Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ploaie cu repetiție și dimineți noi

Ploaie cu repetiție și dimineți noi

Adulmec zorile de pe un strop de rouă razleață ce se prelinge pe fereastra sufletului. Mi se aburește geamul-oglindă, acela în care mă privesc pe furiș când cred că nu mă vede nimeni și-mi vine să joc x și zero plusând spre victorie. Îmi miroase a mâl și a ud, a nisip și a mușchi jilav, aud cum scârțâie salcâmul din marginea stâncii și cum câinele cu ochi de Gavroche își curăță culcușul cu ghearele. Tare curățel mai e. Cetele de pițigoi stau în socul care bate în geam obsesiv, de parcă ar vrea să-i deschidem. Nu-și mai încape în ramuri de atâta bogăție frunzească. Se ciripește pe o grămadă de voci, iar eu ma întind ca o pisică să văd albul zilei înroșindu-se pentru întâia oară. Nu văd nimic, sunt leneșă, iar grinda dinspre fereastră mă încurcă tare. Mă întorc pe o parte și număr ochiurile din lemn, acelea care pentru alții sunt semn de imperfecțiune, iar pentru mine sunt viață, semn ca au fost vii cândva și-au încremenit, aș fi spus înlemnit, într-o poveste cu folos.

Adorm, visez, scriu în somn pe foaia memoriei și sper că, mai târziu, să transcriu totul. Închid ochii, uit, nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt; se tace în mine profund și tandru, ca într-un legământ făcut cu cineva ce veghează mereu să-mi fie bine. Mă mistuie profunzimea asta neașteptată și mă trezesc, brusc, cu privirea pironită pe acoperișul casei din vecini. Obiceiul ăsta de a mă trezi de două ori pe noapte devine obositor. Brațele îmi sunt ca de plumb, ochii torc nemulțumiri matinale și în mine se zbat cumințenii cu aripi ciunte ce nu vor să se scuture de neputințe. Îmi amintesc că sunt liberă și nu trebuie să fac nimic deosebit. Mă ascund în așternuturi privind acoperișul orașului meu.

Ploaia l-a colorat în gri-cărămiziu și l-a decorat cu broboane ca de zahăr kandel. Pe masă mă așteaptă o cafea rece și trei boabe de fistic. Zâmbesc și îmi spun că le găsesc acolo, mai târziu. Cineva îmi citește, din cartea ploii, versuri sacadate. Le descifrez molatic și le recit, în gând, împotmolindu-mă la ultimul vers. O iau de la capăt, însă îmi recunosc înfrângerea. Ploaia mă adoarme a treia oară. Nu mă mai opun. Știu, știu sigur că se va repeta ceva din vara anului 2014. Atunci ne-a plouat infernal, vorba poetului. Și, cumva, mă simt pregătită.

Sunt ca la teatru, repetiția a fost desăvârșită, la fel va fi și spectacolul verii mele actuale. Doar nu o să mă împiedic de amănunte ploioase, nu? Nu-mi răspunde nimeni; picurii împușcă acoperișul cu gloanțe oarbe și, ca-ntr-o simfonie aparte, adorm din nou. Miroase a cafea nouă…..și a zi veche deja…., însă ploapele mele sunt grele iar eu sedusă de o moleșeală târzie. E atât de plăcut să nu te zorească nimic…., nu-i așa?

Torc și eu a ploaie și vă îndemn și pe voi să faceți la fel. Dacă nu aveți nori ca ai mei, vă trimit eu cu împrumut. Doar sa îmi cereți…

fotografia e de la prima trezire…., fix de la geamul meu oglindă…

 

Ploaie cu repetiții și dimineți noi

14 gânduri despre „Ploaie cu repetiție și dimineți noi

  1. Împrumut de la tine câțiva nori, dar să nu te superi dacă n-am să ți-i dau înapoi. Prea am nevoie de ei, chiar de nu-și scutură ploile, macar să mă ascund în spatele lor și să mă prefac că mi-e bine, atunci când nu-mi e.
    Superbă fotografie, e așa cum îmi place mie, surprinzătoare. Scrierea? Pentru sufletul meu! Nici nu-ți imaginezi cât de bine îmi face revenirea ta…

    1. Nu revin, continui. Îmi asez aici cuvintele, desi stiu ca s-ar putea sa nu aiba cine sa le mai citeasca. Am construit cu greu lumea margaritarelor mele, dar prin absenta, desir siragul obisnuintelor mult prea ușor.

      Ma bucur, insa, cand, pentru cativa, nu pare ca plec, ci doar simt bucuria intampinarii cu zambet. Si pentru asta, și pentru multe altele, multumesc, Nico.

      Ploi? Ti le-as da. Asa jumi-juma, nici la mine nu ar fi prea mult, nici la tine deloc.

