Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Iunie spre iulie

Iunie de acum e în vise,
Și-a luat lumea în spinare,
Nici cireșe, nici caise
N-are nici sejur la mare.

Și-a pus pelerina mov,
Și-a turnat cam în neștire
Ploaie deasă, strop cu strop,
Peste întreaga omenire.

Să mă bucur că-i fugară?
Păi, nu știu ce am de spus!
M-a plouat cât să-mi ajungă
Două vieți și una-n plus.
Doar privind la verde crud,
Știu că nu regret că-i dusă,
Mi-a lăsat sufletul ud
Și un iulie la ușă.

Mă întreb, s-o uit pe loc
Ori s-o port ca frumusețe?
Ea s-o-ntoarce ca un troc,
Veche eu, ea nou nouță!

sursa: pinterest
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Să nu te cauți unde…

Să nu te cauți unde nu ești,
Nu vei fi și nu vei vrea sa fii, vreodată,
Si daca îți pare frumos și ispititor decorul.
Cuvintele împart oamenii,
Chiar daca acum nu mă credeti când spun asta.

Eu mai bine le tac.
Am văzut că dacă le aduc, de-a valma,
Nu cu pipeta sau măsurate cu rigla,
Amețesc interesul.

Eu nu mă caut in alte slove.
Prefer să mă înec in ale mele
Și, la nevoie, să îmi inventez câteva
Pe care să le port senină
Prin Universul asta care ne răspunde
Atât de frumos.

A stat ploaia, e sărbătoare. Avem și noi bucuria sărbătoritului suprem și spulber raceala cu metehne noi. Pe cele vechi, le alung. Inspirata de om bun, va doresc zi frumoasa!

Te salut, lume! Deja în binecunoscutul meu salut mă găsesc fără să mă caut, pentru că e primul meu gând simplu către voi! Și e plin de drag!

Sursa:pinterest
Fii unic!
Mărgăritare versificate

Verde, să-l port și când mi-e dor

Și stâncile-s bolnave tot aşa?
şi muntele îmi cântă tot de verde?
sunt spectator cuminte-n curtea mea,
spectacolul naturii nu se pierde.

Mai vine câte-o roză şi-un lăstar,
un mugur crud se zbate  să ne strige,
îşi pleacă crengile vreo doi arţari
şi ploaia-i udă, fin, să nu se strice.


Mi-e casă doar pădurea în culoare
şi mi-e popas aleea cea cu nuci,
mirosul verii, recunosc,…mă doare,
dar îl pastrez în doze…foarte dulci
…şi pentru vremuri viitoare

 

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ploaie cu repetiție și dimineți noi

Ploaie cu repetiție și dimineți noi

Adulmec zorile de pe un strop de rouă razleață ce se prelinge pe fereastra sufletului. Mi se aburește geamul-oglindă, acela în care mă privesc pe furiș când cred că nu mă vede nimeni și-mi vine să joc x și zero plusând spre victorie. Îmi miroase a mâl și a ud, a nisip și a mușchi jilav, aud cum scârțâie salcâmul din marginea stâncii și cum câinele cu ochi de Gavroche își curăță culcușul cu ghearele. Tare curățel mai e. Cetele de pițigoi stau în socul care bate în geam obsesiv, de parcă ar vrea să-i deschidem. Nu-și mai încape în ramuri de atâta bogăție frunzească. Se ciripește pe o grămadă de voci, iar eu ma întind ca o pisică să văd albul zilei înroșindu-se pentru întâia oară. Nu văd nimic, sunt leneșă, iar grinda dinspre fereastră mă încurcă tare. Mă întorc pe o parte și număr ochiurile din lemn, acelea care pentru alții sunt semn de imperfecțiune, iar pentru mine sunt viață, semn ca au fost vii cândva și-au încremenit, aș fi spus înlemnit, într-o poveste cu folos.

Adorm, visez, scriu în somn pe foaia memoriei și sper că, mai târziu, să transcriu totul. Închid ochii, uit, nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt; se tace în mine profund și tandru, ca într-un legământ făcut cu cineva ce veghează mereu să-mi fie bine. Mă mistuie profunzimea asta neașteptată și mă trezesc, brusc, cu privirea pironită pe acoperișul casei din vecini. Obiceiul ăsta de a mă trezi de două ori pe noapte devine obositor. Brațele îmi sunt ca de plumb, ochii torc nemulțumiri matinale și în mine se zbat cumințenii cu aripi ciunte ce nu vor să se scuture de neputințe. Îmi amintesc că sunt liberă și nu trebuie să fac nimic deosebit. Mă ascund în așternuturi privind acoperișul orașului meu.

