Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Fata-frunză

Era fata frunzelor. Era înfrunzită toată, îi creșteau frunze pe mâini, picioare, pe glezne și trup, avea păr de salcie și degete de salcâm, liliac în inimă și flori de soc pe spate, de parcă purta aripi de înger. Iar când trecea, îți punea în palmă povesti. Însă poveștile ei sângerau; îți sângerau așa printre degete de te trezeai că îți retragi mâinile și îți plecai ochii împovărat de greutatea întâmplărilor lăsate zălog.

Ea foșnea cu fiecare pas și te înțepa cu spinii cuvintelor direct în partea aia responsabilă cu emoțiile. Nu merita nici să te ferești, cumva era atrăgătoare și te seducea ușor dar te abandona într-o durere scurtă, nedorită, și aproape că-ți mușcai buzele de neputință că nu ai fost suficient de puternic să o refuzi.

Poate faptul că înfrunzea și desfrunzea în toate anotimpurile, plus cele două ale ei personale, iubirea și moartea, o făceau să nu se sfiască a dramatiza și a ascute, sub poveri nevăzute de ochi prietenoși, întâmplări care altora le-ar părea banale. O durea durerea, o durea nedreptatea, o durea faptul că doar ea simțea mai acut cum se stricau…. lumea, omul, gândul. Se contopea cu pădurea, când nu dorea a fi văzută și se scutura toată de frunze când știa că a stat prea mult în nemișcare.

Fata frunză nu suporta urâtul din jur, dar mereu găsea o piatră, un zâmbet de om năpăstuit, o lumină de speranță într-o văgăună murdară și îți aducea povestea în ochi, foșnind și înmugurind speranțe.

Unii primeau tot sângerând, alții sătui să tot li se amintească de diferențele dintre noi, de parcă nu s-ar lovi mereu de ele, îi abandonau crengile și mirajul de verde. Unii chiar o vedeau uscată și galbenă, deși se unduia în cuvinte că nimeni alta. Tot ce doare, alungă, nedrept, și te face alergător de cursa lungă, pe tine, omul care vede puful de păpădie concret, nu descântec al vieții imposibile.

Uneori îți vine să o întrebi la ce bună atâta măiestrie de cuvânt, dacă îți tulbură frumusețea, chiar și cea închipuită, dorită, idealizată?  Sa asculți vorbele ei părea, mai degrabă, un supliciu, fascinant, insa, și fascinat rămâneai pe gânduri neștiind dacă ți-a plăcut sau nu. De ce să umbli în picioarele goale prin spinii vieții când te poți încălța și feri de răni ce vor dispărea, astfel, cu siguranța?, îti venea să te întrebi.  De ce ar pune cineva verde în mocirla urât mirositoare, iar apoi ți-ar servi-o ca pe un tort din care, cu prima linguriță luată, ar curge veninul și groaza?

Sunt alegeri pe care le facem simplu, doar că mulți dintre noi departajăm; nu îmbinăm și nu prezentăm urâtul ca pe o hidoșenie încântătoare. Și sângeram. Iar dacă vedem roșul acela curgând din noi, din rănile noastre de gând, ne ia leșinul și moliciunea, și ne scurgem printre cei care sunt ca noi, parând totul mai cu îngăduință. Suntem slabi, cu siguranță, dar ne știm astfel, obosiți de negrul drobului de sare care oricum va cădea dacă va vrea să cadă, și extenuați de slalomul pe care-l facem minut cu minut prin șerpuiri de drumuri anevoioase. Parcă am dori să vedem că floarea-i floare și zâmbetul zâmbet, nu grimasă sau rânjet posibil; parcă am vrea să știm că viața e lumină și că moartea nu e decât un punct final, căpătat mai devreme sau mai târziu, dar fără invocări cu sau fără esență. Parcă, da, da…parcă…

Poate și de asta pe fata frunză o exilăm discret, cu o simplă bătaie de pleoapă, printre copaci și mărăcini, să își prindă poveștile cu ace fine în cutele revoltelor sale.

