Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Hai că-i ușor, căci merg pe tocuri cui!

Femeie simplă, cu albastru-clipă,
Cu pielea albă, ca un abur sfîșiat,
Ce poartă în urechi cercei de sticlă
Și pe genunchi doar ultimul păcat;

Femeie care stinge-n floare cerul
Și mâinile-i miros a mușețel,
Ce-și prinde o șuviță cu cercelul
Și arhivează iubirea-ntr-un inel;

Femeie rost, femeie fum și violetă,
Uitată-n raft de magazin cu pălării,
Printre eșarfe înfășurându-și silueta
Și potcovind norocul cu batiste fistichii,

Să nu cumva să pui la îndoială
Iubiri călcate-n tocurile cui,
Tu poți să fii orice, cum, bunăoară,
Poți fi femeia unei zi căprui;

Poți pune zmeie în vitrine sumbre
Și roșu într-un șantier din cartier,
Din soarele tristeții tu scoți umbre,
Și viața-ntreagă o porți la portjartier,

Femeie ce te știi pe lumi stăpână,
Nu vrei sa îmi dai lecții o săptămână?
Tu mă-nveți ce am uitat din timpuri șui
Hai că-i ușor, căci merg pe tocuri cui!

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Mărgăritare versificate

E nevoie și de zgomot ….rococo….de femeie

Se coace-n inimă rod neștiut în eter,
un coș de nuiele mi-e cămară pe loc,
pe frunte am flori dintr-un umblet stingher,
iar pe mâini port esență de parfum rococo.

Mi-amintesc de un zid cu iederă tristă,
de căderi purpurii într-un mod domino,
din balcon te priveam fluturând o batistă,
tu vedeai doar clădirea că-i în stil rococo.

Aruncam cu flori albe doar așa într-o doară,
de pe frunte le luam, te strigam cu ecou,
m-alintam să mă vezi în sfârșitul de seară,
din fotoliul de piele, în profil rococo.

Fumul fin de țigară, din tutunul de foi,
pe sub piele, îl simt, demodat, prin furou,
am tușit delicat, trezind lumea din noi
și m-ai scos la plimbare, pe alei….rococo.

Uneori, doar decorul nu ajunge să stârnești o scânteie,
E nevoie și de zgomot ….rococo….de femeie.

In amintirea unei povești rococo….și  iederă roșie …

sursa: pinterest

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Dantelării de sezon nehotărât

 Dantelării de sezon nehotărât

Ninge ca într-o tacere albă,
iar eu nu încetez a mă uimi
de basmul ce se asterne in curtea mea,
de zici ca e prima zapada vazuta vreodata.
Ninge fin, delicat;
Brașovul sclipește în dantelării de cleștar,
și-n pânza asta fină ca de borangic
mi-aș dori sa nu pășească nimeni,
să se întindă, așa, ca un cearceaf de gheață
ce va încremeni în amintirea mea
încă un an.

 


Ninge molcom, tihnit, iar eu nu știu cum sa va zic asta mai bine. Peste Brașovul meu cad fulgi ce vor scrie o nouă poveste. Una cu numărul primaverii înzapezite intr-o zi de martie. Duminică de martie cu fulgi dantelati, filigranati prin cerul privit de dupa o fereastră cu geamuri fumurii, numai buna de ascuns mirari de o clipa.

S-au îngemanat ploaia si gheata, si omătul ăsta tarziu în frății de neinteles. Au incremenit pietrele si acele brazilor zgribuliti, dar si mugurii cuminti ce pareau ca se vor desface mintenas sub o raza blanda. Nimic nu e dupa noi, totul decurge ca dupa un scenariu ales pentru o întamplare cu final neprevazut si nu ne ramane decat sa asteptam miscarea în nemiscare, penduland intre acceptare si admiratie.

De ce sa te plangi cand poti fi partas intr-un moment unic. Scot nasul din casă și mă simt ca și când am resetat totul în mine. Revigorăm și scoatem din amorțire cumințenii. E o liniste aparte, iar sub stresini stau pasari zgribulite care se foiesc a primavara. Si-mi murmura timid sonete clare, cum ca n-ar trebui sa ma tem de o trecere alba ci sa ma pregatesc de verdele care vine. Caci vine, in dantelării de sezon. Acum na, poti comanda naturii, daca a mai vrut si ea un pic de alb pe poale? Ce sa-i faci? Capricioasa ca o femeie frumoasa! În tot acest timp, asezata pe perne, privesc ultima zvacnire a femeii albe. Fifi îmi toarce poveste știută și uit că în burlane zdrăngăne apă ce nici ea nu mai știe încotro să o ia sau sub ce formă! Ce bine că știm noi forma  așteptării. În mine port dantelării de optimism surprinzător. M-oi fi molipsit de la blondul meu. Nu-i rău, nu-i rău deloc. Împrimăvăresc tăcerile de ieri. Hmmm….

