Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Întrebări cu răspunsuri bănuite

Uneori liniştea îmi e tulburată de întrebări pe care, cu timpul, am refuzat să mi le mai pun. Citind ceva în jur sau o întâmplare nouă,  îmi creează momentul care mă trimite iar acolo, unde merg în vizită cu gândul…. doar dacă vreau.  Azi am avut o străfulgerare că, poate, mă mint frumos. Că atâta timp cât nu cunosc sentimentul de mamă, nu voi putea vorbi decât la modul general…. şi atât. Nu pot merge cu ideea decât la nivelul de „copil al unei mame”; dar oricât mi-aş studia comportamental mama, tot nu aş fi obiectivă. Sunt convinsă că nici măcar ea nu şi-ar expune trăirile interioare cele mai nepotrivite, în legătură cu noi. Mama ar da răspunsuri corecte, cerute, serioase, bănuite de dinainte de a o întreba.

De câte ori am chestionat-o, într-un context de multiple dezamăgiri ce i le-am putut aduce de-a lungul timpului, ” dacă nu regretă faptul că a adus pe lume doi copii, când se putea mulţumi cu unul perfect”, m-a privit siderată. Ştia că modul meu de a mă anula era doar o rătăcire de a mea; şi nu suporta niciodată să mă vadă într-o postură de aparentă inferioritate faţă de sora mea. Îmi răspundea, la început tăios, pe urmă cu dulceaţă în glas:

„Eu am vrut doi copii. Cum mi i-a dat Dumnezeu pe amândoi nu e treaba mea. Treaba mea a fost să vă educ la fel şi să vă înţeleg firile. Dacă te-aş fi vânat pentru fiecare greşeală, acum ai fi fost cel mai frustrat copil, adult. În fine! Nu poţi fi ca sora ta! Dar nici ea nu are calităţile tale. Pentru mine, faptul că ea e mai bătăioasă, îmi dă o stare de linişte, recunosc, dar cea de nelinişte o am în ce priveşte sănătatea ei, altfel decât a ta. Tu, în schimb, poate nu îmi porţi de grijă precum soră-ta; dar nici nu îmi creezi un sentiment de indiferenţă  faţă de noi. E felul tău mai rece, mai rezervat şi mai interiorizat. Şi asta nu e de rău. Aşa ŞTIU că tu vei fi la adăpost, printr-o autoapărare proprie, fără să ai acea voinţă de fier precum o are Sanda.  Nu e nevoie totdeauna de acţiune. Uneori şi preocupările lipsite de dinamism pot fi pe acelaşi picior de egalitate cu omul acţiune. E simplu. Voi sunteţi firi asemănătoare, complementare. Vă diferenţiază doar modul de acţiune. Şi nu uita! Tu eşti prima! Eşti copilul meu făcut din dragoste! N-am cum să aleg! Mama se mândreşte cu amândouă!”

Cam ăsta era monologul mamei de câte ori aveam o criză de identitate! Cu timpul crizele de identitate au prins altă culoare şi contur. Azi am citit într-un articol, despre bucuria şi împlinirea de a fi mamă. Am simţit de toate în acel articol. Era ca un bilanţ al vieţii la care se adăugase un strop de resemnare, regret şi un pic de autoamăgire mascată de bucuria de a creşte un copil. Filtrând totul prin mine, mi-am dat seama ce noroc formidabil poate avea, prin simplu fapt că poate face asta, indiferent de „răspunsurile” ce şi le-ar putea da. Multe dintre noi nu avem posibilitatea, măcar, să simţim aceste pendulări între datorie, sacrificiu, bucurii şi necazurile cu dezamăgirile aferente ce ţi le poate da evoluţia unui copil.

Cu toate astea nu cred în tristeţi duse în patologic. Nu cred în nemulţumirea veşnică pentru că nu ai bifat acest aspect. Înveţi să trăieşti şi să te bucuri de tot ce primeşti, de experienţe diverse, fără a te mai simţi diferit de ceilalţi. Admiri fiecare copil crescut bine şi frumos, şi te întristezi la fiecare poveste care include o nenorocire adusă de un copil pierdut.  Un copil scăpat din mâinile unui adult, care, poate, ar fi putut face mai mult pentru el; doar că nu a acceptat cu uşurinţă că şi copilul lui poate greşi, sau poate, nu e tocmai atât de perfect precum crede el că ar fi. Dar nu judec! Aşa cum spune mama, fiecare om se poate redresa fără să mai apeşi şi tu cu degetul pe rană, dar poţi cu puterea dragostei unui părinte să-l aduni de pe drumul sinuos.

Nu pot, în schimb, să nu strig cu toată gura: „Indiferent de întâmplările trăite, bucuraţi-vă că aţi trecut printr-o experienţă pe care unii doar o bănuiesc!”

Mărgăritare-profil

Tu pe care o vrei?