Ploaia l-a colorat în gri-cărămiziu și l-a decorat cu broboane ca de zahăr kandel. Pe masă mă așteaptă o cafea rece și trei boabe de fistic. Zâmbesc și îmi spun că le găsesc acolo, mai târziu. Cineva îmi citește, din cartea ploii, versuri sacadate. Le descifrez molatic și le recit, în gând, împotmolindu-mă la ultimul vers. O iau de la capăt, însă îmi recunosc înfrângerea. Ploaia mă adoarme a treia oară. Nu mă mai opun. Știu, știu sigur că se va repeta ceva din vara anului 2014. Atunci ne-a plouat infernal, vorba poetului. Și, cumva, mă simt pregătită.

Sunt ca la teatru, repetiția a fost desăvârșită, la fel va fi și spectacolul verii mele actuale. Doar nu o să mă împiedic de amănunte ploioase, nu? Nu-mi răspunde nimeni; picurii împușcă acoperișul cu gloanțe oarbe și, ca-ntr-o simfonie aparte, adorm din nou. Miroase a cafea nouă…..și a zi veche deja…., însă ploapele mele sunt grele iar eu sedusă de o moleșeală târzie. E atât de plăcut să nu te zorească nimic…., nu-i așa?

Torc și eu a ploaie și vă îndemn și pe voi să faceți la fel. Dacă nu aveți nori ca ai mei, vă trimit eu cu împrumut. Doar sa îmi cereți…

fotografia e de la prima trezire…., fix de la geamul meu oglindă…

 

Ploaie cu repetiții și dimineți noi

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

O bluză violet, un toc de cizmă rupt…

O bluză violet, un toc de cizmă rupt, și o mașină-pisică:

Se înfășurase noaptea peste mine și sacoul meu de catifea bleumarin. Coborâsem mult prea plină de mine din limuzina aceea cu aer retro ce torcea, în mers, ca o pisică persană. Drumul îmi aburise sufletul, iar acum ieseau, la propriu, precum fumul, în frigul de afară, învăluindu-mă ca într-un șal diafan. M-am strâns toată a înfrigurare, de parcă mă îmbrățișam singură, încercând să calc atent printre pietrele cubice din fatța restaurantului. N-am mai făcut decât un pas și am observat cum unul dintre tocurile cizmelor mele de piele, ce mi se mulau pe gambe atât de senzual, a simtit nevoia să se desprindă ușor de pe talpă, fara a se rupe. Era tot ce uram eu mai mult – să am încălțări scâlciate. Pășeam și simțeam cum se balansa neplăcut, făcându-mă să ezit în mers. Îmi reveneau amintiri neplăcute de pe vremea când, prea tânără fiind și deloc înstărită, purtasem atât de mult o pereche de pantofi și atât de multă grijă aveam de aceasta, încât nici flecurile, nici măcar o zgârâietură nu permiteam să apară pe luciul de lac de culoarea somonului. Nu băgasem, însă, de seamă tălpile, iar într-o seară, la un simpozion rătăcit, în timp ce stăteam picior peste picior, am observat într-o oglindă, așezată parcă strategic, ditamai gaura în talpă. Mi se parea că toți de acolo știau despre asta și multă vreme mi s-a plimbat prin minte ideea că eu nu fusesem destul de atentă să observ o astfel de „nenorocire”.

Așa și în seara aceea, pășeam timorată în restaurantul mult prea extravagant pentru mine. Sub sacou, bluza mea de un violet aprins, tot se ridica deasupra bentiței din talie a fustei. Nu știu dacă mi se activase un soi de disconfort, dar nu mai îmi doream decât să plec, caci mă si vedeam ispită pentru domnul de lângă mine, care sigur ar fi vânat orice semn de goliciune mult prea expusă. Mi-am strâns cu grijă catifeaua sacoului pe mine și am încercat să ascund starea de agitație ce mă cuprinsese.

Cei din jurul nostru, mult prea gălăgioși, comandau de toate, de zici că se spărsese cornul abundenței si al poftelor nemăsurate. Timpul se scurgea mult prea repede, iar eu tot îmi mai verificam starea tocurilor, sub masa aceea cu față de masă de damasc, mult prea apretat. Nu știu când a trecut timpul, dar am realizat, subit, că nimeni nu va putea conduce; că nici femeia, nici cei doi bărbați nu se sinchisiseră că cineva trebuia să conducă la plecare. Nu băusem deloc, ne fusesem prevăzătoare, ca sa zic așa, dar și în ziua de azi..dacă beau alcool, nu mănânc, iar dacă mănânc..nu beau; ceva din combinația asta îmi dă stare de rău.

