Mărgăritare pentru EI

Nuntă în Cer și lacrimi pe pământ

Nunta  in Cer și lacrimi pe pamant. Mai bine era invers.
În satul meu, azi, e doliu. Lumea merge la biserica de Sfantul Ilie cu fruntea plecata si ochii cerniti. Soaptele se ascund pe buze. Stiu ca se privesc complice, cu gandul spre familia greu incercata. Stiu ca multi dintre cei garboviti si de griji, si de ani, si de uitare, se intreaba de ce nu a tinut Dumnezeu randul și de ce a lasat sa se intample teribilul accident. Spunem mereu ca cei de la sat se satura de munca si migreaza spre oras. In satul nostru cei tineri raman si muncesc pamantul. Din greu, cu ce stiu, cu ce au. Li se strica uneltele, masinariile, pana cand iși iau tributul de sange si ne amintesc noua, celor ramasi, ca viata nu e alba-neagra. Nu totdeauna scapi dintr-o situatie periculoasa, chiar daca ai scapat de zeci de ori.
In satul meu o mireasa a ramas fara mirele său, o mamă și-a pierdut fiul cel harnic si frumos, un tată….mințile. Si noi ni le-am pierdut….puțin. Avem in schimb lacrimi si mâini frânte. Ciudă si neputință. Suntem copleșiți.
In satul meu e doliu azi, dar nu stiu de ce, de data asta simt ca acest lucru va indurera mult timp lumea. Poate ca prea a sfarsit tragic, poate ca se simte ca pamantul si-a luat tributul. Azi, campul e cel mai ocolit loc. Nenorocirea, insa, s-a produs. Nimic nu mai se poate schimba. Drum fără întoarcere. Pe unii acest lucru îi va înrăi, altora le va potoli patimile și furiile cuvintelor. El va ramane amintirie vie, durere nepotolită.
Nunta in cer și lacrimi pe pamant. Mai bine era invers. Dumnezeu sa te odihneasca, copil frumos!
Nuntă în cer și lacrimi pe pământ
Nuntă în cer și lacrimi pe pământ, mai bine era era nuntă pe pământ și lacrimi în cer
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ieri talisman, azi …. amintire.

Când așez primul cuvânt, în albul ăsta nesfârșit, habar nu am despre ce voi scrie. Stiu doar ca mi-as dori ca atunci cand mi-e dor de vreun subiect sau o poveste, sa le pot reaseza pe pagini virtuale ca si cand au fost concepute in acel moment. Asa că, o proza scurta, stangace   sau cu vreun zvâc de ocazie, fără să-mi pese de trecerile oamenilor, imi va fi mereu la indemână și, de asta,  le readuc din arhiva …… spre cunoastere, mai ales pe fb. Adică imi pasă, dar nu chiar atat incat sa mă rușinez de o  formulare nu tocmai reușită, pe care aș putea-o schimba, dar tocmai acel lucru mă atrage incă și mă face să rememorez clipe, oameni, cuvinte și chiar momentul in care am lăsat literele să curgă. Cu toate astea am zile când nimic nu pleacă spre poveste și mă trezesc doar în vorbe moi și rotunde, rostogolite întru eliberare de emoții trecătoare, fix ..ca azi..

Luni, cand am postat colierul talisman, am avut una dintre cele mai ciudate zi. Nu voi mai continua cu văicăreala specifică, ci voi spune doar atât-semn sau nu, crucea despre care vorbisem, doar, in acea zi, am gasit-o fisurată și s-a rupt, de-a dreptul, la cateva minuțele după ce am văzut beleaua. Culmea, am descoperit că uneori infrumusețăm lucruri atribuindu-le noblețe doar pentru că ne sunt nouă altfel sau ne devin simboluri prin asocieri și emoții. Poate că da, poate că nu. Am iubit colierul acela mult de tot și chiar l-am crezut de argint până când bijutierul mi-a spus că nu e decât un metal oarecare și ca îi pare rau de toata lucratura aceea perfecta, dar nu mă poate ajuta. Nu-l poate intregi sub niciun chip.

