Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Răni, nu cicatrici

În Brașov, a bubuit lumea. A fost foc și fum, s-a auzit până la mine, acasă. Azi am trecut pe acolo, în locul acela durut. E negru și funingine, și oameni cu priviri spre cer. Dacă aici e așa, îmi închipui cum e la București. Va fi greu să depășim perioada asta, unii nici nu doresc acest lucru, de ce ar face-o? Există posibilitatea de a se schimba ceva. Doar că în mine mai curge încă amintirea „revoluției”. Aceeași senzatie, cu imagini cu oameni morti și lume in strada, cu speranță și obținere de satisfacții imediate, de parcă cineva cu o foarfecă magică a decupat frântura aia de cenușă și zgomot și a mutat-o în zilele noastre. Parcă e un deja vue, cu titlu de ziar, abia apărut, acum virtual, în care doar anul e altul și cuvintele „societate civilă”.

Când m-am târât pe jos, atunci în 89 și când am văzut strada de la Prefectură…”plumbuită” și cu gloanțele șuierând deasupra caldarâmului, scoțând la suprafață praful alb de neputință, nu m-am gândit nici la revoluții, nici la merite, nici la revoluționari cu statut și beneficii. Când am văzut camionul cu arme, colo, în întuneric de decembrie, pe b-dul care acum se numește 15 noiembrie, de unde primeai dacă voiai armă cu buletinul, ca astăzi credite, când am văzut puștiul militar, de varsta mea de atunci, care avea caschetă de aia metalică, mort, când înainte tocmai mâncase un sendviș, lumea mea s-a năruit. Nu s-a construit.

Mi se amestecă lucruri în suflet. Personale cu cele ale tuturor, gânduri vechi, cu cele noi. Eu nu m-am vindecat nici acum de zgomotul cartușierelor de la revolutie. Imi suna si acum. Eram in piata cand s-a tras. Purtam o jacheta roșie, pantalon negru, o bluza bleu, croșetată de mama, cu niste mâneci clopot perfecte și botine albe. Eram tânară, un amestec de fată dornica de nou și libertate, cu puțină frivolitate sau cochetarie, cum s-o numi, apropo de cum eram imbracată. Mă dusesem să fac și eu Revoluția, deși habar nu aveam că o vom numi astfel.

Cand au inceput sa traga m-am ascuns sub o banca după prefectura. O bancă de aia clasică, cu zăbrele.Aveam impresia că sunt ascunsa bine, nu mai gândeam ca eram și mai expusa. M-a tras cineva de acolo, aproape ca m-a scos de par, in disperare. Am fugit, dar nu ne-am dus acasa. Plangeam și priveam Brasovul. Ni se păreau umbre peste tot. Teroriști pe teatru. Era nebunie. A doua zi, am fost surprinsa sa vad urme de gloante dincolo de locul in care vedeam eu ca se plumbuieste soseaua. Si acum mi-e enigma. Multe lucruri nu le-am mai vrut a le ști, doar sa le uit. Nici acum nu pot.

După asta, la spitalul în care lucram, ne-am adunat cu toții și s-a propus, tot ca in sedințele de dinainte, de utc sau partid, să ne alegem conducătorii. M-au pus și pe mine, in FSN, că mă târâsem și încă tremuram la gândul ăsta. Ca o răsplată, parcă. M-am dus și am semnat spășită, din proprie inițiativă, convinsă că eu în afară de a le spune că am vrut să ies în stradă, căci așa credeam, nu merit și nu mă pricep la nimic. Unii s-au priceput și să își ia magazine, terenuri, titulaturi; noi, ăia mulți fără de care nu se putea face nimic, nici nu ne-am fi gândit la asta. Vi se pare cunoscut modul de operare? Mie da. Cu toate acestea, încă sper că lucrurile, acum, vor sta altfel, deși atunci era securitatea și Ceaușescu, iar acum ne bătem cu toții și până a ne bate între noi mai e un pas. Si uite, cum nedrept, totul se repeta. Oameni sacrificati pentru interese meschine, dezbinare și ura.

De cativa ani sotul meu mă roaga sa-i povestesc sau sa scriu despre asta. Nu reușesc niciodata sa povestesc tot, mă învinețesc și rămân fără aer, de asta nu sunt entuziasta cu aceste mișcari de stradă.

Inainte ne faceam cruci pe ascuns de frica comuniștilor, acum ne impiedicam de biserici și cruci facute, lucruri pentru care oamenii au ales, nu statul și vedem dușmani acolo unde nu sunt în loc să privim spre cei ce sunt cu adevărat vinovați. Mi se pare inimaginabil.

 Mă întreb șoptit: ”Ce-am sa fac cu atatea rani? Le duc până mor?”

Pe facebook, oamenii m-au provocat și am mai scos câteva lucruri din memorie, asa ca dacă gasiți un pasaj intr-un alt articol de al meu, nu vă mirați. Tot nu e complet, dar mai las loc pentru o altă dată. Mulțumesc

9 gânduri despre „Răni, nu cicatrici

  1. Am şi eu o poveste lungă despre 89. Poate o voi face publică odată!

    Oricum ce s-a întâmplat acum este groaznic. Totuşi nu cred în coincidenţe. Bucureşti, Constanţa, Braşov din nou Bucureşti? Într-un interval atât de scurt?

  2. Da. E mare adevar in tot ce ai scris. Si acum imi rasuna in minte acele pacanituri in miez de noapte. Au pierit oameni nevinovati. Si ma intreb am invatat ceva din asta.? Cit despre aziul efemer e trist

  3. Rănile astea dor, nu se vindecă, pentru că imaginile de atunci sunt adânc săpate în mințile noastre. Sunt ca niște torente ce au săpat văi adânci și care au luat cu ele parte din tinerețea noastră. Ne-a adus o maturizare timpurie unora, beneficii necuvenite altora,… Am și eu amintiri și istorie trăită. Și știu și că istoria scrisă este adaptată nevoilor unora, necum o istorie reală. Dar noi, cei care am trăit acele zile, avem datoria să spunem urmașilor adevărul.

    Poate că, cine știe, se vor cicatriza și aceste răni!

    1. ..nu o crede nimeni și o inteleg putini. Acum cateva zile o reporteră il intreba pe Marian Munteanu: „Si la mineriadă erați si dumneavoastra in p-ța Universității?„

      Ironic, i-a răspuns amar: „Da, treceam și eu pe acolo!”

      Nimeni nu înțelege pe deplin ceea ce am trăit noi, pentru că pare sf acum, deși uite cum se repetă frânturi. Nu știu ce m-ar convinge pe mine vreodată să mai ies in strada. Acum as zice că nimic..

  4. „de asta nu sunt entuziasta cu aceste mișcari de stradă.” Nici eu nu sunt, desi n-am asistat la acele evenimente despre care scrii aici cu sufletul inca atat de indurerat si ranit.
    Poate, redand, rand pe rand, parti din ele, aici pe blog, vor trece cu timpul, Adriana. Nu poti decat sa speri.

    1. ..deja am spus mai mult decat mi-am amintit vreodata. A fost o vreme cand mi se inclesta gura cand trebuia sa povestesc despre acele momente. Eram asa de tanara, naiva cu sperante, la fel ca si cei de acum, care la fel au senzatia ca pot schimba lumea. Uite ca n-au schimbat decat merele cu perele, iar mortii noștri tot fără de înțeles sunt..

Lasă un răspuns