Șefuletul mic

 

Diana Kundalini, m-am conformat:

Am și eu, ca omul, niste verdeață, în curte, sub formă de arbuști, pomi, caprifoi și alte foi de astea verzi. Anul ăsta, am pus tot felul de îngrădiri ca ai mei căței să nu mai trebăluiască pe acolo.

Bun. Și, gândesc eu ca adultul: pe acolo nu poate intra, nici pe acolo, nici pe acolo. Vreo două luni funcționează treaba sau o fi funcționat cât nu am văzut eu. Până ieri, când îl văd pe Toto cocoțat pe o masă pe care, teoretic, nu are cum ajunge.

Și urlu: Totoooooooo!

Am uitat sa specific – urlatul se făcea din casă! Deci nu știu cât a ajuns la urechiușele lui!

El sesizează un deranj pe fața mea, bagă codița între picioare, pleacă oarecum căpșorul și mă privește pe sub bretonul lui lung nedumerit. Așteptând. Tot pe masă, of course.

Eu mă apropii, nu mai ridic tonul și mă gândesc să abordez atitudinea soțului care vorbește cu ei de parcă sunt cu două picioare, nu patru, și au și liceul terminat:

No, daca ai intrat acolo, acum arată-mi, te rog, și cum ieși! Fără să fac vreun gest sau să îl invit cu tonul meu să iasă. Doar din cuvinte spuse firesc, de parcă împărțeam o cafea.

Nici una, nici două, Toto face un salt sprințar, ajunge de pe masa pe o banchetă, apoi se strecoară printr-un luft subtil într-o brazda mica, ajunge pe un ghiveci imens, unde am un brad plantat, că dacă nu am pământ, am creat eu loc pentru ditamai bradul, iar de acolo, ca pe bulevard, sare, din nou, pe o alta banchetă. Nici prin cap nu aș fi făcut traseul ghidușului, care era tare mândru de el și tot lovea cu codița tăblia băncii.

Momentan, nu am cum să-i îngrădesc accesul, dar clar va trebui să îl las pe Toto să îmi arate punctele slabe înaintea vreunui proces definitiv de grănițuire.

Cum să te pui cu șefuletul mic, cum îi spunem noi lui Toto? Nu poți, frate! Nu poți!

 

Acum doarme. Cam așa!

Iar muți masa?