A căzut cerul pe mine, imi tremurau genunchii și descopeream ca nu-mi place deloc dependența asta a mea față de anumite obiecte. Mi-a cazut un raft intreg cu tot felul și nu m-a interesat decat sa adun cioburile, desi am avut și atunci  o durere scurta de stomac știind ca două minuni de pe acea etajera trecuseră cu mine prin viață mai bine de 25 de ani. Asadar caut solutii sa lipesc medalionul. De la țiganii cositorari, până la ideea de a-l transforma intr-un obiect de decor lipindu-l, intr-o formă de tablou in care sa para intreg, chiar dacă nu mai e. Nu-mi pot scoate din minte, insa, cum  de in ziua in care mi-am dorit sa scriu despre drumuri rătăcite și semne cu sens, mi se intâmplă catastrofa asta. Întâmplare, coincidență, semn  banal pentru unii, uite-mă intr-o dramă care deja se estompeaza, dar mă trimite cu gând spre efemer și neprevăzut.

Am concluzionat, deja, ca, indiferent de solutia gasita, îi voi atribui un loc de cinste printre amintirile mele cu încărcături diferite, dar m-am scuturat de vraja care mă făcea să continui povestea de pe aleea cu iederă din orășelul italian,într-un timp din care încă mai port arome și culori ca de sticlă mată prin care răzbat, răzlețe, senzatii estompate, totuși, de vreme. Sper, însă, să pot reintra în atmosferă curând.

Până atunci, mă bucur de seara asta cum pot. Brașovul pare, din locul in care-l privesc, un bulgăre negru din care ies ciocuri de case, ziduri și vegetație subțire, de parca un grafician cu talent a lăsat totul sa se scurgă in inchipuiri  diferite. Doar luminile mă scot din starea asta confuza și imi dau, totuși, senzatia unui caleidoscop fațetat in sclipiri de argint. O muzica mi-ar trebui și mi-as scoate orasul la discoteca, numai că, prefer sa ma bucur de răgazul acesta de seara tihnita, sa tastez cu greu trei cuvinte care nu-mi dau pace căci, in brate, asezata pe pieptul meu, imi sta rotweillerita care pare sa spuna: „Nu-mi pasă de ce vrei tu, dar am stat prea mult singură și te vreau numai pentru mine”. Parca nu a fost suficient ca azi noapte m-a acaparat cu totul și nu și-a desprins botul de pe mijlocul meu, oftand la fiecare incercare a mea de eliberare.

Îmi încolțește, de o vreme, gând de primăvară…dar nu cu muguri și iarbă verde, ci cu raze de soare, dat pe balansoar in curte, geacă de piele și ochelari de soare. Ah, și mă pregătesc să imi cumpăr o cruce ca cea, stas, din articolul meu,  asa sa estompez dureri vechi cu bucurii noi.

crucea it

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Răni, nu cicatrici

În Brașov, a bubuit lumea. A fost foc și fum, s-a auzit până la mine, acasă. Azi am trecut pe acolo, în locul acela durut. E negru și funingine, și oameni cu priviri spre cer. Dacă aici e așa, îmi închipui cum e la București. Va fi greu să depășim perioada asta, unii nici nu doresc acest lucru, de ce ar face-o? Există posibilitatea de a se schimba ceva. Doar că în mine mai curge încă amintirea „revoluției”. Aceeași senzatie, cu imagini cu oameni morti și lume in strada, cu speranță și obținere de satisfacții imediate, de parcă cineva cu o foarfecă magică a decupat frântura aia de cenușă și zgomot și a mutat-o în zilele noastre. Parcă e un deja vue, cu titlu de ziar, abia apărut, acum virtual, în care doar anul e altul și cuvintele „societate civilă”.

Când m-am târât pe jos, atunci în 89 și când am văzut strada de la Prefectură…”plumbuită” și cu gloanțele șuierând deasupra caldarâmului, scoțând la suprafață praful alb de neputință, nu m-am gândit nici la revoluții, nici la merite, nici la revoluționari cu statut și beneficii. Când am văzut camionul cu arme, colo, în întuneric de decembrie, pe b-dul care acum se numește 15 noiembrie, de unde primeai dacă voiai armă cu buletinul, ca astăzi credite, când am văzut puștiul militar, de varsta mea de atunci, care avea caschetă de aia metalică, mort, când înainte tocmai mâncase un sendviș, lumea mea s-a năruit. Nu s-a construit.

