Lumea își duce la culcare neliniștea
Sperând că, prin cearceafuri cu miros știut,
Se vor preschimba în bucurii topite
în vise, în stele, în lumină sau în nimic.
(cum le-o fi norocul, gândesc)
Dar nopții îi cade brusc cortina
Și scena încremenește într-un act nedefinit.
Unii își găsesc, dimineața, la picioarele patului,
Rămășițe din gândurile tulburi.
Alții, mai norocoși, au amnezii pasagere,
Cât să treacă, ușor, de barierele zilei.
Habar nu am ce fac gândurile mele triste, noaptea.
Poate bairam sau poate un joc de-a v-ați-ascunselea.
Ori, pur si simplu, se evaporă.
Știu doar că nu caut nimic din ce nu apare,
Nimic din ce nu știu, nimic din ce am uitat, nimic din ce ar trebui să existe.
Cred că noaptea e doar o carte necitită.
Adună în ea tot ce e vraiște în noi.
Dacă ar fi după mine, ar rămâne nerăsfoită.
Mă cunosc. Nu rezist să nu adaug aceeași poveste de două ori.
Deseori mi se repetă un vis, în cartea nopții,
Care pare real – sunt pe un mal înalt, cu apă învolburată.
În spatele meu e pajiște verde, imensă,
Iar eu port o rochie gri perlă și mănuși de macrame.
Nu mi se întâmplă nimic. Doar stau și privesc nesfârșitul.
Oare cum nu uit asta, dar din ce mi-ai spus, aseară,
Și m-a tulburat, nu-mi amintesc nimic?
Cearceafurile mele sunt magice.
Se topesc, acolo, neliniști, dar se țin minte povești.
De azi, de ieri, de nicăieri, din nimicurile vieții.
Voi cum stați cu nimicul adus la rang de lucru important?
