Mărgăritare versificate

Verde, să-l port și când mi-e dor

Și stâncile-s bolnave tot aşa?
şi muntele îmi cântă tot de verde?
sunt spectator cuminte-n curtea mea,
spectacolul naturii nu se pierde.

Mai vine câte-o roză şi-un lăstar,
un mugur crud se zbate  să ne strige,
îşi pleacă crengile vreo doi arţari
şi ploaia-i udă, fin, să nu se strice.


Mi-e casă doar pădurea în culoare
şi mi-e popas aleea cea cu nuci,
mirosul verii, recunosc,…mă doare,
dar îl pastrez în doze…foarte dulci
…şi pentru vremuri viitoare

 

 

2 gânduri despre „Verde, să-l port și când mi-e dor

  1. Citesc, închid ochii și încep călătoria… în lumea ta. Admir muntele, ating mugurul crud, mângâi arţarii, miros ploaia, aud pădurea, îmbrățișez un nuc… inima lui bate la unison cu-a mea. Nu vreau să deschid ochii…

    1. …bine ai venit in lumea mea reală, Nico. Sunt toate acolo, doar nucii sunt inca arbusti, mai au mult pana se fac mari. Avem, insa, pe strada. Am avut multi, dar, deh, investitorii, stii tu…

Lasă un răspuns