Mărgăritar-catchy

Femeie, să nu te lași…

femeie, sa nu te lașiFemeie, să nu te lași..

Zăbrele de gând cald scuturat sub colbul amintirilor pale par a dispărea în cețuri de întâmplări noi. Nimic nu cade, nimic nu se ridică, nimic nu se cerne din tot ce ai adunat, ca o mătușică harnică, dar uitucă, ce mereu mai vrea să țină lucrul acela că poate-i trebuie cândva. Și nu-i mai e de trebuință poate niciodată, dar le așază în sertarul aglomerat cu nimicuri lucitoare și zornăitoare a folos trecut. Aduni și treci la catastif, inventariezi și prinzi drag de vreo carte poștală netrimisă vreodată, cu umbre galbene de timp zăcut și ponosit și te întrebi oare cui și de ce, și cine te-a oprit din drumuri și avânt? Și iar stai pe gânduri, deși zăbrelele-s topite, iar averile de tinichea risipite pe podeaua lustruită cu ceară ca de miere, de te simți într-un stup, în care tu ești și regina, și truditor, și trântor câteodată, că așa e povestea completă a vieții, fără cosmetizări inutile.

Și zornăie avuția din amintiri, iar tu o petreci cu ochii și sufletul, și le prinzi pe toate pe piept ca pe niște medalii mărțișorite cât să te facă să te simți încă tânără, încă trecătoare pe drumuri cu vise incerte și adulmecări de vină și păcat. Sângele-ți pulsează mai tare, mai năvalnic; te ascunzi de oglinzi și de cioburi de fereastră deschisă, să nu cumva să-ți întâlnești chipul și să-ți spulberi toate închipuirile. Strângi totul cu grijă, te așezi la măsuța cu miros de brad, cu o cană de apă rece alături, în care-ți descânți putințele și neputințele, cerșind încă o clipă de rătăcire prin locuri pe unde nu mai știi a trece fără să te fâstâcești. (continuarea aici)

 

Sunt femeie ce nu vrea să fie înregimentată în vârste și trebuințe. Ard patimi și transform în scrum cuvinte ce încep cu NU. Pot și vreau să-mi așez comorile trecute lângă cele ce se scriu acum. Cine spune că nu se cade să faci asta? Se ajunge cu trudă și cu bătălii pierdute, războaie câștigate și răni supurânde și cu o altfel de iubire, conștientă de privilegiul acesteia. Eu mă reîntorc în păcat. Și-l topesc din nou în focul din mine. A câtă oară oare?”

De când scriu, pentru unii dintre cei care mă însoțesc, par o nostalgica ce aduna amintiri in coltul batistelor și le leaga bine sa nu le piarda, dand cu greu drumul vreuneia sau doar cat o citire de o clipă. Ce nu inteleg aceștia e doar faptul că abia acum e loc pentru toate împreună – nou cu vechi. E timpul perfect sa scutur de praf niște intamplari si sa le asez printre ceea ce traiesc, caci astea noi oricand se îngrămădesc brutal peste orice poveste veche, intrucat sunt atât de palpabile încât le simți bătând în tine în fiecare secundă. Și uite așa, zic eu, că din amestecul acesta poți recunoaște și ce te-a îngenuncheat, și ce te-a vindecat fără să retrăiești puternic ci doar strecurând esența și lecțiile în prezentul tău. Întrebările sună în mine tot cu ecou, nu suntem scutiți de emoții, dar parcă ne bucurăm de viață ca și când trăim dincolo de timp, cu un fel de nepăsare față de ceea ce cred unii despre varstele noastre, (ale celor ce-și numără anii deloc puțini). Noi simțim la fel, tremuram la fel in necunoasteri si traim ca si cand viata nu are derulare, ci e un camp fără sfarsit pe care-l sapi, și-l sapi, și-l insamantezi, îl vezi cum rodește încă și cum te hrănește la fel ca ieri.

