Mărgăritare versificate

Ping pong de vorbe

Dacă m-ar intreba cineva care imi sunt bucuriile din aceste interactiuni cu voi, mi-ar fi greu sa aleg, pentru ca, nu neg, multi dintre voi imi oferiti bunatate, timp, bucati generoase din voi, caldura si inspiratie, insa, de departe comentariile voastre poetice inspirate din versificarile mele, care nasc un ping pong ad-hoc de cuvinte, imi sunt cele mai dragi. La un poem, mai jos, am primit de la om drag aceste cuvinte:

Se scutură norii-a regret și-a uitare
A vechi amintiri, a petale de floare,
Dar mergem tăcuți cu regretul complice,
Către alt anotimp ce pe tâmple ne-o ninge,
Albe-amintiri ce încet ne-or aduce,
Verde crud, stropi de viață în sânge
(oare unde ne-o duce ăst drum cu putere de Cruce ???)Maria Nick, multumesc din inima

Raspunsul meu, la minut, in urma citirii acestora:

Drumu-i simplu, trece tainic prin noi
Și aduna amieze, dimineti, chiar și ploi
Ne înnoadă speranțe și amintiri verde crud
Să ne țină de cald într-un alb legământ
Vom jertfi amănunte pe oriunde ne-om duce
Ai dreptate, vor arde cu putere de Cruce
Încremenind așteptări si iluzii cuminți
Dintr-o vara nebuna, într-un soare cu dinți!

Mereu onorata de aceste măiestrii care mă inspiră ad-hoc. O zi de joi cu iubire și folos de inimă bună! Mulțumesc!

sursa: Sam Caro, facebook
Mărgăritare pentru EI

Oamenii porților noastre. Oameni-dascăli

Când un subiect cu numitor comun are fiecare suflet prins în el, s-ar putea naște milioane de povești. Câteva ar semăna între ele, ca atunci când tragi cu ochiul la foaia de extemporal a colegului de bancă. Unii ar adăuga o notă de umor, alții ar pune ceva scris cu creta, câțiva și-ar aduce aminte cum era moda vremii, ar mai fi și cei care ar scrie despre amoruri naive, dar dacă ar avea un personaj comun, eu sunt sigură că l-ar zugrăvi în cuvinte asemănătoare. Sclipiciul fiecăruia ar face diferenta și ar îmbogati personajul, după caz și legăturile avute.
cotu-ciorii
Căutând pe internet ceva care să ateste această veche localitate, am fost uimită să nu găsesc prea multe, așa că atașez ceea ce se vede ca martor tăcut al cuvintelor mele
Satul, în care mamaia si tataia m-au ținut să devin omuleț potrivit pentru orașul meu, se numea Cotu-Ciorii. Cât am mai plâns eu pentru acest nume drag, căci mie îmi părea denumirea perfectă, iar pentru cei care aveau mereu cârcoteli și râsete înfundate nu însemna decât că cioara n-are cot.  Așa, și ce dacă râdeau ei de mine, eu tot mirosul prafului îl aveam în nări ca pe cel mai bun parfum, iar aerul sătesc nu însemna altceva decât că sunt acolo unde trebuie sa fiu?! Parcă văd prunii de pe șanțuri și mărul dulce de la baba Ioana, valea cu apă mocirloasă unde se înghesuiau cârdurile de gâște să-și hidrateze penele ce vor ajunge, cîndva, în perne de cucoane. Nici acum n-am deslușit misterul cârdurilor. Erau în tribul fiecareia cate 20 de înaripate, cu mama gâscă, gâscanul ciupitor și puiuții care nu-mi păreau deloc puiuti, căci arătau zdraveni ca o orătanie cu vechime. Bre, dar cum știau ele sa nu se-ncurce cu celelalte, cum de nu voiau să se adune, toate, ca-ntr-o manifestatie, și făceau fine culoare de departajare? Cum știau sa se-ntoarcă singure, fix,  în curtea unde își făceau somnul de frumusețe? Eu puneam seama pe salcia de la poartă. Sigur, ea era semnul nostru.
Doamne, cât iubesc sălciile! Le ador! Cum foșnesc ele în anotimpuri cu ștaif, cum se unduiesc și se alintă, cum strigă doruri în frunze tăioase și subțiri, cum se apleacă și se ridică în balet inedit, indiferent de spectatori știuți și neștiuți, cum le iese sincronul, zbaterea, nemișcarea.
În satul salciei mele a venit toamna iar, și a adus aminte de alte toamne calde pe când nu știam că se cheamă astfel. În satul copilăriei mele n-am prea prins începuturile școlii. Eram prea mică, până la cei șase ani, să-mi imaginez că gălăgia de pe drum, din jurul prânzului, nu e făcută de gâște și nici  de alte viețuitoare, ci erau copii zglobii, care-și trânteau ghiozdanele și se alergau a bucurie pe ulițe, în timp ce se grăbeau, și nu prea, spre strachina cu ciorbă ce îi aștepta acasă.