Mi se amestecă lucruri în suflet. Personale cu cele ale tuturor, gânduri vechi, cu cele noi. Eu nu m-am vindecat nici acum de zgomotul cartușierelor de la revolutie. Imi suna si acum. Eram in piata cand s-a tras. Purtam o jacheta roșie, pantalon negru, o bluza bleu, croșetată de mama, cu niste mâneci clopot perfecte și botine albe. Eram tânară, un amestec de fată dornica de nou și libertate, cu puțină frivolitate sau cochetarie, cum s-o numi, apropo de cum eram imbracată. Mă dusesem să fac și eu Revoluția, deși habar nu aveam că o vom numi astfel.

Cand au inceput sa traga m-am ascuns sub o banca după prefectura. O bancă de aia clasică, cu zăbrele.Aveam impresia că sunt ascunsa bine, nu mai gândeam ca eram și mai expusa. M-a tras cineva de acolo, aproape ca m-a scos de par, in disperare. Am fugit, dar nu ne-am dus acasa. Plangeam și priveam Brasovul. Ni se păreau umbre peste tot. Teroriști pe teatru. Era nebunie. A doua zi, am fost surprinsa sa vad urme de gloante dincolo de locul in care vedeam eu ca se plumbuieste soseaua. Si acum mi-e enigma. Multe lucruri nu le-am mai vrut a le ști, doar sa le uit. Nici acum nu pot.

După asta, la spitalul în care lucram, ne-am adunat cu toții și s-a propus, tot ca in sedințele de dinainte, de utc sau partid, să ne alegem conducătorii. M-au pus și pe mine, in FSN, că mă târâsem și încă tremuram la gândul ăsta. Ca o răsplată, parcă. M-am dus și am semnat spășită, din proprie inițiativă, convinsă că eu în afară de a le spune că am vrut să ies în stradă, căci așa credeam, nu merit și nu mă pricep la nimic. Unii s-au priceput și să își ia magazine, terenuri, titulaturi; noi, ăia mulți fără de care nu se putea face nimic, nici nu ne-am fi gândit la asta. Vi se pare cunoscut modul de operare? Mie da. Cu toate acestea, încă sper că lucrurile, acum, vor sta altfel, deși atunci era securitatea și Ceaușescu, iar acum ne bătem cu toții și până a ne bate între noi mai e un pas. Si uite, cum nedrept, totul se repeta. Oameni sacrificati pentru interese meschine, dezbinare și ura.

De cativa ani sotul meu mă roaga sa-i povestesc sau sa scriu despre asta. Nu reușesc niciodata sa povestesc tot, mă învinețesc și rămân fără aer, de asta nu sunt entuziasta cu aceste mișcari de stradă.

Inainte ne faceam cruci pe ascuns de frica comuniștilor, acum ne impiedicam de biserici și cruci facute, lucruri pentru care oamenii au ales, nu statul și vedem dușmani acolo unde nu sunt în loc să privim spre cei ce sunt cu adevărat vinovați. Mi se pare inimaginabil.

 Mă întreb șoptit: ”Ce-am sa fac cu atatea rani? Le duc până mor?”

Pe facebook, oamenii m-au provocat și am mai scos câteva lucruri din memorie, asa ca dacă gasiți un pasaj intr-un alt articol de al meu, nu vă mirați. Tot nu e complet, dar mai las loc pentru o altă dată. Mulțumesc

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Regrete sau schimbare, ce alegi?

Îmi e regretul taină sau vorbă adunată?
N-oi repara nimica privind spre „altădată”?
Se poate, ştim prea bine, că cioburi vor rămâne
Spărturile din suflet, dar noi le-om da un nume:
Le-om spune amintiri, e drept nu prea frumoase,
Regretele-s tardive şi chiar alunecoase;
Ne-om îndrepta de spate şi vom privi în noi,
Cu ochii înainte şi nu spre înapoi,
Vom prinde chiar şi frunza tomnatică ce piere
Şi-om pune-o în ierbarul cu verde la vedere;
Vom căuta iertare în rugăciuni de seară
Şi aşa vom scoate răul ce nu ar vrea să piară.
Au alţii la păcate, ehe, o mie unu,
Avem şi noi ca omul, le-om duce  înspre Bunul
Ce ne iubeşte sigur şi ne alină clipa
De trecere subtilă când n-om mai fi…nimica.