Când ești femeie cu inima încă tânără dar coaptă-n trup și pictata de vreme cu linii fine de trecere continuă, nu te ocolesc necredintele, insa te scuturi și te prinzi tare de ce ai, de ce ai construit, de ce iubesti. Nepotrivit sau nu, nu doar tineretea iși cere drepturile, ci si maturitatea asta ce da pe afara. Si nu, nu excluzi nimic, nici flirtul, nici dorinta, nici cochetaria, nimic din ce te face sa nu fii doar un partener de viata, ci femeie. Cu adevarat femeie. Și nu te lași. Ma evadeaza gândurile, din când în când, dar eu, șmecheră le trimit în poveste și-ntr-un colț de inimă, unde-i păcatul dulce…

Și sorb din cana de faianță albă fericiri noi…, chiar și pe cele care vin din tumult…

 

ps. Știu că pare părăsit acest blog, dar chiar m-a bântuit gândul să-l abandonez definitiv. Vă salut pe toți…

 

 

20 de gânduri despre „Femeie, să nu te lași…

  1. Ce manifest al femeii adevarate !
    P.S. O femeie adevarata nu-si abandoneaza blogul, caci acolo e un strop din sufletul ei, ore de munca impletite cu multa pasiune si câţiva cititori ce stau cu gura căscată să mai „audă” o poveste. Te îmbrăţisez cu drag ! <3

    1. Atunci cred ca e timpul sa redevin femeie adevarata, desi femeia cu blog ar fi fost tare fericita sa aiba timpul, si nu numai, sa treaca mai des si pe celelalte bloguri. Cand colo, eu pun aici un text, si fug, iar pe facebook zeci de texte doar pentru ca e feedbackul rapid. De aici ideea. Mi-am zis ca, poate, timpul blogului a trecut. Intr-un an de zile am scris extrem, extrem de putin…aici, desi scriu zilnic. Te pup, Cristina si iti multumesc.

      1. Feedbackul e rapid, insa informatia curge repede pe Fb, iar cum timpul are si el viteza, uneori dispar idei importante. Pe blog, raman. Poti sa le mai rumegi, sa le dai o reinterpretare si sa le publici ca noi. 🙂 Te pup Adriana si te urmaresc ori de cate ori am ocazia, chiar daca nu comentez. intotdeauna.

        1. Cred ca ai dreptate. Remarcam amar, ca am scris mai mult pe facebook decat aici. Cum spunea intr-o zi Crina, de la „nimicuri si fantezii!”, am lasat acolo material cat pentru o carte. Multumesc, Cristina, pentru zvac, incurajare, sustinere și am sa incerc sa nu la de izbeliste ceea ce am inceput. Imbratisari..

  2. Ia să nu te mai bântuie gând de abandon! La cine mai arunc o privire în batista cu amintiri? Cine mai lasă nodul desfăcut? Cine mai permite să mă servesc cu felii din trăirile lui?
    Să nu ți se goleasca cana fericirii, Adriana! Să sorbi din ea un infinit de clipe!

    1. As vrea sa cred ca in cana fericirii as avea licoare si de voi avea acest blog si de nu. Cum spuneam, cred ca timpul lui a trecut. Eu il voi resuscita cumva, dar nu stiu de-mi iese. Am prea multi ani in spate, si simt ca ma risipesc printre cuvinte. Anul acesta l-am inceput altfel si la ce vremuri traim, cred ca am sa ma bucur cum pot de relaxarea ce mi-o da scrisul si de-ar fi sa o fac pe….servetele

  3. Sper ca a fost un gand trecator, asa ca un nor pe cer. Chiar daca ai lucruri infinit mai importante de trait – facut – realizat – transformat – retrait, este un spatiu cu mult prea multe margaritare, care nu pot straluci intr-un spatiu inchis. Uneori pauzele de transformare sunt absolut necesare, dar abandonul nu stiu daca te caracterizeaza, cel putin asta a fost impresia pe care mi-ai lasat-o!
    A fost doar o idee a unei flori de colt, care te imbratiseaza cu drag!

