fi fost cel mai frustrat copil, adult. În fine! Nu poţi fi ca sora ta! Dar nici ea nu are calităţile tale. Pentru mine, faptul că ea e mai bătăioasă, îmi dă o stare de linişte, recunosc, dar cea de nelinişte o am în ce priveşte sănătatea ei, altfel decât a ta. Tu, în schimb, poate nu îmi porţi de grijă precum soră-ta; dar nici nu îmi creezi un sentiment de indiferenţă  faţă de noi. E felul tău mai rece, mai rezervat şi mai interiorizat. Şi asta nu e de rău. Aşa ŞTIU că tu vei fi la adăpost, printr-o autoapărare proprie, fără să ai acea voinţă de fier precum o are Sanda.  Nu e nevoie totdeauna de acţiune. Uneori şi preocupările lipsite de dinamism pot fi pe acelaşi picior de egalitate cu omul acţiune. E simplu. Voi sunteţi firi asemănătoare, complementare. Vă diferenţiază doar modul de acţiune. Şi nu uita! Tu eşti prima! Eşti copilul meu făcut din dragoste! N-am cum să aleg! Mama se mândreşte cu amândouă!”

Cam ăsta era monologul mamei de câte ori aveam o criză de identitate! Cu timpul crizele de identitate au prins altă culoare şi contur. Azi am citit într-un articol, despre bucuria şi împlinirea de a fi mamă. Am simţit de toate în acel articol. Era ca un bilanţ al vieţii la care se adăugase un strop de resemnare, regret şi un pic de autoamăgire mascată de bucuria de a creşte un copil. Filtrând totul prin mine, mi-am dat seama ce noroc formidabil poate avea, prin simplu fapt că poate face asta, indiferent de „răspunsurile” ce şi le-ar putea da. Multe dintre noi nu avem posibilitatea, măcar, să simţim aceste pendulări între datorie, sacrificiu, bucurii şi necazurile cu dezamăgirile aferente ce ţi le poate da evoluţia unui copil.

Cu toate astea nu cred în tristeţi duse în patologic. Nu cred în nemulţumirea veşnică pentru că nu ai bifat acest aspect. Înveţi să trăieşti şi să te bucuri de tot ce primeşti, de experienţe diverse, fără a te mai simţi diferit de ceilalţi. Admiri fiecare copil crescut bine şi frumos, şi te întristezi la fiecare poveste care include o nenorocire adusă de un copil pierdut.  Un copil scăpat din mâinile unui adult, care, poate, ar fi putut face mai mult pentru el; doar că nu a acceptat cu uşurinţă că şi copilul lui poate greşi, sau poate, nu e tocmai atât de perfect precum crede el că ar fi. Dar nu judec! Aşa cum spune mama, fiecare om se poate redresa fără să mai apeşi şi tu cu degetul pe rană, dar poţi cu puterea dragostei unui părinte să-l aduni de pe drumul sinuos.