-Nu vă supăraţi, copii faceţi?
De fiecare dată zâmbim şi răspundem altfel decât am fost întrebaţi:
– Ne pare rău, pentru copii apelaţi la numărul nouă al străzii. E acolo o doamnă doctor perfectă pentru ei!

De data asta, băiatul despre care vreau să vă vorbesc a venit doar ca însoţitor. Tatăl era cel cu probleme dentare. Timid, priveşte spre mine căutându-mi, spre aprobare, privirea:
– Poţi intra în cabinet dacă vrei! Uite aici un scaun!

M-am grăbit eu într-o conversaţie de babe, neputând sări peste uimirea care mi-o dădea statura lui atletică şi impunătoare pentru un copil:
-Ai 7 ani, să înţeleg?

Tace, şi îşi frământă mânuţele, semn că e cu adevărat important pentru el.
-Mi-a promis mama că îmi ţine ziua! Ştiţi, mie nu mi-au ţinut ziua niciodată până acum! M-a crescut bunica şi când era ziua mea primeam o jucărie şi vorbeam la telefon cu mama şi cu tata! Îmi ziceau „la mulţi ani”!
-Şi erai supărat?

– Acum nu vreau la Mc Donald’s! Că mama şi tata mi-au explicat că nu pot, nu au bani suficienţi, dar vor veni doi băieţi din bloc şi verişorii mei!

– Şi cadou ce vrei?, întreb eu hrănindu-mi curiozitatea de matur fără copii la purtător:
– O minge e suficient! Pe cea veche am spart-o!
– Atât? -întreb eu uimită de lipsa fiţelor cu care mă obişnuiseră alţi copii.

– Ba se pune, Alex, se pune!, răspund eu încurcată…
Tatăl băiatului îl privea cu mândrie. Noi la fel. Emoţia plutea în aer, şi toţi trei, ditamai maturii, ne uitam la copilul crescut într-o perioadă a tentaţiilor……  mai ceva ca la un extraterestru.

-Ştiţi, mie îmi place baschetul…..
-Nu fotbalul?-insist eu…
-Nu! Baschetul e pentru băieţi ca mine. Şi mingea, pe care o vreau de ziua mea, e pentru baschet! Aşa a zis tata!
Îl aprob tacit şi admirativ. Are dreptate. Dar tot mă mir. Fiecare răspuns de-al lui pare desprins dintr-o listă cu răspunsuri ideale.

-Ştiţi, să fiu sincer, eu mi-aş dori un calculator!
-Ce să faci cu el?, îl întreb în joacă…
-Să caut lumea, aşa îmi spune mie doamna, că dacă ştim să căutam….găseşti o lume întreagă!
-Şi să te joci…. nu?
-Ba da! Şi să mă joc, dar eu vreau să învăţ engleză, vreau să ştiu continentele, vreau să învăţ multe!
– Păi, şi cărţile nu te ajută?
-Ba da! Acum am învăţat să citesc puţin, dar dacă aş avea un calculator nu m-aş mai plictisi când rămân singur acasă, când mami şi tati sunt la servici!
-Nu stă nimeni cu tine atunci?
-Nu! răspunde el. Stau cuminte şi aştept. Mă mai uit la televizor.

În spatele casei mele e pădurea. În spatele casei mele e o peşteră. Prin spatele casei mele poteca se lăţeşte brusc şi devine întunecată. În spatele casei mele locuieşte, pe pământ, un om. Un om fără casă, fără prieteni, fără familie, fără nimic. Stă acolo, pe pământul ud, înconjurat de câinii maidanezi. Doar unul mai curajos îi e prieten. Ceilalţi fug din prejur,  speriaţi de înfăţişarea lui bizară. Sau, poate, cuvintele ce le mormăie  pentru a fi sigur că nu-şi pierde vocea îi pun pe fugă? Nu ştiu! E înalt, foarte înalt, slab şi cu plete albe, rare. Are doi ochi albaştri care nu te privesc. Se ascund, cum te văd că treci pe stradă, chiar dacă fizic el nu pleacă. Barba e exact ca pletele şi uneori îi zăresc labele picioarelor însângerate şi roşii. Nu vorbeşte, nu răspunde. Nu vrea. E ca într-un legământ făcut cu sine însuşi, un legământ al durerii ce-o poartă ….la fel.  Rar îl provoci să-ţi răspundă. Rar.  Altfel, te priveşte în gol, ca şi când tu eşti năluca iar el normalitatea.

