Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Gânduri nerostite ascunse în colivia sufletului

Gânduri nerostite ascunse în colivia sufletului:
Dacă ți-a plăcut, cândva, un cântec de pasăre doar pentru că nu ascultasei încă alte triluri, să nu te miri că într-o zi ți se va părea stridentă, arțăgoasă, gălăgioasă, iritantă, dornică doar de atenție, sperând să-și mute armoniile pe alte ramuri. Nu-ți va garanta nimeni că nu te vei plictisi și de alte acorduri, însă e imposibil să nu găsești unele care să-ți ciripească discret…muzici preferate sufletului tău. Bucură-te de ele atât cât sunt, așa cum te-ai bucurat și de cele rătăcite-n abisul schimbării.
Iar dacă nu poți nici măcar să mai simți zgomotul acelei înaripate să nu te simți vinovat, viața e plină de lucruri care vin precum pansamentul pe rană, cât să te miri ce ascunse au stat, în scorburi cu vise, neîndrăznind să-și ducă zborul și glasul spre cei ce le căutau, fără ca ele să știe.
Neîntrebând sufletul despre zbuciumul său nou îl lași să-și recapete singur albia aceea a confortului de unde nu vor lipsi alte întrebări sau cunoașteri. Și le va așeza singur, între două vorbe spuse Cerului și două oftaturi lungi. Pe cele din urmă le vei simți, pe primele le vei ghici în acțiunea cea nouă de care te bucuri, ca și când erai programat sa faci asta. Totul e o scenă unde se joacă sute de piese de teatru, exact cam câte gânduri nerostite ne trec nouă zilnic prin minte. Chiar dacă nu ajung fapte își ascund reprezentațiile necerând atenție în plus, ci doar să se consume și ele printre cele cu glas.  Stau sub zăbrele de gând, mereu atente, sa vada cand e randul lor de primadone.  Si noi le casapim cu zgomotele din afară ce nici măcar nu ne aduc bucurie mereu în loc să ascultăm și muzica sufletului.
Uneori, din coliviile noastre aurite, privim colivia nesfârșitului și ne mirăm ce ușor e să ne rotim spre ce ne place. Atâta eliberare din suflete încorsetate de preconcepții, nu mi-a fost dat să văd.
Azi, am văzut un om care era fericit. Fericit că-i cânta altă pasăre la geam. Și, nu știu cum, dar am înțeles ce ușor era.
Să fiți iubiți de cine doriți, și să iubiți pe cine vreți, fără vinovății de fațadă. Ne sunt suficiente aparențele în care ne scăldăm ochii și sufletul. Iar dacă tăcerea mea de dincolo de cuvintele scrise vi se pare de neînțeles, nu căutați logica pentru că nu exista. Sunt lucruri despre care și cel mai vorbăreț și extrovertit om nu vrea a vorbi, chiar și celor cu care a făcut-o până deunăzi..ușor. Poți împărtăți emoții dar e greu să-ți mai împarți sufletul, dezgolindu-l prea tare într-un moment când, poate, e doar obosit și singura hrană regeneratoare e cuvântul scris sau tăcerea.
Numai că atunci când taci, și muzele amuțesc. Nu mai bine că le asez aici sub formă de nori de cuvinte gata sa se risipeasca pe Cerul Nădejdii? Asa le voi asculta oricand voi dori, în triluri de ganduri înnoite..
Sunt bine, dragii mei, însă din realitati si fantezie, uneori, …poți fi doar culegător de cuvinte ce bântuie nehotărât. Atunci le adun spre surâsul zilei ce se așază pe genunchii mei, greșind directia, lăsandu-mi chipul sa capete ceea ce doreste – senin sau încruntări de sprâncene. Voi ce credeți că am ales?  Si apropo, spre disperarea celor care atunci cand le arati o fotografie te intreaba unde e zâmbetul. Știți ce le răspund? În realitate. Cel mai greu lucru mi-a fost să zâmbesc și să râd forțat. Mai bine mă lipsesc, vorba unei dragi mie, căreia veselia îi e mereu haină potrivită. Să fiți iubiți și nu căutați drame nerostite acolo unde nu sunt…
Gânduri nerostite ascunse în colivia sufletului
sursa: pinterest, free bird, Gânduri nerostite ascunse în colivia sufletului
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Am zâmbit….a piatră

M-am pierdut
între marți si vineri,
între nord și sud,
printre vise nevisate.

 

M-am pierdut pe timp de zi
și de noapte cu lună plină,
în realitati  sau închipuiri,
în înlănțuiri timide,
în tăceri și vorbe.

 

M-am pierdut încă o dată
și încă o dată,
ca-ntr-un carusel de gânduri obosite,
bolnave, pribegi și scoase la licitație
de stăpânul clipelor care nu răspunde
decât la o singură chemare:
A TA!

 

Doar că tu nu m-ai strigat,
iar eu am rătăcit zile-n șir.
Obosită, m-am așezat
pe margine de cuvânt,
printre pietrele lumii.
Nu m-a văzut nimeni, absolut nimeni,
de parcă devenisem invizibilă.

 

Și rătăcirea asta are reguli precise:
E musai să lași măcar un semn,
Căci, în graba lor, oamenii
lovesc pietrele cu picioarele
direct în inimă,
neștiind că, în ele, poți fi ascuns chiar tu,
pe când rătăceai în căutări
între marți și vineri,
între nord și sud,
între cer și pământ.

 

piatra-copac
piatra-muza e acum in casa unei prietene dragi care mi-a aratat fotografia in urma unui alt articol de al meu ..cu pietre. Mulțumesc, Laura!