Aşa  scriam deunăzi pe unul din blogurile mele dragi, Încercări de gânduri, la comentarii, şi am realizat, încă o dată, că orice am face în prezent, oricât de mult am cerne viaţa şi întâmplările sale, mai bune sau rele, nimic nu se şterge. Sunt ca nişte note într-un carnet de student tomnatic, mai repetent din fire. Totul se transformă doar –  rănile devin cicatrici, cicatricile se estompează, greşelile se simt încă în raport cu cei implicaţi sau se şterg sub blândeţea timpului; tot ce îţi era ideal şi liber cuget,  acum, îţi e banal şi vorbă în vânt; interacţiunile între oameni au impact diferit, ţi-aminteşti chipuri, zâmbete, priviri duşmănoase, încă, sau prietenoase după caz; abia de mai desluşeşti figuri din trecutul cel îndepărtat; nu mai ai aceleaşi repere, aceiaşi eroi  ce te ajutau a te desăvârşi; au îmbătrânit ori s-au dus într-o lume mai bună, iar tu le aprinzi lumânări  de pomenire şi îi simţi sfinţi, sfinţii tăi care parcă te îndrumă mai bine pe drumul alunecos al vieţii. Devii nostalgic doar după copilărie şi familia tânără şi în putere, de odinioară.

Un lucru nu se aşează la regrete – tinereţea şi vremurile sale. A avut sutele ei de clipe fantastice, deosebite, tumultoase şi chiar păcătoase, a fost plină de idei cu impact măreţ sau dezastruos, după caz, dar toată nesiguranţa paşilor neîndrumaţi corect nu-mi este deloc pe plac şi nu aş retrăi-o nici dacă mi s-ar da la pachet posibilitatea de a nu mai mă însoti cu anumiţi oameni din ea şi, automat, cu fapte ce nu mi-s dragi. Gata, s-a dus şi cum spunea cineva exista oameni ce nu vor uita impactul lor cu al tău, indiferent că a fost de bine sau de groază, stupid sau înălţător.

Putem numi asta schimbare, şansă sau chiar trăire obişnuită, pentru că indiferent de paşi, de drumul în sine, de ocolişuri şi hopuri ai o singură viaţă şi ţi-o asumi.

Dar cate cuvinte ne-ar trebui sa transmitem în scris ceea ce simţim? Uneori unul, alteori nici cu toată forţa de le-am aduna nu ne-ar face să fim înţeleşi cum vrem. Imi place diversitatea, îmi plac gândurile transmise pe aici, ce pun lucrurile în lumini noi, care, altfel, ar fi rămas, poate, doar în direcţia ştiută. Intrebările şi răspunsurile primite, în discuţii vinovate sau nevinovate, fac deliciul unei ”conversaţii” reuşite. De multe ori obţin asta, aici în virtual, pe fb sau blog, dar şi  acasă, în realul meu palpabil, şi mă bucur ca suntem încă dornici de comunicare şi nou.

Aflu zilnic idei şi fapte ce nu le-as găsi doar în cărţi sau în cercul meu obişnuit. Nu suntem totdeauna de acord, dar asta e bine, cred, şi mai cred că oamenii se atrag mult prin convingeri comune, deşi de mică tot aud invers. Eu obosesc printre aceştia; obosesc să demonstrez lucruri ce mie îmi par simple şi lor nu; obosesc să-mi feresc privirea de urâtul pe care ei îl cred frumos; obosesc să mă simt împlinită într-o lume a regulilor bine stabilite; obosesc să plec capul de cate ori văd cum se huleşte şi loveşte în lucruri în care cred. Dar ştiu că altfel nu se poate, că suntem diferiţi, prea diferiţi şi doar puncte comune ne unesc în linii continue. De asta plec şi revin, în şi din virtual, luând în mine doar ce îmi e de folos şi sperând că a scrie ceva simplu şi nu doar a distribui vreun gând al altcuiva ne ajută să ne ”cunoaştem” mai bine, deşi sfârşesc prin a mă cunoaşte mai bine, de fapt.    