bistriteanul

Dar dacă de școală nu auzisem prea bine, de învățătorii satului…. da.
Ei erau stâlpii, erau respectul, admirația și exemplul de urmat pentru fiecare om al locului, indiferent de cât de mult le-a plăcut cartea sau nu. De domnul Nelu și doamna Bița știam ca despre două icoane vii la care te inchinai cu un „buna ziua” si primeai, bonus, în răspuns, și o sprânceană ridicată într-o curiozitate firească ce-ți pecetluia, pe loc, viitorul. Tovarășul Nelu sau tovarășa Bița? Haida, de! Reușiseră, când toti eram asezati în griul vremurilor, sa nu-și însușească termeni care nu li s-ar fi potrivit niciodată.
Nu știu dacă Dumnezeu le-a dăruit înfățișarea potrivita datorita rolului pe care  l-au avut in acel sat sau ei au pus pe chip și statură, acea nuanță de sfintenie si eleganta, in acelasi timp. Rafinati, discreti, cu voci inconfundabile, erau emblema intelectualului perfect, a dascălului care nu-și uită elevul și care știe cum sa îl determine să-și aleaga drum bun. Ei au fost simbolul iubirii acestei profesii minunate,  și al devotamentului față de tot angrenajul acesta, simplificat prin cuvântul școală.
Domnul Nelu fusese directorul școlii multa vreme; Doamna Bița învățătoarea cu chip senin, curat, cu voce domoală si ferma. El, înalt și falnic, precum un brad, îmbrăcat mereu într-un costum gri; dumneaei..ca o regină neîncoronata a literelor din abecedar; oameni care și-au trait bucuriile si tristetile în același crez. Nu cunosc  om sa nu fi fost îndrumat, la nevoie, de către aceștia. Ei  erau cei care îi ajutau  să redacteze, cum se cuvine, vreun act, sau vreo petiție scrisă, și nu se sfiau  să sugereze că studiile trebuiesc terminate, acolo…… unde observau urme de abandon. Cumva.
În timp,  au reusit, printr-un firesc desavarsit, sa ramană, satului, Dascălii Perfecti, istorii vii, care si-au intins aripile peste  acel Cotu-Ciorii,  în ocrotire și grija. Au dat altă semnificație cuvântului respect, au dat alt înțeles cuvântului valoare, și au arătat că modelele sunt evidente, nu create artificial.
Acum, au flori la cimitir, iar cel mai tare m-a impresionat cand, pe Facebook, una dintre fetele tinere, care i-a avut exemplu in viata, și-a pus, la moartea doamnei Bita, doliu ..ca avatar. Poate n-o fi cel mai important amănunt, dar e o ducere în prezent, pentru ca acei oameni i-au fost indrumatori și mamei, in anii ei de scolar, iar daca in vremurile in care ne fura alte exemple si alte lucruri importante, o fata tanara nu uita ce a insemnat Doamna pentru sat, mie imi pare mai mult decat minunat.
Din păcate, nu pot pune descrierii lor multe nuanțe, poate doar cei care i-au cunoscut cu adevărat să adauge unele în plus. Pentru mine au fost mereu uriașii cu povești, oamenii cei mai respectati din sat, ființele care au știut mereu sa rămână, și atunci cand n-au mai fost in exercitiul functiunii, Domnul Nelu și Doamna Bița, Dascălii Eterni.
Salciei i-am prins, în frunze, gândul acesta. Să-l ducă, peste tot, ca un vuiet; sa intre în fiecare căsuță de pe ulițe și să facă alte frunze a foșni; să trimită gând de aducere aminte și recunoștință și să se oprească acolo, între cruci, vorbind de toamnă și șoptind încet – mulțumim.  Gând bun în eternitate!
                                                                                                          ***
ilies
foto primită de la Gabriela Ilieș, cea care atunci când întâlnește o poartă deosebită îmi trimite gând bun, cunoscându-mi pasiunea
Mulțumiri tuturor
celor care ne-au ajutat
să devenim
și care au deschis
poarta spre viitor!
La mulți ani, de ziua dascălului, tuturor celor care își fac meseria așa cum știu și pot! Mulțumesc celor care mi-au fost îndrumători, chiar și celor căror  nu le-au  trebuit diplome în acest sens. Las semn o discuție, din dimineața aceasta, între mine și un om care mi-e drag și care îmi deschide mereu porți de bunăvoință și cunoaștere, prin care as vrea sa arat ca niciodată nu știi de unde mai apare un dascal bun, in timpuri cand crezi ca acest lucru nu mai e posibil. Si inca putem creste și imbatrani …ușor:

semn

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Nici stelele nu mai sunt ce au fost

  • Magia unei zâne bune:
Vântul mișcă perdelele casei ca într-un spectacol obișnuit cu recuzită simplă. Greierii țârâie, ascunși prin crăpături nevăzute; miroase a cald, a vară, a verde, a iarbă cosită și a mușcate pitite sub streșini. Cățeii dorm, în poziții care mai de care mai ciudate. Pe labele din față, așezat ca un ursuleț de pluș, Lupu-Băiatu mă privește curios, ca un suporter care nu-și scapă jucătorul preferat din ochi. Bine, preferatul nu e lângă mine, așa că, ușor frustrat, cred, se mulțumeste cu persoana mea. Își mișcă ochii, dreapta-stânga, nescăpând nimic din agitația ce m-a cuprins.  Da, tot el primește premiul de popularitate dintre toți patrupezii.  E special, bătrânelul nostru.
Astia pun romanțe viței de vie, să crească mulțumită și să dea rod!, aud un om că spune asta, în trecerea sa grăbită de pe alee..
Râd cu poftă, ascultând muzica ce se aude din vecini, dar care se sfârșeste, brusc, în toiul ei, ca un balon de săpun. Dor de tata; el cânta romanțe.
Cerul pare întreg azi. Puzderie. Totul adunat ca la armata stelelor nu-mi lasă loc pentru negru tăciune. Mereu m-au amuzat filmele în care, sigur, unul din doi știe, clar, unde e Cassiopeia, unde e Orion sau Pegasus.  Și i le prezintă celuilalt de zici că a lipsit cu o zi înainte de la cursul cu…stele.  Nu m-aș pricepe deloc. Ei, Carul Mare, Carul Mic…astea le mai bunghesc eu, dar până și lucrurile simple le mai încurc uneori, cum e Steaua Polară de exemplu. De multe ori o mut, în dezorientările mele nocturne. Bine, în filme, mai ales cele americane, toți știu, frate, unde e nordul, vestul și fiecare reper e dat conform orientării turistice, motiv iar de amuzament pentru mine, care sigur ar rata misiuni imposibile până s-ar bunghi unde e sud-vestul punctului de întâlnire.
Cand eram mică, mă furișam după ora zece la poartă. Pe nelipsita bancă îmi petreceam zeci de minute uitandu-mă la cer. De ce nu făceam asta în curte, nu știu. Nu, nu aveam companie și nici nu trecea lume pe stradă, cum s-ar întâmpla acum. În orele acelea, lumea își ostoia durerile și se bucura de răcoarea nopții, în casă, sub cearceafuri fine de finet și șifon, cumpărate pe două ciururi de porumb de la căruțele ce veneau în sat. Pe bunica o curtau mereu negustorii și o îmbiau ba cu o cămașă de noapte delicată, ba cu un furou de pânză numai bun sub capotul făcut din materialul asortat cu basmaua, ce stătuse două veri pe scândura dulapului. Voiau, la schimb, pene fine de gâscă. Făcea mamaia un bot de nemulțumită, târguindu-se de parcă nu era nerăbdătoare să scape de mormanele alea din cramă. Apoi se fălea. Tare se fălea.