Dacă îmi ieșea pasența, acum eram peste mări și țări, numai că prietena la care era musai să ajung a primit iute o veste de Americă, cum că acum și nu altadată trebuie sa fie la datorie. Si cum America nu e ceva pe care s-o sari din vedere, a ramas sa ne vedem la sfarsitul lunii acesteia sau cel mai târziu în iulie, dar cum ne-o fi norocul, zic, știind că nu e vacanță cu programări inutile ci ieșire firească de zici că te-ai duce nițel să bei o cafea cu o prietenă dar iei avionul pentru asta. Mie mi-a convenit. Prea era frig si la ea, iar să stai langa mare si tu sa te simti zgribulit parca nu-mi convenea.
Cred ca mulți dintre cei care mă citesc constant stiu ca am o masa verde de piele pe care o ador, am mai scris despre ea, iar pe facebook apare des in fotografii. E al doilea lucru cumpărat cu Mihai impreuna. Primul a fost un aragaz de inox, pe care l-am zgariat din primele 15 minute de la asamblare. Iac-așa, de unde sa stiu eu cum e cu lucru domnos? Am învățat pe parcurs, din plin. Masa asta, însa, are poveste amplă. Cu toate acestea nu am suficientă energie să dezvolt subiectul. Altceva e important, ca în casuta mea cu păpuși, cum zic prietenii despre ea, masa era prea mare, ocupa spațiu și devenea obstacol in orice loc ai fi asezat-o. Doar nu daramam casa cât sa incapă o masa asa cum doream eu, cu spatiu suficient in jurul ei.
A fost mutata de atatea ori incat doar pe tavan mai putea fi pusa, ca in rest se epuizasera toate variantele. Un amănunt deloc de neglijat sta in faptul ca daca ma pui sa aleg un loc in casa unde sa intepenesc mai multe ore si dat fiind faptul ca am mai mereu ceva de tastat, sa stau la masa e una din bucuriile mele. Bucurie insa pe care am transformat-o in cosmar pentru sotul meu, iar pentru mine in neliniște, caci visam renovari..imposibile.
Aproape ca, daca cineva il intreba ce fac, el ar fi raspuns senin: „Iar muta masa”. Si o vreme incercam sa ma conving ca sta bine in locul cu pricina. Daca faci fotografii, masa s-ar incadra perfect in peisaj oriunde ai fi asezat-o, cu blatul ei de piele verde, numai buna sa te duca cu gandul la seri de pocker; elegantă, cu scaunele inalte în juru-i nimănui nu îi dădea prin cap că mi-ar produce atata deranj. Inainte de Pasti am renovat ceva. Mult praf, multa tevatura, pentru doar putin loc in plus. Si iar mi s-a declansat nebunia cu masa. Am mutat-o de 10 ori într-o luna. De  unde, domnule, insa sa scot eu jumatate de metru in plus daca nu am de unde? Ea fiind rotunda, cu diametrul destul de mare, cand trageai scaunele pentru a te aseza..musai trebuia sa deranjezi pe cineva pentru a trece pe langa. Era perfectă numai când stătea nederanjată de nimeni. Dar ce e decor? Mie imi trebuia sa o folosim cum se cuvine.
Duminica, însa,..am gasit solutia; am scos blatul la pensie, pentru o vreme cand îi voi gasi alta trebuinta, si am pus unul de marmura pe care-l aveam pe „insula” din bucatarie. Brusc, totul s-a asezat ca prin farmec. E spatiu, armonie, putem sta cu totii fara sa ne impiedicam unii de altii sau sa ne rugam a ne face loc de trecere. Recunosc, am inima stransa caci eram tare indragostita de forma aceea, insa am realizat, ca trecerea timpului și a anilor mei tineri..mi-au adus o meteahnă…nevoia de confort, de relaxare in detrimentul lucrurilor care dau bine dar sunt nefunctionale. La fel și la haine sau incaltari. Port cizme si bocanci mai tot timpul anului spre uimirea celor din jur și nu as renunta la ei..decat daca „iau foc” la patruzeci de grade. In definitiv, nu-i frumos ce-i frumos, e fumos ce-mi place mie; dar era păcat sa locuiesc într-o casa cu orasul la picioare si eu sa ma ascund intre ziduri fara ferestre doar pentru ca acolo incapea masa bucluc.
Mie nu-mi plac casele goale.  Pardon, sunt ok, dar nu asta pe care o am eu. Îmi plac casele cu obiecte ce spun povesti.  Nu-mi pasa de trenduri, de cei care zic ca mai putin inseamna mai mult si mai elegant, nu-mi pasa de ce apare nou in materie de aranjamente si decor. Eu am „noutati impletite in vechiturile inimii” (cum spuneam intr-un articol de acum un an) doar prin diverse lucruri care se cer mereu schimbate, precum consumabilele. Poate de asta mi-am si pus in loc de canapea, pe hol,..un leagan.