Ieri, am fost gata, gata, de a îmi închide pagina de fb şi de a-mi loga blogul, dintr-o refulare personală, dintr-o dezamăgire pasageră, dar m-am oprit când mi-am dat seama că oamenii ce scriu vorbe, aşa ca mine, vor fi de multe ori predispuşi la a renunţa la ele. Eu am fost toată viaţa o fugară: am fugit de oameni, de familie, de lume şi lucruri ”potrivite”, de iubire, de durere  nefirească, de sentimente trainice, de tot ce nu îmi aducea folos sufletului, credeam eu. Am trecut prin lucruri frumoase şi mai puţin frumoase, am greşit, am rămas cu umbre, am închis uşi ce nu duceau nicăieri, am acceptat uşile închise de alţii şi nu am încercat niciodată să aflu ceva despre ”ieşiţii” vieţii mele. Acolo să rămână şi să fie sănătoşi!

Caracterul meu a fost oarecum duplicitar, mă agăţam de ceea ce era impus de alţii şi viaţă, dar sfârşeam în egoismul meu de om singur. Am reînvăţat să trăiesc printre oameni, cu oameni, pentru oameni; am reînvăţat să mă iubesc, să iubesc, să preţuiesc, să aleg ce şi unde să simt. Am învăţat să mă iert, să trăiesc cu dezamăgiri provocate de mine sau de alţii, am învăţat să privesc spre nevoile multora şi am fost nevoită să renunţ la oamenii cu energii negative ce îmi aduceau aminte mereu că răul e printre noi şi dreptatea e relativă, iar greşelile nu pot fi iertate de toţi. N-am cum să şterg întâmplări şi vorbe, n-am cum să şterg urme de trecut fad pe alocuri, dar pot sa iau din frumosul altora, din ceea ce se poate schimba, din fericirea simplă şi necondiţionată, din şansele primite, din iubirea dăruită de Dumnezeu.

Nu-mi cer scuze, şi chiar mă iert, dar uneori îmi e cuvântul prieten şi alteori un străin cu ochi frumoşi ce mă amăgeşte şi mă las amăgită fără de folos sufletului meu. Şi atunci caut, caut drumul pe care sa-l simt sub paşi, nu să alunec doar; caut oamenii şi poveştile lor, nu doar închipuiri ce îndulcesc pe moment şi lasă gust amar mai încolo; găsesc oameni cu adevărat norocoşi, fericiţi în puţinul primit şi mă ruşinez niţel de frivolitatea mea.

Diferenţa între cei ”ce rostesc în scris”, cum frumos spunea un om ce iubeşte scrisul, şi cei ce tac prin cuvinte sau total, e că eu mă arunc în marea de întrebări folosind vorbe obişnuite, pe când cei ce citesc văd, de multe ori, altceva din ce vrei a spune. N-am eu păcate mari, şi de-aş avea doar Dumnezeu contabilizează, dar am umbre în suflet ce rămân şi mai nou fug de umbrele ce le-ar putea pune alţii. De ce să nu mă însoţesc în fapte ce schimbă ceva? Sau în comunicări acolo unde se pot forma punţi, vorba soţului meu. In plus, de ceva vreme nu am mai scris ce simt, ci doar am lăsat cuvintele sa se aşeze în” încercari de gând”şi vers. Era timpul, se sfârşea anul, nu?

Mă înclin în faţa celor ce pot fi puri şi curaţi, ce au ştiut TOTDEAUNA ce sa facă, ce au primit deschis iubirea din jur şi au dăruit la fel. Eu am trăit învăţând să o fac,  greşind ades, am silabisit ce înseamnă generozitate, am primit prin lecţii adevăruri ce nu-mi erau la ndemână, iar acum îmi vine să spun şi pietrelor că în lumea urâtului nu e nimic şi că alegerea e în noi. Aşa că aleg, mă aleg şi învăţ, încă…şi mereu.