Noaptea, când țiuia liniștea și ceasul deșteptător era singurul perturbator de tihnă, mamaia își dădea baticul de pe cap, se despletea încet, se așeza pe colțul patului, cu un picior în aer, cu unul sprijinindu-se de podea, adunată toată în lumina unui bec de 25 de wați, în cămășuța simplă, care trecea, ușor, peste pulpele ei cărnoase, puțin tuciurii, făcând-o să pară o fetiță. Radioul mergea în surdină: „Adriană, hai ca ne cântă „preferata”!” Preferata satelor era o emisiune cu muzică populară care, preț de o jumătate de oră, se auzea la Viata satelor, dar la prânz. Nu se rata niciodată. Denumirea aia, însă, se împământenise; așa că „preferata” putea fi la orice oră, numai să fie. Mă făceam că n-o aud, iar ea continua să-și perie părul încet, ca pe o comoară. Îl împletea ușor, lega un elastic în capăt, stingea lumina, își făcea o cruce discretă și se așeza pe marginea patului, cu capul spre prag. Îi bătea, lin, aerul din ușa rămasă deschisă. Arșița de peste zi părea uitată, descântată în rugăciuni noi. Perdeaua cu franjuri de naylon, contra muștelor, foșnea ca o părere.  Privea și ea cerul, dar nu-i găsea vreun cusur sau vreo mirare nouă.
Eu aveam o mulțime.  Eram obsedată de cifra 10. Da, mi se băgase bine în cap că acești decari ar fi semn de răsplată a unor strădanii. Așa că număram și eu 10 stele și încercam a le găsi și a doua zi. Da, da! Vezi sa nu! Nu era seară, însă, să nu văd stele căzătoare, și cum mie îmi spusese frumoasa mea în camașa de pânză albă că atunci cand cade o stea moare un om, stăteam cu frică să nu aud de o nenorocire, a doua zi. Răsuflam ușurată, spunându-mi că o fi în satul vecin. Asta era lumea mea, cea care conta. Nu-mi imaginam oameni dincolo de satul meu uscat și plin de praf.
Și totuși, cer mai plin de stele ca în copilaria și adolescenta mea, nu mi-a mai fost dat să văd. Uneori mă întreb de ce, dar știu că voi căpăta răspunsuri pompoase, despre care nu vreau a ști nimic.  Deja aud ceva cu ecosistem, poluare, cuvinte complicate, zgomot. Mă depărtează de esențele mele și eu vreau a rămâne la ferești, aici lângă perdelele care se mișcă sub adieri noi.
Dacă mi-e dor? Normal că mi-e dor, însă vă spun un secret: mi-e dor si de tata, și de tataie, și de mulți oameni care nu mă mai strigă demult pe nume, dar mamaia mea a lăsat în mine semnele celor mai puternice emoții.  O simt și în interiorul meu și în exterior. Poate asta e magia unei zâne bune cu nume cald, de copilărie care mi-a lăsat în dar o cămașă de noapte din pânză albă: „S-o porți pentru soțul tău!, mi-a zis cu glas de domnișoară. O port, deși ea nu-mi știe soțul decât dacă ne privește din locul ei de SUS. Si parcă încă o aud: „Adrienuș, hai la culcare. Lasă stelele, mamaie, că sunt și mâine acolo!”
Dacă ar ști ea ca nici stelele nu mai sunt ce au fost……..