 

Azi, sunt o piatră printre frunze;
Tac și privesc, și ascult,
Și observ, și mă las culeasă
De cel care vede piatra-copac,
pe linia vieții,
ca o fărîmă de suflet,
ca o inimă împietrită
devenită talisman.

 

 

 

 Mi-aș fi dorit să rămân poveste;
legendă tăcută,
piatra-frunză,
piatra-copac,
piatra-piatră,
și să nu-mi explic rătăcirile.

 

 

Ție îți place, însă, să mă vezi fericită
și nu-ți pasă când plec pe Marte
sau cobor printre pietre;
nu-ți pasă dacă mă ascund
sau sclipesc în soare,
tu mă vezi, oricum, oriunde m-aș afla,
iar jocul meu de-a baba oarba
îți pare seducție.

 

Ieri, ai fost chiar caraghios când mi-ai spus
să nu mă mai transform în piatră,
altfel vei fi nevoit sa mă pictezi
cu roșu și cu zâmbet.

 

Și mai termină cu frunzele!, mi-ai strigat
Ce atâta toamnă?
Puneți pe piatră catifeaua inimii
și agaț-o talisman la ușă!
Ce zici?”

 

Am zâmbit …a piatră,
Piatră-inimă!
Piatră-fluture!

pictura-pe-pietre-decoratiuni_rev005

 

 

Las semn cuvinte-pietre scrise într-o zi mai bună decât cele pe care le-am avut eu săptămâna asta. Vă mulțumesc tuturor pentru mesaje, comentarii și vizite. Sunt onorată, vă iubesc și sper să ne vedem sănătoși cât mai curând; abia aștept să vă citesc și să răspund cuvintelor voastre care mi-au bucurat sufletul, la găsirea lor. Să ridice mâna sus cine nu a avut viroză de toamnă. Noi…am picat pe rând, precum muștele.

*Din ciclul – Momente cu tine

 

 

 

Mărgăritare versificate

Traficul vieții

Am călcat linia continuă a vieții!

Nu. Nu am vrut să depășesc nimic,

Nici măcar pe mine.

M-au orbit farurile ochilor tăi

Și-am încurcat puțin benzile.

Mai sus de intersecția inimii

Cu sufletul, am făcut popas.

Am fost amendată, rapid,

Pentru staționare interzisa.

Eu nu am vrut decat

Sa remediez o defectiune,

Dar mi s-a spus ca

Am incurcat traficul

Și ca reparatii nu se mai fac decat

În service-uri autorizate.

-Autorizat de cine?,

Întreb eu, simțind  o durere intercostală.

-Ha, ha, ha! Ce glumă bună!

-Pai, tu chiar crezi ca circuli, asa,

Cum te taie capul?

-Ti s-a dat permisul la nastere,

Dar dai examen in fiecare zi,

Și nu te mai intreba de catre cine!

Stii prea bine!

-Uite, pentru ca te vad confuza,

Îți dau doar un avertisment;

De acum, poți depăși,

Staționa și încurca in trafic

Pe oricine doresti!

Ai o singura regulă de respectat:

Sa reglezi luminile din ochii tai.

Cu siguranță nu se vor mai întâlni

Decat cu cei care vor ști sa-ti spuna, discret,

Ca ai incurcat fazele sau

Ca esti cu cea care trebuie să fii!

-Si acum, du-te, traficul vietii

E prea aglomerat

Pentru nimicul inimii.

-Asa, excelent…ambreiaj, viteza…

-Cum? Marșarier?

Mda, imprevizibilă mereu!

Ca viața! Cum de-am uitat?

 

io-si-tu

 

 

Mărgăritare festive

CONOFETI COCOTO, sora mea


Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….
Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că  până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea, pentru că,  şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!
Acum, ce să zic? Asta mică, cred,  a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.

Invers, cu siguranţă, eram eu.  Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.
Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei,  întruna şi din suflet:  CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.
Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca, şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”
Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai stânjenitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”
Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..
O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus,  pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult  şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa,  hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.
Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam  şi o strângere de mână, mergând  palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….    
Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….
Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă dar mult prea des trăirile,  și mai ales gândurile cu care ne trezim ca rezonăm. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu?  Rugăciunea mamei, din tinereţea sa, a fost mereu asta: ‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”
Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:
                                       Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea! Să fii sănătoasă și fericită
  • Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie  veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.
Mărgăritare versificate

Şanse rescrise

Eu ştiu, acum, că inima îmi poartă,
cuminte, mii şi mii de gânduri,
ce vor să zboare libere-n înalturi,
dar cad şi rup cadenţe sau sparg rânduri;
adun mirată doar un pumn de fapte,
din revoluţia de-o şchioapă ce se zbate,
în sufletu-mi bătrân ca o răscruce
si-adorm visând cuvântul care curge,
ce ar putea să schimbe lumea toată,
dintr-o dată.
 
A îngheţat, cam tainic, timpul straniu,
din amintiri uitate-n gări cam goale,
fără decor şi fără de peroane,
cu călatori în mine dinspre tine,
cu sufletul pribeag şi geamantan de nuc
pe care soarta l-a plimbat cam mult
şi-acum aș vrea să-l uit
în halta visurilor care par abis,
căci viața e-un tumult, nu doar un vis,
de neatins.
 
 
 
Însă tot urc, chiar dacă rătăciri
mă păcălesc, lăsându-mi doar un fir
de care trag să-mi cos un semn de os
și chiar de n-am primit nimic,
eu multumesc frumos
că m-au ținut puterile în mers,
iar rostul lumii are înțeles,
căci m-a purtat spre vremuri cu-al iubirii scut
..şi-am renăscut