Am ales un subiect ce m-a bântuit multă vreme, deşi cuvintele impuse ar fi putut dezvolta în mine trăirile de la Revolutia ce am simţit-o fizic, nu doar sufleteşte, dar după 25 de ani, uite că nu pot scăpa de spaimele ce s-au cuibărit definitiv în mine. Am realizat că toţi pierduţii din viaţa mea mi-au rămas amintiri şi nu doruri şi singurul lucru comun sunt ceva amintiri pline de praf acum. Viaţa merge înainte cu bagaje mai grele sau mai uşoare şi lupta continuă, căci eu nu cred în lucruri facile. Poate aici se aplică avantajul tinereţii: atunci viaţa părea spectacol, acum luptă cu orice obstacol, pe care îl învingi mai greu din multe neputinţe adăugate de timp şi acoliţii săi. E o duzină de cuvinte, niţel prea lungă, dar pe care o găsiţi în acelaşi tabel găzduit de Eddie, alături de oameni dragi.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Se duce vara…

M-am trezit cu gânduri de nepotrivire; cu gânduri simple care parcă se reeditează, semn că atunci când îţi picuri în suflet semne incerte, nu fac altceva decât să te răscolească, periodic. Vara e pe ducă. Care vară?, îmi vine să spun, căci eu  am în minte doar o vară pasageră, cu rucsac găurit şi cu manta de ploaie pe care a scuturat-o mai tot timpul peste noi. O vară bosumflată şi udă, ce mi-a fost prietenă  dar tot mi-a adunat în suflet dorinţe de nisip fierbinte sau măcar de trotuare încinse, chiar și pentru o vreme, doar. Dar oraşului meu trotuarele i-au fost reci şi doar clipe de fierbinţeală au trecut peste el. Clipe. Nu-mi plac fierbințelile, dar nici ploile dese nu sunt tocmai de dorit într-un anotimp care e unora speranță și relaxare, așteptare după atatea alte friguri și deznădejdi.
La penultima ploaie serioasă, am privit mâlul ce se scurgea prin canalul din curte şi, pentru un moment, am văzut luciri aurii, ca nişte dâre de lumină, ce se lipiseră, parcă, de betonul neprietenos într-o încercare absurdă de a-mi arăta că soarele şi-a trimis razele lui timide, dar vara asta ingrată i le-a smuls, brutal, şi le-a amestecat cu noroiul muntelui într-o ciudă şi furie de neînţeles. Mă uitam cum alunecă în gaura aia neagră, cum se prelinge vara mea şi razele mele de soare.

Să se ducă!, am zis

Să se ducă, aşa cum s-au dus toate visele mele de vară; vise neîmplinite, prinse în deşertăciuni şi amăgiri de vorbe fără temei!

