Mărgăritare festive · mărgăritare-jucării

Emoții de vineri

E vineri și tainele-mi țin loc în viață.
Mi-e bine și cald, și-am dulceață
De mure. Am pâine de casă cam bună
Și ceai de afin și o stare nebuna
De bucurie.

Am adunat, dintr-o joi cu prestanta,
Zâmbete calde și rost de vacanta
Și oameni carora știu că li-s draga,
Mi-s prieteni buni și-i simt, si nu-i șagă
Să le zic asta mai des:

Va iubesc! Nicoleta, fiind ziua ta, iarta-ma,  dar pe seara, promit serenada balada, cat sa-ti linistesc emotiile de peste zi! La multi ani!

Mărgăritare versificate

Mă jur să mai rodesc o dată!

Ma jur sa mai rodesc o data:
Măceșul de pe stâncă tace,
Se uită cum pier frunzele-n răzor,
Lumina din oraș nu-i prea dă pace,
Și-i cresc imaginații despre zbor.
 
Ar învața să plângă, poate-l vede
Vreo inimă ca el, însingurată;
Iar spinii lui n-ar mai răni, căci poate-ar crede
Că-i demn de-o aventură adevărată.
 
Se-ntinde pe tot mușchiul de pe piatră,
Însângerează clipe, din ambiții, dar nu-i pasă;
Bobițe roșii tremură să nu se piardă
Într-o suavă amintire de dulceață.
 
Măceșul nu cedează. Se întinde tare.
Nu își găseste aliat în cățărări eterne,
Iar uită că în primaveri e roz în floare,
Născând aplauze și-admirații efemere
 
Și se retrage. Totul se usucă.
Bobițe, frunze, vrej, se adună-n adormire,
În visul lui, de-o iarnă, e pe ducă
Privind orașul, pe sub spini, în amorțire.
 
Precum măceșul și noi oamenii simțim;
Zvâcnim frumosul tinereții înflorite,
Rodim păcate, dar și binele-l dospim,
Apoi visăm înmugurări tomnite
 
Pe roz de inimă-nghimpată
Mă jur să mai rodesc …o dată!
ma jur sa mai rodesc o data
ma jur sa mai rodesc o data
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Toate cuvintele ajung la…

…voi.  Din adevăruri silabe și minciuni fără sens,
Potrivesc, uneori, și povești cu înțeles.
Păpădii, buburuze sau bătăi de aripă,
Câteodată, mi-s vorbele  ce aici se-nfiripă;
Trag de ele, le adun, le cos îngeri pe umăr,
Le strig tare pe nume, uneori chiar le număr;
Pun dulceață în chisele, apă rece- n pahar,
Ca să nu li se aplece celor ce n-au habar
Că e totul o glumă, un relax obținut
Dintr-o pană cerească și trăiri la minut;
Troienesc strofe pline, înmuguresc niște texte,
Mi le dau iar de a dura printre voi. Mi-adun zestre.
Căci, probabil, într-o zi, sau,  încolo,  în noapte,
Cineva o să strângă și-ale mele neșoapte,
Le va pune în cufar, nu va închide cu cheia,
Dar va spune, probabil:”Aici este aceea
Care zestre își strânge, dar vorbea de risipă
Într-o vorba amară sau într-una  de o clipă,
Făr’ să știe că totul se întâmplă cu rost,
Dumnezeu îi recita, totul, chiar pe de rost,
Orice gand ar fi pus în cuvinte timide!
-Erau toate ale tale, ti-s mereu prea sortite!
Lasă zestrea, spunea cel ce adună cuvinte,
Tu lucrează la ea, ca luare aminte,
Căci sunt treceri firești, mâine o fi doar părere,
Si-o să-nșiri amintiri despre aceasta avere!
Vrei un titlu pompos pentru tot ce ți-e-n minte?
Toate vorbele ajung sărutare fierbinte
Pusă în inimile celor ce citesc fiindcă vor,
Chiar de azi scrii  concret sau doar amăgitor,
Mulțumește în gând, lasă zestrea să șadă
Adunată-n coperți, pentru o altă paradă!
Tu fii cea relaxată, nu mai fii o nălucă,
Și-o sa vezi că e tot ce sperai să-ti ajungă!

eu3

 

Toate cuvintele de multumire ajung la voi, cei care mă ajutati să nu rămân singură printre cuvinte,  care m-ați ajutat să văd, parcă, ochii celor care mă citesc, să mă  purtați în interacțiuni desăvârșite, să-mi dați imbold și curaj, să devin …Povestitoarea, nume de cod…

cartea mea

  Si simt iubirea, iar asta imi e bucurie.  Și  azi, și mâine.                                            

Eddie, in tabelul tau, aceasta a fost o duzină, candva 12 aprile 2016.