Daca as fi locuit la bloc ar fi fost invers, dar asa iubesc faptul ca fiecare lucru imi aduce aminte de oameni, evenimente, zile care s-au asternut in mine ca niste litere in carte. Cu toate acestea nevoia de spatiu, de aerisire, de confort exista. De exemplu, in bucatarie nu vei vedea de-a valma obiecte electrocasnice, veselă și tot ce se tine intr-o astfel de încăpere. Pe toate le am la indemana, insa, imi place sa am blatul liber si parca imbietor a aseza pe el ingrediente gata de preparare.
Nu  stiu de ce mi-au venit toate acestea in minte, poate pentru faptul ca de câteva zile ma bucur de o noua priveliste și un nou aranjament. Si nu, Mihai al meu nu va mai fi terorizat ca iar ma gaseste in mutari. In definitiv, imi iubesc lucrurile si nu voi achizitiona altele doar pentru ca acestea nu mai par a a se plia in peisaj. Le-am facut sa se  iubeasca intre ele, dar mai ales sa le iubesc eu, caci cea mai mare bucurie a mea e sa am acel acasa care mă defineste.
În altă ordine de idei, l-am tuns singura pe zulufatul de Toto. Cu mașina. Si a iesit perfect, fara nevoie de retusuri, fara chin, natural, el ajutandu-mă de zici ca imi spunea ce sa fac. Am fost mandra de mine. Cand ai atatia catei, inveti tare multe sa faci, dar mai ales sa nu se vada ca le-ai facut tu..ci un profesionist. Acum ..na, eu ma laud, nu iau meritele celor care chiar fac din asta o arta. La noi a fost …avarie si m-am riscat.
Vremea rea ne dă de furcă, însă văd soarele și știu că mai e speranță. Nu eram un om matinal, dat faptul că înainte de 2 nu ne culcăm – hai..1 la mine, dar din februarie trezitul de dimineata mi-a adus buna dispozitie in plus. Asa ca, orice s-ar ivi..sunt gata de atac. Pe facebook, lumea s-a împărțit din nou, datorită subiectelor despre familia tradițională și Macron cu a lui soață. Eu am jurat că subiecte precum sexualitate, politică, religie, caini, și tot ce derivă de aici nu voi dezbate niciodata. Nici like-uri nu dau nimănui pe aceste subiecte desi am propriile păreri. Nu ai cum să nu le ai. Însa, ce remarc, e că se derapează repede în orice tabără ai fi. Miștoul, sarcasmul, ironia capata valente deloc placute in ambele tabere. Asa ca citesc și-mi vine sa spun unora ..„păcat de subiect, ca scrisul e fantastic”. Nene, scriu unii cu un umor si o bucurie de viata ca nu pricep cum de razbat și altele din acele cuvinte minunate. Si da, descopar că multi oameni scriu de zici ca asta fac de cand s-au nascut, iar cand îi intrebi, realizezi ca, de fapt, reusesc doar sa-si aseze cuvintele cum curg in mintea lor. Si e fascinant.
Mi-am inceput dimineata cu un gand, pe pagina de facebook a unei noi prietene, cum că o pisică trăieste 13 ani și dragostea tine 3. Ei, citatul era din altcineva, dar astea două lucruri mi-au rămas in minte. I-am raspuns cam asa:
„Pisica soră-mii are 18 ani. Cand eram in primii ani de casatorie, de ziua lui, sotul meu iși punea o dorinta, aceeasi: „Să mă iubesti tu, in continuare”. Eu radeam și spuneam sa schimbe dorinta ca asta s-a implinit. A schimbat-o, sunt sigura, dar eu nu am mai avut curajul sa-l intreb. Parca nu putea concura orice alt raspuns cu cel de inceput.”
Proști mai suntem noi oamenii, in loc sa ne bucuram de ce traim, ni se pare că ni se cuvine, uitand că trecerea timpului schimbă nuante, chiar dacă nu schimbă intensitatea iubirii. Numai că nu vrei mereu confirmarea parteneriatului și a iubirii evidente ci inca mai vrei sa crezi că anii păstrează și sclipirea aceea. Pe mine maturitatea mă cenzureaza, nu faptele și sentimentele noastre. Parca nu mai pare potrivit sa-l intreb asta.
Rar scriu  texte ce pot semăna a filă de jurnal, insa am remarcat cu bucurie, cam ce făceam in fiecare an, primăvara, de cand scriu, tot rasfoind articole vechi. Si mi-a plăcut tare mult. Semn că nu e rau ca din cand in cand sa las și astfel de dovezi.
Te salut, lume! Fiți voioși și bucurați-vă de ceea ce trăiți, purtați clipa de azi într-un mâine frumos și fiți sănătoși.
Toto, imediat după tunsoare, deloc comunicativ, pe blatul de marmura. Poze cu mesele nu pun, caci sigur veti afirma ca blatul de piele e mai frumos si ma-ntorc de unde am plecat.