 

dantelării de sezon nehotarat
sursa: internet

 

 

 

Mărgăritar-catchy

Femeie, să nu te lași…

femeie, sa nu te lașiFemeie, să nu te lași..

Zăbrele de gând cald scuturat sub colbul amintirilor pale par a dispărea în cețuri de întâmplări noi. Nimic nu cade, nimic nu se ridică, nimic nu se cerne din tot ce ai adunat, ca o mătușică harnică, dar uitucă, ce mereu mai vrea să țină lucrul acela că poate-i trebuie cândva. Și nu-i mai e de trebuință poate niciodată, dar le așază în sertarul aglomerat cu nimicuri lucitoare și zornăitoare a folos trecut. Aduni și treci la catastif, inventariezi și prinzi drag de vreo carte poștală netrimisă vreodată, cu umbre galbene de timp zăcut și ponosit și te întrebi oare cui și de ce, și cine te-a oprit din drumuri și avânt? Și iar stai pe gânduri, deși zăbrelele-s topite, iar averile de tinichea risipite pe podeaua lustruită cu ceară ca de miere, de te simți într-un stup, în care tu ești și regina, și truditor, și trântor câteodată, că așa e povestea completă a vieții, fără cosmetizări inutile.

Și zornăie avuția din amintiri, iar tu o petreci cu ochii și sufletul, și le prinzi pe toate pe piept ca pe niște medalii mărțișorite cât să te facă să te simți încă tânără, încă trecătoare pe drumuri cu vise incerte și adulmecări de vină și păcat. Sângele-ți pulsează mai tare, mai năvalnic; te ascunzi de oglinzi și de cioburi de fereastră deschisă, să nu cumva să-ți întâlnești chipul și să-ți spulberi toate închipuirile. Strângi totul cu grijă, te așezi la măsuța cu miros de brad, cu o cană de apă rece alături, în care-ți descânți putințele și neputințele, cerșind încă o clipă de rătăcire prin locuri pe unde nu mai știi a trece fără să te fâstâcești. (continuarea aici)

 

Sunt femeie ce nu vrea să fie înregimentată în vârste și trebuințe. Ard patimi și transform în scrum cuvinte ce încep cu NU. Pot și vreau să-mi așez comorile trecute lângă cele ce se scriu acum. Cine spune că nu se cade să faci asta? Se ajunge cu trudă și cu bătălii pierdute, războaie câștigate și răni supurânde și cu o altfel de iubire, conștientă de privilegiul acesteia. Eu mă reîntorc în păcat. Și-l topesc din nou în focul din mine. A câtă oară oare?”

De când scriu, pentru unii dintre cei care mă însoțesc, par o nostalgica ce aduna amintiri in coltul batistelor și le leaga bine sa nu le piarda, dand cu greu drumul vreuneia sau doar cat o citire de o clipă. Ce nu inteleg aceștia e doar faptul că abia acum e loc pentru toate împreună – nou cu vechi. E timpul perfect sa scutur de praf niște intamplari si sa le asez printre ceea ce traiesc, caci astea noi oricand se îngrămădesc brutal peste orice poveste veche, intrucat sunt atât de palpabile încât le simți bătând în tine în fiecare secundă. Și uite așa, zic eu, că din amestecul acesta poți recunoaște și ce te-a îngenuncheat, și ce te-a vindecat fără să retrăiești puternic ci doar strecurând esența și lecțiile în prezentul tău. Întrebările sună în mine tot cu ecou, nu suntem scutiți de emoții, dar parcă ne bucurăm de viață ca și când trăim dincolo de timp, cu un fel de nepăsare față de ceea ce cred unii despre varstele noastre, (ale celor ce-și numără anii deloc puțini). Noi simțim la fel, tremuram la fel in necunoasteri si traim ca si cand viata nu are derulare, ci e un camp fără sfarsit pe care-l sapi, și-l sapi, și-l insamantezi, îl vezi cum rodește încă și cum te hrănește la fel ca ieri.

Când ești femeie cu inima încă tânără dar coaptă-n trup și pictata de vreme cu linii fine de trecere continuă, nu te ocolesc necredintele, insa te scuturi și te prinzi tare de ce ai, de ce ai construit, de ce iubesti. Nepotrivit sau nu, nu doar tineretea iși cere drepturile, ci si maturitatea asta ce da pe afara. Si nu, nu excluzi nimic, nici flirtul, nici dorinta, nici cochetaria, nimic din ce te face sa nu fii doar un partener de viata, ci femeie. Cu adevarat femeie. Și nu te lași. Ma evadeaza gândurile, din când în când, dar eu, șmecheră le trimit în poveste și-ntr-un colț de inimă, unde-i păcatul dulce…

Și sorb din cana de faianță albă fericiri noi…, chiar și pe cele care vin din tumult…

 

ps. Știu că pare părăsit acest blog, dar chiar m-a bântuit gândul să-l abandonez definitiv. Vă salut pe toți…