stele

Cu ajutorul acestor slove: popularitate, suporter, verde, ecosistem, asortat, arsita, decari, balon, pene, franjuri, curios, frustrat, care formează duzina de cuvinte în cadrul clubului celor 12 cuvinte, având ca temă fixă magia unei zâne bune, mi-am lăsat aduceri aminte, moi și calde. Vi le dăruiesc. În tabelul lui Eddie puteti găsi și alți participanți care au folosit cele două provocări.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Colierul talisman

Azi dimineață, mi-am imbracat sacoul verde, cel cu epoleti, sacoul-colonel, cum îi spun eu. Mi-am pus un tricou alb, cu mâneci lungi și cu guler de domnișoară. Nu știți cum e acela? Uf, de ăla școlăresc, rotunjit unde ar trebui sa-și primească sărutul unei funde albastre. Mi-am atarnat singurul colier talisman pe care il am. Am multe coliere, dar doar unul poartă acest nume. L-am gasit in noiembrie 2004, pe o strada, in Italia. Era 16 noiembrie. Stiti cand e născut sotul meu? Da, pe 16 noiembrie. Doar ca eu nu stiam atunci nici de data, nici pe cel care urma sa-mi fie sot, nu știam nici daca sa ma bucur, ca am gasit frumusetea aceea de cruce de argint, altfel decât îmi spunea sufletul meu de femeie rătăcitoare. Nu, nu a fost nici coincidență, nici aliniere de planete, nici vrajă, nu am făcut vreo magie, n-am băut nicio poțiune  făcută într-un ceaun de vreo vrăjitoare amatoare, care să mă facă să cer acest lucru și nici zâne cu baghetă magică nu intalnisem in drumul meu. Am realizat atat de tarziu acest lucru încât nu mi-a creat vreun sentiment aparte. Și bine am făcut, altfel toată întâmplarea aceasta m-ar fi făcut să par a fi lipsită de rațiune. Totuși, nu am putut sări peste acest amănunt pe care l-am realizat la ceva vreme după ce l-am întâlnit pe EL.

În ziua cand l-am găsit mă plimbasem 4 ore în neștire, într-un orășel pe care voiam să-l descopăr, dar din cauza urletului din mine nu reușeam decât să mă învârt pe aceleasi străzi, căutând o imagine nouă, un amănunt deosebit, un semn că am sărit peste, cu privirea. Zilnic, o vreme, mi-am petrecut timpul încercând să adun impresii despre oameni și locuri dintr-o Italie care se reducea la un oraș mititel de pe lângă Bologna. Dincolo de istoria care vorbea prin vestigii, grădini, un castel și alte semne evidente, amănuntele erau cele care mă fascinau. Nu eram turist, eram o rătăcită. Latura asta mi-am păstrat-o oricum, pentru că in excursii sau vacante, puținele excursii și vacanțe, amănuntele localnicilor mă atrag foarte tare sau la fel de tare ca cele înscrise pe un ghid oficial.