Mi-am prins toate gândurile mănunchi şi le-am legat cu fir roşu de speranţă. Nici măcar nu le-am legat strâns, de teamă sa nu-mi rămână speranţa în gânduri răzleţe. Am lăsat, totuşi, un fir deşirat să ştiu unde mă întorc …mai târziu. Da, mai târziu, când totul doarme şi prinde contur de vis frumos. Doar atunci, în somn, gândul, visul şi speranţa prind contur comun de fata morgana purtată prin neuroni liniştiţi şi prin simţuri potolite. Doar că, eu m-am trezit înainte de a-mi recupera mănunchiul meu împletit cu atâta măiestrie; şi m-am văzut nevoită să inventez poveşti dulci despre vise răzleţe şi speranţe pierdute.

Nu mai ştiam nici numele jocului pe care tot tu m-ai învăţat să-l joc, într-o seară de iarnă  geroasă, când nimeni nu mai putea vorbi fără să nu se vadă aburii respiraţiilor noastre. M-ai rugat atunci să învăţ limbajul semnelor şi al cuvintelor nespuse. Aşa am tot adăugat:  gânduri, vise, speranţe. Nerostite. Tu nu te-ai lăsat şi ai venit după ele, la mine în somn. Ai venit vara, când le puteam rosti şi trează dar şi în stare uşoară de beţie a simţurilor. Tu nu ştiai în schimb, că mintea mea se golise de orice cuvânt, orice vorbă şi orice gând nerostit la timp, şi că firul roşu deşirat al speranţei nu mai putea fi prins între degete.

Ştiu că eşti supărat că nu ai ghicit din timp forma şi conţinutul lor; dar te asigur că vorbele de azi sunt mult mai pline, mult mai darnice şi mult mai vii. Ce nevoie avem amândoi de fete morgane şi vise neîmplinite?

Nici anotimpurile nu ţin cu noi. Cineva a trimis luna noiembrie într-o lună de vară: să te bulverseze şi să crezi că pot fi cea de ieri. Cea de ieri nu sunt, dar cea de azi e mult mai simplă decât îţi aminteşti tu. Mă vei ţine de mână şi mă vei învăţa un alt joc. Sau mai bine te învăţ eu unul. Despre lucruri vorbite, auzite şi strigate în gura mare, şi, care, sigur nu mai pot fi legate cu fire deşirate de speranţă. Niciodată să nu fii sigur pe gândurile rămase prizoniere. Libertatea e mult mai simplă. E un lux aflat la îndemâna oricui. Auzi? Tocmai ţi-am rostit numele.Cum să-l uit? M-aş uita pe mine, cea de ieri, cea de azi, cea de mâine. Tu pe care o vrei?
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Dieta cu zâmbete şi hohote de râs

Când l-am cunoscut pe Mihai mă aflam într-o perioadă a vieţii mele în care râsul era pasăre rară, iar zâmbetul meu doar ceva folosit politicos sau pentru a ieşi mai uşor din unele situaţii. De la început, am fost ca şi când intrasem într-o lume paralelă, a cărei protagonistă nu eram eu, dar care prin desfăşurare mă făcea să cred că pot fi, totuşi. Primul lucru adus cu el a fost râsul, oameni buni! Dar nu  ăla cuminte, potolit şi firesc. NU! Puhoaie de hohote, care mă făceau să mă prăvălesc de pe unde mă aflam aşezată.

Cred că nu există om, din cei ce mă vizitează aici, să nu ştie povestea amuzantă a întâlnirii noastre. Pentru ceilalţi am lăsat semne. Simplu, nu? Aşadar, veselie mare în sufletul şi casa mea de opt ani de zile imediat.

V-am povestit vreodată cum l-am văzut agăţând o altă fată? Nu? Oricum, dacă mai trăiesc mâine, după ce am avut tupeul să vă dezvălui ceea ce nici acum nu recunoaşte cu toată gura, înseamnă că soţul meu s-a obişnuit deja cu starea mea de sinceritate în public. Dacă nu, adio sfârşit de săptămână plăcut. Va sta bosumflat spre pedepsirea-mi proprie.

Eram în perioada, ce a durat cam o lună de când ne-am văzut prima dată, când descoperind amănunte nu prea îmbucurătoare pentru o femeie care avea un singur crez atunci:fără complicaţii, am hotărât simplu: nu, mulţumesc! Nu se poate! A încercat el cu tot arsenalul: telefoane, vorbe frumoase. Nimic nu mergea. Aveam o frază preferată: ” Dragul meu, eşti cu sonorul dat la maxim. Al meu e la minim. Scuze, suntem în contratimp!”

Ca starea mea să rămână definitivă ce s-a gândit Dumnezeu? Hai, s-o trimitem pe Adriana într-un loc şi o oră total nepotrivită! Aşa că, în drum spre sală, oprindu-mă la chioşc într-o zonă aglomerată, observ pe stradă o maşină, care tare semăna cu maşina poveştii mele de început, cu avariile puse. Doar că prinţul meu nu era. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, nimic. Îl văd vrăjind o tânără doamnă cu trăsături asemănătoare mie, dar imediat urcându-se la volan şi demarând cu o viteză ce nu mi-a lăsat timp să mă dumiresc. Singur, normal!

