Mi-am prins toate gândurile mănunchi şi le-am legat cu fir roşu de speranţă. Nici măcar nu le-am legat strâns, de teamă sa nu-mi rămână speranţa în gânduri răzleţe. Am lăsat, totuşi, un fir deşirat să ştiu unde mă întorc …mai târziu. Da, mai târziu, când totul doarme şi prinde contur de vis frumos. Doar atunci, în somn, gândul, visul şi speranţa prind contur comun de fata morgana purtată prin neuroni liniştiţi şi prin simţuri potolite. Doar că, eu m-am trezit înainte de a-mi recupera mănunchiul meu împletit cu atâta măiestrie; şi m-am văzut nevoită să inventez poveşti dulci despre vise răzleţe şi speranţe pierdute.

Nu mai ştiam nici numele jocului pe care tot tu m-ai învăţat să-l joc, într-o seară de iarnă  geroasă, când nimeni nu mai putea vorbi fără să nu se vadă aburii respiraţiilor noastre. M-ai rugat atunci să învăţ limbajul semnelor şi al cuvintelor nespuse. Aşa am tot adăugat:  gânduri, vise, speranţe. Nerostite. Tu nu te-ai lăsat şi ai venit după ele, la mine în somn. Ai venit vara, când le puteam rosti şi trează dar şi în stare uşoară de beţie a simţurilor. Tu nu ştiai în schimb, că mintea mea se golise de orice cuvânt, orice vorbă şi orice gând nerostit la timp, şi că firul roşu deşirat al speranţei nu mai putea fi prins între degete.

Ştiu că eşti supărat că nu ai ghicit din timp forma şi conţinutul lor; dar te asigur că vorbele de azi sunt mult mai pline, mult mai darnice şi mult mai vii. Ce nevoie avem amândoi de fete morgane şi vise neîmplinite?

Nici anotimpurile nu ţin cu noi. Cineva a trimis luna noiembrie într-o lună de vară: să te bulverseze şi să crezi că pot fi cea de ieri. Cea de ieri nu sunt, dar cea de azi e mult mai simplă decât îţi aminteşti tu. Mă vei ţine de mână şi mă vei învăţa un alt joc. Sau mai bine te învăţ eu unul. Despre lucruri vorbite, auzite şi strigate în gura mare, şi, care, sigur nu mai pot fi legate cu fire deşirate de speranţă. Niciodată să nu fii sigur pe gândurile rămase prizoniere. Libertatea e mult mai simplă. E un lux aflat la îndemâna oricui. Auzi? Tocmai ţi-am rostit numele.Cum să-l uit? M-aş uita pe mine, cea de ieri, cea de azi, cea de mâine. Tu pe care o vrei?

9 gânduri despre “Tu pe care o vrei?

  1. Tocmai am tras o cearta zdravana cu Ionut, in care mi-am descarcat furia acumulata in luni de zile si pe care pana acum incercasem sa o tin sub control. Astazi nu seman cu cea de ieri si vreau sa cred ca nici cu cea de maine. Astazi sunt doar furia din mine, iesita pentru o zi la iveala.
    Tu esti frumoasa astazi, asa cum ai fost si ieri, asa cum vei fi si maine.
    Te pup si iti doresc o duminica minunata!

  2. Totul face parte din noi. Chiar şi cearta. Fără ea, din păcate, unele lucruri nu se pot aşeza firesc. De asta cred că tu, Vienela, eşti frumoasă totdeauna. Pentru că îmi eşti suflet geamăn şi nu numai. Mi-ai lipsit!

  3. Mda…In numele Maiestatii Sale, a Libertatii nelimitate, suntem „constransi” sa …devenim… Ridicand-o la rang de slabiciune, o servim ca si cum i-am deveni preasupusii ei…De aici, fragila noastra conditie se reduce la a intelege spectrul libertatii cu miile sale fatete ca necesitate inteleasa… Adica eu pe asta as vrea-o: „libertatea ca necesitate inteleasa”… Cu alte cuvinte, nici eu nu-s departe de voi, si cum ar zice-o poetul,” Ce bine-mi pare ca esti, si ce minune ca sunt…”…

  4. Corect. ” Acum” e cuvantul meu preferat, derivat în azi, astăzi, momentul ăsta sau cum ne-o mai veni pe limbă. Cea de ieri doar m-a ajutat să devin cea de azi, care la randul ei o ajuta pe cea de maine. Am ameţit! Pup, Di! Te-ai prins, asta era scrisa ultima. Am mutat-o din mai multe motive. Multumesc

  5. Auoleu, şi ce-o să mai râdă, mititica….presimt! Cred că o să vă molipsiţi amândoi. Mai rău va fi când va lătra în…gol, că mă puneţi pe fugă şi scriu pe foi volante. Dar ce au bre, comentariile noastre? Iac-şa! Vienela, cum mă scoţi tu din …lătrături, pardon, încurcături!

Lasă un răspuns