Şi chiar aşa ? Cine poate şti că libertatea ce şi-o poartă pe umerii gârboviţi nu poate fi numită normalitate? E normalitatea lui. Alta nu are. Alta nu ştie, nu cunoaşte. Nu poartă cu el nimic. O haină roasă şi murdară îi e şi plapumă, şi rucsac, şi dulap, şi prietenă împotriva ploii şi al frigului. Îl cheamă Ioan. Am aflat cu greu, într-o seară, după doi ani de bântuit prin zonă, când, cred, că nu-i mai păream atât de duşmani. Toţi oamenii îi sunt duşmani în mintea lui. Deşi tot ei îi aduc haine curate sau îi lasă de mâncare sau, poate,  doar vor sa-l audă vorbind. Uneori îşi spală picioarele sus la izvor. De acolo îşi ia şi apa de băut. Mi-e ciudă când trece pe stradă şi câinii mei îl simt şi se zbat, şi se chinuie să-i spună  în felul lor, să stea departe de casa noastră. Ce ştiu ei, săracii, că omul pădurii e aparent inofensiv? Ei îşi fac doar treaba lor de căţei. (continuarea..aici)

Pepenii. Cuvânt sacru de deschis inima spre amintiri de zahăr,  proaspete şi răcoritoare. Amintiri cu tata. Amintiri de demult. De acum. Din şi pentru totdeauna. Amintiri despre vremuri ceauşiste cu repere concrete şi cu adulmecare de anotimpuri, cu o consecvenţă cu formă de ritual, de la an la an. Vara era anotimpul experienţelor culinare naturale. Mi-amintesc de „ouăle bătute”. Ouă luate imediat din cuibar şi aruncate, iute, în tigaia încinsă după ce, în prealabil, o biată furculiţă le făcea zob. Era cel mai simplu mod de a mi le face singură la cei 10 ani, chiar dacă, din cauza buteliei, nu aveam voie să mă apropii, prea des, de aragaz. Ouăle mele bătute nu purtau nume importante de omlete, scrob sau jumări. Era cea mai simplă şi cea mai pe plac mâncare pentru mine, acolo în satul copilăriei mele, despre care tot amintesc, in istorisirile mele. Dacă le mai asezonam şi cu o felie de mămăligă rece, totul devenea perfect.

Înainte de a purcede la gătirea lor, treceam prin grădină. Veneam cu doi castraveţi proaspeţi, găsiţi sub frunzele mari crescute prea mult şi care mă făceau să joc un v-aţi ascunselea grădinăresc până îi descopeream. Furam şi o roşie -numărate, parcă, pentru sucurile ce aveau să devină – şi mă bucuram de oferta asta naturală fără să fi bănuit, măcar, cât vom mai regreta, în timp, aceste vremuri. Salata mea era, aşa, la îndemână, de credeam că orice om are o bucată de pământ pe care să-l cultive şi de unde să adune, mai apoi,…bunătăţi. Ouăle mele bătute deveneau lux accesibil. Natural.

Acum înţeleg ritualul tatălui meu cu pepenii. Din motive necunoscute mie – deşi diferenţa dintre cele doua sate ale părinţilor mei,  vorbind în kilometri, era nesemnificativă –  în satul tatălui meu oamenii cultivau pepeni, iar dincoace îi cumpărau, doar. Tata începea sa ne istorisească, în fiecare an, cum stătea el de pază la pepinieră şi cum ştia fiecare soi. Fiecare pocnitură ce era în plus însemna prea mult, aşa cum şi sunetul a gol nu era prea bine. Dungile soiurilor, seminţele, precum şi lujerele  aveau, fiecare în parte,  povestea lui de premiant; iar codiţa era veşnic responsabilă de succesul unui pepene bun.