      1. De un capăt al șiragului țin eu, știu că nu e suficient, dar nu-i pot da drumul.. poate din egoism, prea am nevoie de cuvinte-mărgărirar..poate din încrederea că nici tu nu vei abandona celălalt capăt…Continuă, Adriana! N-am să lipsesc nicicând de aici…

  2. Oh, da, e atat de placut sa nu ma zoreasca ceva! Pfuuu! 🙂 Mi-e dor de leneveala! Ai descris atat de frumos momentele incat imi vine a spune: „trebuie sa planuiesc o zi in care sa nu ma zoreasca nimic”. 🙂
    Fotografia e superba! Acum cateva zile am facut o fotografie, apusului :), si forma… luminii apusului are aproximativ forma norului tau – sunt, cumva (asa le vad eu) ca niste piese dintr-un puzzle.
    Daca-mi permiti (te rog) 🙂 voi posta si fotografia aceasta langa a mea, pentru ca s-ar observa mai bine asemanarea de-ar fi una sub alta (una langa alta nu stiu cum se plaseaza) 🙂
    Weekend frumos iti doresc, Adriana! <3

    1. Cu siguranță și oricând dorești, chiar și fotografiile cu căței, când vrei tu, le poți lua. Eu nu știu să observ fotografic multe, eu sunt cu amănuntele lumii, persoanelor, cu sunete, ecouri, deși toți îmi spun că fotografia e cea care atrage atenția, exact ca persoana la prima vedere, eu mă încăpățânez sa cred că nu totdeauna. Mulțumesc de însoțire, Diana. Capricios anotimp, dar trăim într-un oraș care impresionează cu tot felul de lucruri, simple sau nu. Imbratisari!

      1. Iti multumesc, Adriana, (si) pentru permisiunea de a „imprumuta” aceasta poza dar si pentru viitoarele, cu dragii de blănoşi – oh! <3 Yupiii! 🙂
        *
        Nu intotdeauna fotografia e cea care atrage atentia. 🙂
        *
        Se pare ca nu degeaba a spus Meschendorfer despre vremea de la poalele Tâmpei: "Cea mai nevricoasa vreme din lume". 🙂
        Imbratisari!

        1. ..mie clar imi face figuri net-ul, blogul, nu stiu. Eu mai lasasem o data ceva scris, pentru ca tare mi-a placut asta cu vreme nevricoasa. Da, inca o data, orice iți place poti lua. Nu te uit niciodata cu poza lui Zoe, niciodata.

    1. Asa e draga mea, tu esti dovada ca putem reusi chiar si cand amănuntele primite în dar de la viata ne dau zbateri care ne motiveaza puternic.

      Toata consideratia mea! Te imbratisez, de aici din coltul meu de munte..

  3. Ai o fereastra magica … si tare frumos se vede lumea de la ea. Cumva neingradita. E ca si cum te-ai fi ascuns intr-un ungher adapostit de zgomot si graba. Un loc de unde poti observa, linistit, spectacolul lumii. Si vezi dincolo de contur, de lucruri de … ceea ce-i vizibil.
    Nu e de mirare ca ceea ce se tese pe foile gandurilor in vis sau aevea, prinde apoi sa danseze pe hartie, virtuala sau nu. Si ne incanta si descanta lumi pe care poate le-am vazut odata, dar care capata o claritate si o lumina speciale.
    Pupici cu drag :* si poate maine, o sa iti urmez sfatul si voi lenevi putin… sau mai mult. 🙂

    1. Mereu spun ca locul in care traiesc exista undeva deasupra lucrurilor, si la propriu, si la figurat. De as fi fost lipsita de griji, aici as fi putut trai senzatia unei vacante permanente. Faptul ca Brasovul e cumva la picioarele mele, nu e moment sa nu deschizi fereastra si sa vezi altceva. E inspirational cumva, si da, se tes cuvintele parca supuse vrajei locului.

      Mi-am propus ca vara asta nu doar sa spun si sa recunosc ce loc fermecator am, ci sa imi si dau relaxarea, pe care o ofera pur si simplu. Si acum, cand raspund comentariilor, ma incearca din nou senzatia de leneveala și rasfat. Si chiar ma bucur. Cineva imi spunea ca nu stiu sa ma bucur suficient de casa mea, cred ca acum l-as contrazice, putin.

  4. Ma trezesc mereu in galceava catorva vrabiute. Sunt adorabile, mi-e teama sa si respir, ca nu cumva sa intru in gura lor. 😀 Uneori le astept in zadar, pe semne ca isi mai gasesc locuri confortabile pentru discutii, in afara de balconul meu.

    1. Doamne, eu am norocul, mare de altfel, ca peste iarna sa imi ramana si pitigoii si mierlele, au hrana destulă in arbustii nostri, si in brazdele pline de rame care raman cat de cat mâloase, iar in stresini mai gasesc, ele stiu ce, ca acolo isi fac veacul. Daca pun la socoteala si grauntele ce le punem pentru ele, am concert asigurat si iarna.

      insa, nimic nu se compara cu primavara-vara cand fac astia taraboi, asa ca ma bucur ca nu sunt singura care deschide larg ferestrele sa-i intre concertul in casa.

      Lămîiță, sa-ti fie bine, si cu sanatate, si cu frumos. Multumesc pentru semn. E ca un cantec de vrabiute pentru mine…

Lasă un răspuns