 Scormoneam pe ziduri de cărămidă roșie ca pe un puzzle deja plin, dar pe care se gresise o imagine. Incepuse sa picure, mall-ul care mă putea adăposti era mult prea departe și, până la urmă, niște picuri nu omoraseră pe nimeni, asa ca m-am lipsit de doi euro imprumutati din scrumiera cuiva- care sigur nu le-ar fi simțit lipsa- și mi-am cumpărat o umbrelă mică și roz, cu un dragon albastru, sa nu uit ca magazinele chinezesti nu sunt doar in Romania și pe care puteam sa o iau cu mine, in poșeta, la fiecare ieșire. Purtam părul scurt, intr-o tunsoare atat de nereușită, de parcă bretonul imi era la spate și fruntea ciuntă.  Cu toate astea lumea mă intreba daca sunt franțuzoaica. Zambeam amar, dând din mână a lehamite, eram prea matură ca să înghit ceva care m-ar fi debusolat oricum, la o mică neatenție.   Nu mă plăceam, eram ca un stalp de telegraf, imbracat cu jeanși albicioși și o geacă neagră lucioasă. Imi trecuse prin cap ca niste suvite roscalii mi-ar da un aer tres chic, dar sfarsisem in a primi o paloare supremă,  numai bună sa scrie pe fața mea …sunt nehotarata, indecisa și nefericita. Incercam marea cu degetul și nu-mi placea ce simteam. Lumea aceea prin care treceam părea prietenoasă dar rece.

Cu ochii printre pietrele de granit prin care imi treceam ciocatele mele albăstrui, cu ploaia companion de plimbare tomnatică, observ ceva lucitor, lângă un stâlp plin cu afișe sfâșiate de vreme. Mă aplec și rămân uimită. Un șnur uzat, dar inca functional, avea cea mai frumoasa cruce stilizata, pe care am indragit-o din primul moment. Am ridicat-o cu teamă și am rămas, cred,  cinci minute cu ochii pironiți pe ea, fără să îmi mut privirea si fără să mă gândesc că ar fi a cuiva. Ca un făcut, prin dantelăriile ei, observam sau poate doar mintea mea voia sa vada asta litera A.

crucea it

Parcă mă aștepta. Acolo, in capătul unei piete largi, unde domnea o catedrală pe care cu greu mi-o amintesc, asimilând-o cu alte imagini care au venit peste mine, in timp. Sunt sigură, însă, că aș recunoaste-o imediat, prea a fost prima oară când m-au impresionat lumânările acelea lungi și albe, aprinse toate sub o Madonnă cu aer trist. Am pășit pe un gang, am pus cu grijă colierul in geantă și am mai scos doi euro, tot din scrumiera omului, ce credeati?,  pentru o cupă de inghetata de ciocolata de la gelateria din fata magazinului acela chinezesc. O cupă, mai mult nu-mi permiteam. Scurtez drumul prin fața unui restaurant cu specific argentinian, cred, unde o tufă de iederă sălbatică mi-a furat inima cat timp mi-am plimbat picioarele prin acele locuri. Obosesc brusc.

Cand mă uit in spate, realizez cat de multe s-au schimbat. Purtam după mine o cărămidă de telefon, pe care mi-a dat-o prietenul gazdelor, cu care nu stiam nici cum sa umblu și mă multumeam sa raspund, daca cumva cei la care locuiam iși faceau griji pentru mine. Supermarket vazusem doar cu puțin timp in urmă, la fel și mall. Nu vreau sa contabilizez  cate nu stiam inca, mi-e rușine sa spun, dar cred ca niciun mail nu știam a da, iar de calculator nici nu se punea problema. Eram omul care iși trăise viața într-un laborator dentar, de 10 metri pătrați, din care parcă evadasem ca dintr-o ocnă autoimpusă. Am mai spus toate acestea, dar cum sunt legate intre ele nu strica sa amintesc.

Pe banca de lângă restaurantul argentinian, cu iederă sălbatică, m-am asezat, uitandu-mă ca mai am o ora si jumătate de pierdut. La blocul vecin, o fata, mulatra, impărtea pliante publicitare. Avea o privire de parca o hăituia cineva și m-a lovit in stomac acea imagine. Ca un făcut, de  mine s-a apropiat tot un black man. Înalt, masiv, imbracat cu un trening de culoare inchisa, ingrijit, cu cea mai blândă privire posibilă, îndreptă spre mine un set de ciorapi bărbătești. Când am văzut gestul bărbatului, am pufnit intr-un ras incat nu mă puteam opri, făcându-l și pe el, poate, să realizeze cât de nepotrivită eram ca client. A început să râdă, relaxat, prăbușindu-se pe banca mea, emanând un aer cu o autoironie de care inca ma distram copios. Parcă-și spunea: ”Sunt cel mai neinspirat vânzător stradal!” Eu nu eram in stare sa imi cumpăr inca o cupă de inghetata, dar sa ma gandesc la ciorapi sau alte bazaconii!