    1. ..atat de greu revin pe blog, sunt inconsecventa desi am multe de spus, parca as fugi de ceva organizat si as prefera fuga asta permanenta si popasurile de pe facebook, unde imi permit sa las haotic tot ce gandesc. Am avut un program de blog pe care-l respectam cu sfintenie. Apoi, mi se parea, deseori, ca multi au obosit pe aici, ca le servesc aceeasi muzica si nu aveam prea multa tragere de inima sa revin. Acum, citindu-va comentariile, stiu ca am risipit multe cuvinte pe care nu stiu cum le mai adun, caci exact cum spune Cristina Chifu, meritau indosariate macar ca idei pentru mai tarziu. Poate e timpul sa iau lucrurile cum vin, si aici, asa cum fac in realul meu. Acolo, am terminat cu fugile de vreo treisprezece ani. E semn ca nu sunt suficient de indragostita de blog. Sau de scris? Sper sa nu…

  4. ”Femeie, să nu te lași”
    Păi să nu te lași de blogul acesta draga mea, căci mărgăritarele se vor transforma în lacrimi și, în lumea asta așa cum este ea, mai mult lacrimă, nu mai este loc de altele. Tu aduci o speranță, tu trezești amintiri, sentimente cu mărgăritare fine, speciale, sofisticate.
    Mai cugetă totuși.
    Te îmbrățișez, te prețuiesc, cu drag!

    1. Da, cand unii abia incep, altii inchid taraba. Vesnic va fi asa. Eu iți multumesc pentru aprecieri. De abandonat blogul….am tot gandit, nu doar acum. Eu insir cuvinte, ma joc, spun povesti, torn din casa intamplari cu dichis, nu scriu pentru nimic altceva decat pentru o relaxare continua. Si, credeam eu, asta fac si fara blog, unde, fie vorba intre noi, e nevoie de atentie, de ingrijire, detalii, de interactiune fireasca, de multe, multe lucruri pentru care simteam ca nu am timp suficient. Vom vedea. In fiecare zi, acasa, ma lupt cu timpul, cu proiecte noi, cu activitatile lui Mihai și ma gandeam ca ar fi fost cazul sa pun punct. Deocamdata asez o virgula si o multumire. Imbratisari

  5. Sa nu te lasi Femeie niciodata,
    Rapusa de vreun gând necugetat.
    Caci înauntrul tau este copila, fata,
    Iar tot ce scrii pe blog e minunat.

    Sunt perle, sunt comori margaritare,
    O zestre ce s-a adunat în timp.
    Sunt mângâieri si dulci raze de Soare
    E dragoste ce arde, ca focul din Olimp !

    Ai strâns în Suflet lacrimi, diamante,
    Pe care le oferi cu drag celor saraci.
    Si-n nobila si marea-ti generozitate,
    Tu stii si alte Suflete sa-mbraci !

    Multa sanatate, har si pace-n Suflet, tie si tuturor celor dragi !

    1. Ca e prea mult ce zici, tu stii prea bine,
      Insa imi torn in cupa bucuriei
      Tot ce ai spus aici, cumva, de mine,
      Sa nu mai uit acestea, pe vecie.

      Voi toarce din cuvant atat cat pot,
      Cat se va vrea de Sus a-mi duce rostul
      Si multumesc, din suflet, pentru tot,
      Dar mai ales nu uit ca asta-i costul

      Momentelor de taina care s-au adunat
      In ani, tot insirand mărgăritare,
      Si plata o voi face-n mod neasteptat,
      Realizand ca asta-i bunăstare

      Sufleteasca. Pe care tot o uit
      Si-o alung in lumi mai libere de gânduri
      Crezând ca daca timpu-i mut
      Nu-mi va vorbi de doruri printre rânduri.

      Si uite asa, veniti voi toti in prag
      Si ma treziti din spaime si din vise
      Si-ti multumesc si tie, prieten drag
      Ca-mi lasi, spre vindecare, și povete scrise!

      Multumind iți doresc tot binele lumii. Mie mi-ai oferit, cu generozitate, o cupa plina. Numai bine

Lasă un răspuns