Din când în când o auzim cum foșneste și ne cheamă, ca o fata morgana, cu vorbe în descrieri ample, propovăduind firescul în nefiresc, macabrul în frumusețe și ghilotinând insensibilul.

Doar că majoritatea prefera anotimpurile simple, înmugurind, înfrunzind, rodind și îngalbenindu-se a cădere. Iar toate acestea la comun.

Nu ne pasă, din păcate sau fericire, după caz și suferință interioară, de cei care parcă trăiesc ca o ardere continuă, ca un verde crud zămislit din dureri.

Foșnim și noi, foșnește și fata frunză. Dar muzica e alta. Din păcate, și eu aud muzica tuturor. Și nu regret. Dar câteodată, ascult muzica fetei frunză. Câteodată!

Sunt banală spre neinteresant, spuneam cândva, și observ adeseori Înaltul din lucruri. Doar că nu am ambiții; astfel traduc bucuria sau urâtul fără să provoc nimănui dureri de o clipă. Am fost cândva un fel de fată-frunză. Nu mai vreau. Mai bine nu mai zornăi a cuvânt, a pădure, a verde. Și tăcerea are amintiri tulburi, nici pe aceea nu o doresc. Ne tot înghesuim spre a îmblânzi din neajunsurile vietii noastre cosmetizandu-le sub forma de „lecții” sau iertare, ori domolind arșita inca simtita sub ape repezi și reci de uitare. Poate doar înfrunzind mereu sa pastram adevaratul verde al inimii. Unul roditor. Si sa fim blanzi cu noi caci nimeni n-o va face. Dar cine sunt eu să emit concluzii? Nici măcar …fată-frunză!

Sursa: pinterest

14 gânduri despre „Fata-frunză

      1. …poate. Am înfrunzit și desfrunzit de prea multe ori. Încerc să vindec urme lăsate și de mine, și în mine.

  1. Pentru a doua oară în numai o zi, sunt scos din bula mea de cristal, în care mi-am închis solitudinea. Și tot pentru a doua oară cuvintele pline de frumusețe si miez fac asta. Să mai spun că ambele „inculpate” pentru cuvinte sunt sau locuiesc în același oraș?

    Cred că ai dreptate într-un comentariu de mai sus, înfrunzirile și desfrunzirile, indiferent câte semnificații le-am acorda, sunt poate cele mai puțin semnificative elemente ale textului tău. Celelalte „amănunte”, cu multiplele posibile semnificații gândite de noi, cititorii, dau mult mai multă profunzime textului. Nu pot da o interpretare, căci sigur ar fi personală și probabil departe de cea care ți-a generat ție cuvintele. Pot bănui cine este fata frunză, dar nu mă pronunț, din teama de a nu greși din nou, prin interpretarea personală.
    Pot însă afirma că, în interpretarea dată de mine, textul tău este plin de profunzime și înțelepciune. Dar și asta este o părere personală.

    1. Ma bucur enorm ca am fost una dintre acele persoane care au reusit a-ti atrage atentia prin cuvinte, fie ele deslusite corect sau nu. Da, se pot da interpretari multiple textului. Asta a si fost intentia mea, de a ascunde prin cuvinte vizibile stari si revolte pe care nu le-as recunoaste intreg si pe față.

      In plus, unde ar mai fi frumusetea daca nu s-ar aseza cuvintele in filtrul fiecaruia dandu-i de gandit macar si pentru o secunda?

      Eu îți multumesc pentru semn, pentru lectură și pentru că, deși eu mă abandonez de multe ori, tu nu ai facut-o. Iți doresc sa-ti fie bine in bula ta de cristal.

  2. Minunat omagiu adus „Fetei-frunza”, aceasta fiinta vesnic vie, ce tremura pe ramuri, batuta de vânturi si ploi, de gerul si-nghetul din iarna, cazuta ades de pe ram în noroi, îngalbenita de plumburia si umeda toamna.
    O seara si o saptamâna cu Soare în Suflete !

    1. Nu prea e omagiu, pentru că spun clar, admir dar nu înțeleg mereu acest gen de persoane, personificate, voit, in fata frunza.

      Mă bucur dacă textul meu a adus stare buna!

Lasă un răspuns