Fusesem avertizată să stau deoparte de ei, să am grijă să nu interacționez cumva și mi se arătase chiar și blocul unde trăia majoritatea, undeva lângă gară, ca un adevărat pericol pe care ar fi fost bine sa-l ocolesc. Sincer, nici nu-mi pusesem problema că as putea intra in vorba cu vreunul dintre ei; de fapt, evitam sa vorbesc cu orice om strain, chiar de era sa-l aud pronuntand cuvintele in română. Asta chiar s-a intamplat sa aud, caci nu departe de locul in care imi odihneam gandurile, era parcul unde se intalneau extra comunitarii, cum ne numeau pe atunci, de parcă eram cățelușii pe care azi îi hăituiesc unii-alții.

Nu sunt rea, asta era realitatea, asa cum realitatea era că eu nu aveam cum sa ajung acolo daca nu aș fi avut norocul sa primesc invitație, bani și chemare scrisă din partea unui cetățean italian. A fost una din acele experiențe care m-au marcat, din care greu scot toate amănuntele dar pe care o voi păstra in suflet ca pe una din cele mai frumoase, ciudate și dureroase intamplari din viata mea. Dureros in tot angrenajul acela nu era decat felul meu de a fi, pentru ca, de atunci, visez sa ma pot reintoarce  sa bantui prin acele locuri cu omul meu de mână, bucuroasa ca-mi pot permite asta singură, fără să fiu nevoita să depind de alți oameni și fericita ca pot impărtăși cu cineva drag impresii despre o lume străină, dar care mi-a fost alinare timp de o lună de zile prin pietre, ziduri, magazine, vitrine la care priveam ca în fetița cu chibriturile și prin arome de lume pe care nu mi-o puteam apropia.

Crucea mea talisman îmi amintește de această experiență despre care sper să vă mai povestesc. Deocamdată, rămân în locul cu iederă sălbatică într-o discuție francezo-englezo-italiană cu omul care, fără să știe, m-a ajutat să mă văd plină de posibilități, de viață, de speranță. Am pus vedetele noastre: ratiune, sentiment, vraja, bagheta, ceaun, matura, colonel, magie, planete, dragon, potiune, talisman, din duzina de cuvinte într-o amintire care mie imi e tare dragă și despre care sper să mai pot vorbi și de acum incolo. In tabelul lui Eddie veți găsi și alte interpretari ale acestor cuvinte, mai ales una care mie mi-a părut o reușită carte de vizită pentru niște bloguri pe care scriitoarea Ana Veronica Mircea le-a adus împreună într-o originală scriere. Sper să vă placă.

MEDALION-CRUCEA-CRUCIATILOR

                                                                       va urma

.

Mărgăritare pentru EI

E-naltă până la Cer, crucea lor..