Când tata ne aducea pepeni acasă, ne miram cât era de puternic pentru a căra ditamai monştri dulci, spre bucuria şi încântarea noastră. Nu aveam voie să-i mâncăm până nu primeau răcirea corespunzătoare, ca un ultim tratament de înfrumuseţare înainte de căsăpirea magică. Întotdeauna era aşezată pe masă şi o pâine mare albă ca  o completare necesară pentru îndestularea zilnică. Era tributul ce-l plătea tata pentru vremurile copilăriei sale sărace, dar extrem de naturale. Nu uit niciodată cum pârâia coaja pepenelui pe masa mare din bucătărie şi cum ne băteam, la tăiere, pe mijlocul ce ieşea ca o creastă semeaţă de pasăre sângerie, strigând amândouă într-un delir neînţeles acum: „Cocoşul, cocoşul! Eu vreau cocoşul!” Tata tăia bucata aia în două şi noi ne topeam de plăcere.

Cu timpul mama a învăţat să facă dulceţuri fine din coaja de pepeni, peltea şi chiar ne făcea nişte cocktailuri interesante din pepene şi gheaţă, ce ne ţineau loc de sucuri răcoritoare. Erau rudele naturale ale sucurilor ce urmau să apară şi cărora nu le ştiam atunci numele, pentru că lipseau cu desăvârşire. Cu pepenele galben tata ne păcălea. Ne spunea că, de fapt, e un fruct zămislit din dragoste pentru copiii cuminţi. Punea o ploaie de zahăr deasupra, oferindu-ni-l ca pe o prăjitură nouă cu gust răcoritor.

Tata purta discuţii lungi, obositoare, şi pentru noi, şi pentru comerciantul al cărui gând era să termine mormanul lui şi să se întoarcă acasă. Dar nu aveam niciunii curaj să-l întrerupem din monologul şi oda lui aduse pepenelui. Până spre sfârşitul vieţii, tata a rămas fidel pepenilor lui, porumbului copt, (nu fiert), şi lădiţelor cu struguri zemoşi care deveneau principalele alimente pe timp de vară, chiar toamnă târzie.

Au trecut veri când, poate, nu m-am apropiat decât de o felie de pepene. Pasiunea pentru ei a dispărut în acelaşi timp cu tata. Azi am tăiat din acel mijloc al pepenelui, vestitul cocoş, am pus alături o felie de pâine şi cu o lacrimă de dor mi-am savurat masa de prânz cu gândul la tata. Naturalul din viaţa lui, pe care îl ridica la rang de normalitate, a început de multă vreme să mă bântuie şi pe mine. Port cu mine poveştile despre grădina magică de la ţară, de unde adunam cu mânuţa mea tot ce vedem acum în pieţe; iar astăzi, prin mâinile muncite ale mamei, ne bucurăm aproape tot anul de legumele şi fructele din ea. Castraveţi, dovleci, fructe puse pe iarnă, toate, mama le adună într-un alt ritual sacru, lăsat parcă spre perpetuare, pentru ca noi să nu uităm  cel mai frumos cuvânt de pe pământ: NATURAL.

Sora mea are vise, dincolo de anii tinereţii noastre, cu legume pitite în solar şi animale crescute în aceeaşi ogradă, din acelaşi sat, cu parfumuri eterne.  Normale şi naturale! Mă rog ca aceste lucruri să nu rămână doar amintiri, deși timpul pare de necuprins iar noi robi în obiceiuri de orășeni care nu și-ar lăsa traiul comod pentru asprimea unui sat fie el și dătător de viață. Vom vedea, căci niciodată să nu spui…..niciodată.