Să se ducă…

Iar eu am fost exact ca anotimpul ăsta. Capriciu de om, trecut prin noi dureri, prin încercări, prin gând presărat cu treceri definitive. Parcă m-am molipsit de la vremurile astea temătoare şi am fost ca o boare, ca un fulg purtat de senzații multe, dar risipite doar în vorbe ce nu s-au putut aşterne. Zbaterile mele simple, de om muncit de dorinţe  cuminţi, au dezvăluit că, în definitiv, așa trebuia să fie totul și că nu e  ploaia mea de vară decât o așezare în matcă,  o trecere ..udă, care ne-a țintuit pe unii dintre noi acolo unde trebuia sa fim și poate alta solutie de convingere nu era.
 În timpurile mele scurte de relaxare, am trecut cu tăvălugul amintirilor peste oameni şi chipuri.Se întâmplă asta în fiecare an, la fiecare pierdere majoră, la vreo introspecție serioasă dată nu de întâmplari hotărâtoare ci de o prețuire inevitabilă a timpului care devine atât de prețios, când realizezi că unii nu mai au privilegiul de a-l risipi. Si atunci te gândești, fără concluzii majore, căci mai mereu devin dovezi peste timp că n-ai făcut altceva decât să le-ncalci periodic. Însă, înșiruindu-ți idei aparent salvatoare, e posibil sa gasesti raspuns și solutie măcar vreunei situatii in care te pastrai din…inertie.
Am realizat că nu mai iubesc aceiaşi oameni, că nu mai vibrez acolo unde nu este ecou clar în sufletul meu, că nu regret asta şi că mă simt eliberată. Că port recunoştinţa întâlnirilor potrivite, dar că diferenţele vieţii îşi pun amprenta pe continuitatea lor şi că le-am  lăsat la nivel de întâmplare hotărâtoare, doar. Că nu pot mai mult şi nu mă pot simţi vinovată pentru asta.
Că nu mai pot face parte din istorii fără substanţă şi din poveşti cu vorbe ce se spun doar pentru zgomotul conversaţiei. Am avut timp să-mi pun priorităţile în ordine şi să-mi alung demoni ce se încăpăţînează să mă urmeze ca şi când ceea ce aş spune sau aş face eu ar avea vreo importanţă mai deosebită.  Nicidecum.  Sunt sigură că fiecare lucru, bun sau rău, a venit să-mi arate că aşa trebuia sa fie totul; că orice greşeală făcută se plăteşte, că schimbarea poate fi potrivită sau nu, dar că nu interesează pe nimeni asta, ci ştii doar tu dacă iţi e bine acum sau mâine. În raport cu ceilalţi, tot ce nu mai e la fel nu alungă momentul delicat în care aţi interacţionat;  nu alungă sentimentul dezgustului sau al lehamitei ce-o poartă şi poate nu alungă nici frumosul care-l vede în tine, după caz . Dar tu nu mai eşti acelaşi şi poţi trece peste asta; poţi vedea dincolo de azi, de mâine, de anotimpuri neprietenoase.
Vara asta s-au dus oameni, au plecat clipe, am fost fin observator în vacanţa altora, exact cum fac de ani buni de cand concediile mele sunt adunate in zile prinse cate doua sau trei. Am prins contur de femeie încrezătoare, am iubit doar ce pot, ce ştiu şi cunosc, am simţit instabilitatea zilei de mâine, am tras cu degetele de viată şi am aşezat-o dincolo de anotimpuri, de timpuri, de zile, de clipe şi am ştiut, încă o dată, că ceea ce spui cu ceea ce faci nu e acelaşi lucru;  că unii cred că fac multe, dar e doar în mintea lor vizibil asta; că oricât ţi-ai regreta acţiunile, ele rămân în oameni, înfipte adânc, şi că există unii pentru care adevărul nu trece dincolo de ceea ce vor vrea să vadă, realitatea fiind de multe ori alta. Dar indiferent de ceea ce vrem a se întâmpla, după viziunea fiecăruia, viaţa ni se întâmplă imperfect şi uneori instabil, fix ca în vara asta udă şi scurtă, cu luciri de toamnă timpurie.
Și, tăvălugul, odată pornit, nu se va mai opri să nu adune astfel de stari. E mai ușor să vorbești de ceea ce tulbură, decât de ceea ce  ne înveselește, și cred că gândurile acestea nu se vor opri aici, ci, cu siguranță, vor ramane la fel, adunand și nu risipindu-le pe acestea. E puțin probabil sa mai schimbi ceva din ceea ce ai strâns în lucruri care sapă și formează tranșee pregătite să adăpostească alte răni, primite din războiul cu viața. Noroc că lumea e făcută și din gând bun, iar anotimpurile se pot schimba între ele, dăruind poate ce nu a reușit cel de dinainte. Si cred asta, cred în tot ce înalță și ne ajută să uităm, și să construim, chiar daca avem impresia că nimic nu ne va mai surprinde atât de tare în mod pozitiv.  Însă, ca într-o vrajă, nu rămâne decât mâinele. Un mâine fermecat de cuvinte potrivite. Sa le alegem cu grijă. Vară, pleacă! Mi-e totuna! Mâine să fie! Doar moartea e definitivă, în rest, noi putem face orice!

..se duce vara! Să plece, ingrata!
N-a fost chip să-i facem pe plac,
Orice i-am fi zis, orice i-am fi dat,
N-a făcut altceva, decât ne-a udat.
Să plece, îi zic; deşi stiu cam prea bine
Ce doruri de vară vor creşte în mine.

margaritar
și vara de este o clipă s-o simti c-a ramas strans in tine c-o porti intr-un gand, pe-o aripă de fluture ce se ascunde in mine!

Se duce vara şi prin scrierile altora, într-o temă comună numită psiluneală, şi pe care le găsiţi, dacă vreţi aici.