E-naltă până la Cer, crucea lor..
Azi ne plângem morții. Îl plâng pe tata și-mi ating cârlionții pe care îi moștenesc de la el. Părul îmi aduce aminte de părintele meu, pentru că își răsfira, cumva, degetele, dându-le  spre spate, ca o greblă, și își băga mâinile în claia lui minunată de parcă aranja aerul de deasupra capului, căci eu nu vedeam ca îl atinge. Era ca o vrajă. Fac și eu la fel, instinctiv, din nevoia de tata. Azi o plâng pe mamaie. Mușc cu pofta dintr-o coajă de pâine ciabata. Ce ar mai râde ea de denumirea asta, văzând cât de tare seamănă cu pâinea ei cu maia pe care o cocea în soba din odăiță. Azi, mi-e tataie în gând. Până la 80 de ani a fost măcelarul de serviciu, bătrânul care încă știa sa-și taie singur porcul de Ignat. ”Ce, mă! Să vină altul să mă învete pe mine, să-mi ia locul? Încă pot eu!” Și putea. Din 2014, copilăria mea de om mare cu bunici..s-a terminat. S-a dus și ultimul mohican.  „Când vine Craciunul, tataie, fără mofturile tale de moș-cocoș, parcă tot mă uit în bătătură, să-ți văd pregătirile pentru ritualul tău de neuitat” 
Azi o plâng pe mătușa Tinca și trag cu ochiul la sticla de țuică de pere, galbenă ca lumina soarelui, și-mi pare că sfârâie ibricul pe foc și că trei boabe de piper plus olecuță de zahăr dau parfum de poveste: „Ioană, adu tu nițică café că eu aduc ceștile pentru țuică! Să ne-ncălzim, oleacă!” Parcă văd mosorelele alea de cănuțe cât degetarele din povestea piticilor cu Albă ca Zăpada cu tot.
Azi plâng bunici uitați de timpuri, cu nume de Marin și Sanda, plâng unchi, mătuși, oameni dragi, prieteni duși de timpuriu. Pe lângă toți acestia, încremenită în timp, va rămâne amintirea îngerilor noștri cu aripi de cenușă și plânsul ăsta nu e melancolic și duios precum poveștile mele cu buni și străbuni, iar tot ce mi-aș dori e să nu rămână doar o întâmplare nefericită de care să ne amintim doar când e 31 octombrie, pentru că plânsul acela arde și mă face să uit că mă ard și alte nimicuri pe care încă le pot trăi. Nouă ne-a rămas posibilitatea asta. Să ne supărăm, să lăcrimăm, să ne bucurăm, să râdem, să ne amintim. Spuneam, deunăzi, că amurgurile nu sunt poetice mereu. Om înțelept mi-a răspuns: ”DA, dar ce bine e sa le vedem in fiecare seara!” Mi-e teamă de uitarea oamenilor, dar știu că mereu cineva va purta o rugă și pentru cei pe care cu greu îi pomenește cineva. 
E-naltă până la Cer, crucea lor..
 Mi-am zis, deseori,  că nu mai adun, nu mai contabilizez plecări definitive, nu mai privesc spre durerile vechi. Cu toate acestea 2016 a fost  un timp al altor plecări, un an în care oameni dragi și tineri ne-au arătat că drumul poate fi scurt și imprevizibil și că mereu se pot adăuga lacrimi și tristeți și nume care se vor striga mereu în șoaptă, căci nu ne-ar răspunde decât ecoul. Oameni cu chipuri rămase doar în inimi durute. Noi ne pomenim înaintașii, în sâmbete ale morților, în comemorări personale sau colective sau atunci când sunt moșii de iarnă sau de vară, însă sufletele noastre rămase fără cei care, până mai ieri, erau parte din noi, vor fi mereu atinse de dorul celor plecați, iar pentru asta nu e nevoie de o dată anume. Cu toate acestea, sunt momente când rugăciunile noastre se aud mai tare …
Dumnezeu să îi odihnească pe toți, iar voi priviți-vă apusurile și răsăriturile bucuroși. Și întelepți..
E înaltă Crucea lor până Cer..

Că sunt Moșii de iarnă, că sunt Moșii de vară, că e doar pomenire zilnică, de duminică, mereu va fi timp de rugăciune,  de candelă aprinsă, de lumânări puse la morminte, de vorbit despre ei moșii și strămoșii noștri, de tămâiat și dat întru pomenirea lor bucată de pâine și vin roșu, sfințind încă o dată amintiri devenite icoane. Dumnezeu să-i ierte!

E-naltă până la Cer, crucea lor..
E-naltă până la Cer, crucea lor..,