Mărgăritare pentru EI

Toamna mea, mamaia mea, icoana mea

La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie – cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengi, pe jos şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece că  e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă. Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam. Dar toamna mea nu e aceeaşi. Toamna mea poartă un nume şi acel nume, azi, îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră- mamaia mea.
Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji, pentru sănătate, datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate, sau datorită somnolenţei care nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că pe toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine,  de ăla, de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna toamnelor, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe.
Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni (văleu, asta a sunat a Creangă, dar mă iertaţi …nu schimb nimic, pentru că-i fix adevărat). Da, miresme colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat  şi multă vreme am asociat, în viaţă, culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai, ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă „tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din „huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea. Toamna-i era tropot și pricepere, mână de gospodină neobosită, icoană caldă la care se închina discret mulțumind pentru darurile pe care le  aștepta două anotimpuri. Le ascundea pe toate în hambare și cramă, în groapa unde adormise vinul vechi, peste vară, în bufetul care mirosea a vanilie și lămâi, a mentă și sunătoare, a plante pe care le usca cu grijă ca pe niște tainice averi. Era farmacista de soi, cu sticla de rostopasca și țuică, pregătită și pusă după sobă, cât să nu uite că e medicamentul ei revigorant care nu dădea greș. Avea leacuri de soi, culese de pe câmpuri, ceaiuri din frunze de mur, tei, mușetel sau mentă care ne înveseleau felia cu dulceață de vișine, culese tot de ea din bătătura cu aer sfânt.
„Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum  mulți ani, într-o zi de Sfântă Cuvioasă  Paraschiva. O zi de toamnă profundă pe care ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima; cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora pe care şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că „fugise” cu acesta, după o seară de bal, dar îl cuceri, total, pe socrul ei, cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare. „Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu știu dacă a fost drept, dar eu nu am apucat să o văd cu riduri pe față sau adunată de timp, cum sunt multe din bunicile noastre. Eu mi-o amintesc mereu zâmbind și cu ochii vii de parcă ar fi spus multe despre viața ei plină.
  Habar nu am, ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei.  Mi-a lăsat  doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins, smântânite doar pentru mine.
Închid ochii şi, în mine, trece pe cărarea sufletului, neumblată din 2004, o siluetă de femeie trupeşă, şi o forfotă caldă, cu câine credincios, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu miros de must şi ţuică ieftină. Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă o altă licoare, cu zahăr şi cuişoare parfumate, pusă tainic pentru vreo vecină curajoasă:
”-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.

14. 10. 2013.

 

Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare versificate

Clipe de viaţă

Fatală autosugestie? Frumoasă mirare,
Pentru minutul de argint ce se scurge mocnit
Şi zborul ce-l ştiam pierdut,
Încremenit pe-o aripă, într-o clipă,
De-omăt de cleștar, scurs într-un pahar (cu vise).

Caci eu tac și joc la cacealma,
Deși tu ai quinta royala,
Iar eu nu știu de ce timpul îmi sta …
În norocul de ieri, cavaler,
Ca o fatală autosugestie…., (trestie),

…într-o nouă mirare. Și tare-mi place să spun
Să expun, să dau, să cred, să adun și să joc
Şi ora, şi ceasul, iubirea, cuvântul,
Efemerul să-l sting sau să-l uit
Într-o tigară de foi, fumată de joi, (de amândoi)

Dar timpul se toaca marunt,
Se rataceste pe carari intortocheate,
Se invarte de trei ori și revine
La fix, caci cel pierdut esti chiar tu
In labirint cu mirări adunând amânări (de două ori).

Suntem doi în jocul asta de-a ghicitul,
Miratul, pierduti prin spatiu și secunde,
Prin amănunte uitate in colțuri;
Bem timpul liber ca pe vin bun,
Iar pe cel cu griji ca pe apă, (să treacă)

Iar cand eu scad vorbe, tu inmultesti cuvinte
Cand tu scrii de clipe, eu povestesc despre fluturi
Cand obosesc, tu preiei stafeta,
Și nu mă mai miră nici faptul că-n zori
Viața ne trimite iar daruri:

Ce? Aripi şi-un pumn plin cu zaruri.

Cine aruncă primul unul, în clipa lui de viaţă?

clipă.        sursa…pinteres.com