Joaca înserărilor obișnuite

Seara ni s-a așezat la masă,
N-am servit-o cu nimic,
Doar ce-am invitat-o-n casă,
Fierbea apa-ntr-un ibric;
Am spus repede o scuză
Și-am luat fructe de pădure,
Anason cât buburuza,
Miere, nuci și niște mure;
Am fiert totul pe-ndelete,
Seara se cam plictisea,
Avea treabă, n-avea sete,
Se uita prin casa mea,
Indiscretă, fandosită,
Ba ca e, ba că nu e,
Se voia nestăpânită,
Gata sa ne-ntunece.
Cocheta cu umbre-n casă,
Se foia, privea pe afară,
Se așeză din nou la masă,
Cu tupeu, ca prima oara.
I-am intins cana cea albă,
Care-mi e ca talisman,
De când era pe o tarabă
Într-un oraș medieval.
Nu a vrut-o, mofturoasa!
Ea voia doar portocale,
Si iși dorea-n a noastră casă
Să se plimbe mai agale;
Am tras scaunul sa iasă,
Mi-am udat buzele-n ceai,
Și-atunci a pus peste masă
Stăpânire cu alai.
I-a placut c-am rasfatat-o
Cu lumină și cu flori
Și atunci parca am îmbunat-o,
A vrut ceai și chiar lichior.
Seara imi este rudă nouă
Dintr-o viață cu mult film
Stam la masă amândouă
Și Brașovul îl privim

Masa şi aripi de ''şindrilă''

Sâmbată am mutat o masă în casă. Îmi place de mor masa asta, dar nu-i găsesc niciodată loc. Ba ocupă prea mult, ba e prea în drum, ba prea în colţ, ba prea nefolositoare, ba prea utilă, după caz, ba nu se potriveşte cu ambientul. În fine, motive de om dereglat, care caută un ţap ispăşitor neliniştii din el. Si a găsit- o momentan: masa. Am profitat de lipsa lui Mihai şi am împins-o, cu toata puterea, sub o scară.

-De ce, femeie? Ce ţi-a făcut biata masă de ai surghiunit-o?
-Păi, vine primăvara, nu vezi?
-Asa, şi? O fi primul an în care vine şi nu ştiu? Şi ce-i cu masa? Care-i şpilul?
-Ah, niciunul, dar aşa parcă ne inunda lumina peste tot. E loc şi…soare…
-Ah, şi masa ţinea lumina în loc, bună logică!
-Da, cu suportul de flori ce-ai avut? Văd ca a rămas doar sfoara din el, restul unde e?

M-am uitat o clipă la soţul meu, la fir, în timp ce derulam, în minte, un episod:

Pe cuierul pe care tronează un abajur de lampă, am pus, preţ de câteva minute, un suport de ghiveci cu ceva conuri de brad în el. Chinuindu-mă cu masa, destul de voluminoasă, vrând să rezolv ”problema” înainte de venirea soţului, care sigur ar fi ţâţâit a neînţelegere, am văzut cum pleacă de lângă mine, spre geamurile mari de temopan, cuierul de fier forjat. Am închis ochii o clipă şi toată povestea drobului de sare mi-a venit în minte. Am scapat ieftin, pentru o păţanie ce nu părea a se sfârşi bine, singurul lucru distrus era acel ornament stil ghiveci atârnat şi o julitura discretă a lemnului. Pe jos, o gramadă de conuri zdrobite, ce păreau nişte aripi minuscule de şindrilă, erau singurele ce parcă mi se afişau ca niste martori tăcuţi a întâmplării mele neîntâmplate. Geamurile erau intacte, era tot ce conta şi acel ”ce-ar fi fost dacă” trimis la plimbare. Cât n-aş da ca şi grijile şi întrebările mele ce mă frământă uneori mai tare să îmi fie doar martori nevăzuţi, ştiuţi doar de suflet, iar în final sa zâmbesc fericită.

hol

Caci aşa zâmbesc acum, cu masa în colţul ei potrivit şi lumina soarelui în toata încăperea. Doar câte o aripă de şindrilă de con de brad mai zăresc rătăcită pe pardoseală. Semn.

 

Înainte să public articolul vreau să mulţumesc celor ce au intrat în jocul meu pe facebook. Mi-aţi descreţit fruntea şi am râs cat pentru trei zile.

sindril