Ieșim; ei amețiți, râzând prea tare, eu atentă să nu îmi las tocul în pietrele acelea strâmbe și mult prea lucioase. Începuse a picura, iar cheile de la mașină sclipeau în fața mea ca un diamant într-o vitrină. Nu le voiam, nu mai condusesem niciodată, până atunci, o mașină bună; eram obișnuită cu hârburi ce păreau asamblate într-un magazin de jucărie și în care sigur intra frigul sau se bloca o ușă, ori un far nu mai lumina. Nu mi s-a lăsat niciun drept de apel, deși mă plângeam de ploaia care se schimba, cu fiecare minut, în lapoviță.

Am ieșit din parcare mânuind volanul ca pe o rotiță la jocuri mecanice. Părea prea simplu. Căldura deja se instala, toropindu-i pe cei din mașină, lăsându-și capetele pe tetierele scaunelor, uitând să facă măcar conversație de complezență. Eu simțeam cum tocul cizmei mele se rupea de tot, la fiecare apăsare de ambreiaj, dar nu-mi mai păsa. Lumea era prea amețită, ca să-mi și observe mie angoasele. Noaptea mă înfășura din nou, mult mai tare ca la venire, dându-mi, însă, ca dar otrăvit niște lumini orbitoare, din sens opus. Lapovița se transforma în ninsoare cu fulgi mari, obraznici, agitați; eu habar n-aveam dacă mașina avea cauciucuri de iarnă, însă nu o simțeam alunecând periculos pe șosea. Serpentinele mi se desfășurau amețitor; eu conduceam dar puteam jura ca nu eu o fac, ci niște îngerași cuminti ce îmi cuprinseseră trupul și mă făceau să ghicesc exact cât și cum să acționez. Am mers cursiv, fără sa pun frâne bruste, rugându-mă să văd la timp mașinile oprite, eventual, pe șosea. Era ca o perdea de fulgi în fața mea, ștergătoarele lucrau de zor, dar parcă în gol, și mă enerva teribil responsabilitatea ce căzuse „din senin” pe capul meu. Lumea adormise, iar bluza mea violet se ridicase mult prea mult sub sacou încât simțeam, în toată căldura aia și de masina, și situatie, cum mi-e rece la spate. De pe o plăcuță, pe drum deja înzăpezit prea tare, cu fiecare kilometru înaintat, îmi zambea scris – Brașov.

Aproape că lăcrimam și îmi juram, acolo, în tot disconfortul acela, că niciodată nu voi mai fi în acea situatie. Nu știam, atunci, că mă mințeam frumos, căci altele, mai ciudate, mi s-au mai așezat în amintiri, dar măcar se întâmplau în hârbul meu de tomberon roșu. Semnalizez stânga, debarc doi pasageri, mă tulbură zapada ce deja imi distrugea ideea unei parcări onorabile și, după nici zece minute, plantez mașina în fața blocului, răsuflând ușurată. Omul din dreapta, trezit parcă dintr-o stare de el știută, îmi strânse mâna a admirație.

Am fost treaz tot timpul, dar te-ai descurcat perfect, în ciuda obstacolelor. Daca așa îți vei conduce și viata nu-mi fac griji că nu vei reusi! Nu uita că și pe drumul izbândelor tale va ninge neașteptat, vor fi furtuni și ploi urâte. Seară faină!

Ne despărțim, ușor iritată de replica din final, de care eu n-aveam nevoie. Îmi rog îngerașii să-mi țină tocurile drepte, măcar cât dispar din raza vizuală a omului cu mașina-pisică. Intru în lift, bluza violet se razvrateste pentru ultima oară, mult prea tare și enervant. Pășesc peste prag și simt cum cedează și ultimul fir de demnitate al cizmelor mele. Se aude un trosc, apoi încă unul….când mă hotărăsc să arunc bluza la coș. Din fereastră, niste fulgi mari mă salută cuminți. Nu mai par răzvrătiți ci în dans molcom. Îmi întorc inima pe față și mulțumesc că am ajuns întreagă. Urăsc să traiesc cu emoțiile adunate în gât, cu nesiguranțe de care te poti lipsi și, sub asternutul meu de finet ce-mi sugera odihnă binemeritată, promit să le uit. Până azi, deși au mai revenit și altădată nepoftite.

Astazi, niste bătăi de inimă, în plus, și o imagine neagră de stațiune de munte mi-au reamintit de o bluză violet, un toc de cizmă rupt, și de o mașină-pisică, duioasă, ce m-a iubit suficient cât să mă aducă, acasă, întreagă.

O bluză violet, un toc de cizmă rupt, și o mașină-pisică