Încă eram sub anestezia vorbelor lui, gata, gata, să cedez când imaginea asta m-a pus repede, repejor pe fugă. Timp de trei săptămâni nu i-am răspuns la telefon, lăsându-l să creadă că tot nepotrivirea era cea care ne despărţea, de fapt. Nu ştia că văzusem scena, nevinovată de altfel, dar numai bună de ţinut departe un om confuz.

M-am trezit cu pachete de fructe în dar, cu pizza acasă, spre disperarea oamenilor cărora nu le răspundeam uşor la uşă, cu abonament de sală plătit, mica mea slăbiciune fiind alimentată galant. Nimic. Intrasem în pământ. Nu răspundeam şi pace. După vreo lună, am reuşit să ne întâlnim, oarecum firesc, şi de aici intră în decor şi partea amuzantă.

N-am văzut în viaţa mea un bărbat care să facă dintr-un moment oarecum stânjenitor un adevărat subiect de amuzament. Am râs de mă dureau fălcile şi burta. Era formidabil în acoperirea subiectului cu vorbe năstruşnice. Cine îşi mai amintea de mine, cea rămasă perplex după chioşc? Nici acum nu mă crede şi jură că am avut vedenii. Dar eu oricum nu mai vedeam nimic. În faţa mea, după o lună lipsă, stătea un tânăr doctor, care era cu 8 kilograme mai uşurel, şi care de teamă, că ăsta ar fi putut fi un impediment în calea fericirii noastre, mi s-a prezentat total diferit faţă de cel pe care vi-l zugrăveam în poveştile de început

.

Vreţi dieta: doar proteină, sport şi zice el „îndrăgosteală” transformată în iubire. Cred că era musai să-mi aduc în minte povestea. Nu de altceva, dar acum eu trebuie să fac cumva şi să îi împrumut dieta. M-am potcovit cu câteva  kilograme în plus, în urma operaţiei de la picior. Dar îmi revin. Doar din stare nu vreau să-mi revin. Cea cu râsul. Să vă spun cinstit, alte chestii amuzante cu el aveam eu în cap, dar când am început să tastez, mi-a ieşit din vârful degetelor o poveste care pe mine mă face totdeauna să zâmbesc. Nu ştiu pe el? Dar aflu eu! Curând! Prea curând!
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

De ce?


Mă gândesc din ce în ce mai mult la ceea ce suntem, am fost şi devenim. Ce înseamnă vârsta? La ce ne raportăm fiecare? De ce atunci când cineva te întreabă ceva, nu aşteaptă şi răspunsul? De ce dezamăgim, de ce suntem dezamăgiţi? Cine abandonează primul când dau năvală greutăţile şi de ce e dorul atât de puternic când e vorba de părinţi? De ce îmi place atât de mult Franţa? Şi, de ce eşti atât de legat de unele lucruri când alţii nu au niciun fel de ataşament, nici măcar pentru o şosetă ? De ce nu înţeleg nimic din ce vorbesc unii, deşi vorbesc româneşte? Şi de ce iubirea apare când eşti debusolat şi nu când o aştepţi, aşa, ca omul?! De ce nu le plac unora animalele, sau de ce nu le plac oamenii, copiii, nimic? De ce scriu eu acum, când pic de somn, şi de ce nu mai vine bărbatul meu din bucătărie? Apropo, suspect miros, ar trebui verificat. Sau poate…..
                                          Lasă! Vă spun mâine…

 

Mărgăritare versificate

Despre nimic

Lumea își duce la culcare neliniștea
Sperând că, prin cearceafuri cu miros știut,
Se vor preschimba în bucurii topite
în vise, în stele, în lumină sau în nimic.
 
(cum le-o fi norocul, gândesc)
 
Dar nopții îi cade brusc cortina
Și scena încremenește într-un act nedefinit.
 
Unii își găsesc, dimineața, la picioarele patului,
Rămășițe din gândurile tulburi.
Alții, mai norocoși, au amnezii pasagere,
Cât să treacă, ușor, de barierele zilei.
 
Habar nu am ce fac gândurile mele triste, noaptea.
Poate bairam sau poate un joc de-a v-ați-ascunselea.
Ori, pur si simplu, se evaporă.
Știu doar că nu caut nimic din ce nu apare,
Nimic din ce nu știu, nimic din ce am uitat, nimic din ce ar trebui să existe.
 
Cred că noaptea e doar o carte necitită. 
Adună în ea tot ce e vraiște în noi.
Dacă ar fi după mine, ar rămâne nerăsfoită.
Mă cunosc. Nu rezist să nu adaug aceeași poveste de două ori.
 
Deseori mi se repetă un vis, în cartea nopții,
Care pare real – sunt pe un mal înalt, cu apă învolburată.
În spatele meu e pajiște verde, imensă,
Iar eu port o rochie gri perlă și mănuși de macrame.
Nu mi se întâmplă nimic. Doar stau și privesc nesfârșitul.
 
Oare cum nu uit asta, dar din ce mi-ai spus, aseară,
Și m-a tulburat, nu-mi amintesc nimic?
 
 
Cearceafurile mele sunt magice.
Se topesc, acolo, neliniști, dar se țin minte povești.
De azi, de ieri, de nicăieri, din nimicurile vieții.
 
Voi cum stați cu nimicul adus la rang de lucru important?