Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Colierul talisman

Azi dimineață, mi-am imbracat sacoul verde, cel cu epoleti, sacoul-colonel, cum îi spun eu. Mi-am pus un tricou alb, cu mâneci lungi și cu guler de domnișoară. Nu știți cum e acela? Uf, de ăla școlăresc, rotunjit unde ar trebui sa-și primească sărutul unei funde albastre. Mi-am atarnat singurul colier talisman pe care il am. Am multe coliere, dar doar unul poartă acest nume. L-am gasit in noiembrie 2004, pe o strada, in Italia. Era 16 noiembrie. Stiti cand e născut sotul meu? Da, pe 16 noiembrie. Doar ca eu nu stiam atunci nici de data, nici pe cel care urma sa-mi fie sot, nu știam nici daca sa ma bucur, ca am gasit frumusetea aceea de cruce de argint, altfel decât îmi spunea sufletul meu de femeie rătăcitoare. Nu, nu a fost nici coincidență, nici aliniere de planete, nici vrajă, nu am făcut vreo magie, n-am băut nicio poțiune  făcută într-un ceaun de vreo vrăjitoare amatoare, care să mă facă să cer acest lucru și nici zâne cu baghetă magică nu intalnisem in drumul meu. Am realizat atat de tarziu acest lucru încât nu mi-a creat vreun sentiment aparte. Și bine am făcut, altfel toată întâmplarea aceasta m-ar fi făcut să par a fi lipsită de rațiune. Totuși, nu am putut sări peste acest amănunt pe care l-am realizat la ceva vreme după ce l-am întâlnit pe EL.

În ziua cand l-am găsit mă plimbasem 4 ore în neștire, într-un orășel pe care voiam să-l descopăr, dar din cauza urletului din mine nu reușeam decât să mă învârt pe aceleasi străzi, căutând o imagine nouă, un amănunt deosebit, un semn că am sărit peste, cu privirea. Zilnic, o vreme, mi-am petrecut timpul încercând să adun impresii despre oameni și locuri dintr-o Italie care se reducea la un oraș mititel de pe lângă Bologna. Dincolo de istoria care vorbea prin vestigii, grădini, un castel și alte semne evidente, amănuntele erau cele care mă fascinau. Nu eram turist, eram o rătăcită. Latura asta mi-am păstrat-o oricum, pentru că in excursii sau vacante, puținele excursii și vacanțe, amănuntele localnicilor mă atrag foarte tare sau la fel de tare ca cele înscrise pe un ghid oficial.

 Scormoneam pe ziduri de cărămidă roșie ca pe un puzzle deja plin, dar pe care se gresise o imagine. Incepuse sa picure, mall-ul care mă putea adăposti era mult prea departe și, până la urmă, niște picuri nu omoraseră pe nimeni, asa ca m-am lipsit de doi euro imprumutati din scrumiera cuiva- care sigur nu le-ar fi simțit lipsa- și mi-am cumpărat o umbrelă mică și roz, cu un dragon albastru, sa nu uit ca magazinele chinezesti nu sunt doar in Romania și pe care puteam sa o iau cu mine, in poșeta, la fiecare ieșire. Purtam părul scurt, intr-o tunsoare atat de nereușită, de parcă bretonul imi era la spate și fruntea ciuntă.  Cu toate astea lumea mă intreba daca sunt franțuzoaica. Zambeam amar, dând din mână a lehamite, eram prea matură ca să înghit ceva care m-ar fi debusolat oricum, la o mică neatenție.   Nu mă plăceam, eram ca un stalp de telegraf, imbracat cu jeanși albicioși și o geacă neagră lucioasă. Imi trecuse prin cap ca niste suvite roscalii mi-ar da un aer tres chic, dar sfarsisem in a primi o paloare supremă,  numai bună sa scrie pe fața mea …sunt nehotarata, indecisa și nefericita. Incercam marea cu degetul și nu-mi placea ce simteam. Lumea aceea prin care treceam părea prietenoasă dar rece.

Cu ochii printre pietrele de granit prin care imi treceam ciocatele mele albăstrui, cu ploaia companion de plimbare tomnatică, observ ceva lucitor, lângă un stâlp plin cu afișe sfâșiate de vreme. Mă aplec și rămân uimită. Un șnur uzat, dar inca functional, avea cea mai frumoasa cruce stilizata, pe care am indragit-o din primul moment. Am ridicat-o cu teamă și am rămas, cred,  cinci minute cu ochii pironiți pe ea, fără să îmi mut privirea si fără să mă gândesc că ar fi a cuiva. Ca un făcut, prin dantelăriile ei, observam sau poate doar mintea mea voia sa vada asta litera A.

crucea it

Parcă mă aștepta. Acolo, in capătul unei piete largi, unde domnea o catedrală pe care cu greu mi-o amintesc, asimilând-o cu alte imagini care au venit peste mine, in timp. Sunt sigură, însă, că aș recunoaste-o imediat, prea a fost prima oară când m-au impresionat lumânările acelea lungi și albe, aprinse toate sub o Madonnă cu aer trist. Am pășit pe un gang, am pus cu grijă colierul in geantă și am mai scos doi euro, tot din scrumiera omului, ce credeati?,  pentru o cupă de inghetata de ciocolata de la gelateria din fata magazinului acela chinezesc. O cupă, mai mult nu-mi permiteam. Scurtez drumul prin fața unui restaurant cu specific argentinian, cred, unde o tufă de iederă sălbatică mi-a furat inima cat timp mi-am plimbat picioarele prin acele locuri. Obosesc brusc.

Cand mă uit in spate, realizez cat de multe s-au schimbat. Purtam după mine o cărămidă de telefon, pe care mi-a dat-o prietenul gazdelor, cu care nu stiam nici cum sa umblu și mă multumeam sa raspund, daca cumva cei la care locuiam iși faceau griji pentru mine. Supermarket vazusem doar cu puțin timp in urmă, la fel și mall. Nu vreau sa contabilizez  cate nu stiam inca, mi-e rușine sa spun, dar cred ca niciun mail nu știam a da, iar de calculator nici nu se punea problema. Eram omul care iși trăise viața într-un laborator dentar, de 10 metri pătrați, din care parcă evadasem ca dintr-o ocnă autoimpusă. Am mai spus toate acestea, dar cum sunt legate intre ele nu strica sa amintesc.

Pe banca de lângă restaurantul argentinian, cu iederă sălbatică, m-am asezat, uitandu-mă ca mai am o ora si jumătate de pierdut. La blocul vecin, o fata, mulatra, impărtea pliante publicitare. Avea o privire de parca o hăituia cineva și m-a lovit in stomac acea imagine. Ca un făcut, de  mine s-a apropiat tot un black man. Înalt, masiv, imbracat cu un trening de culoare inchisa, ingrijit, cu cea mai blândă privire posibilă, îndreptă spre mine un set de ciorapi bărbătești. Când am văzut gestul bărbatului, am pufnit intr-un ras incat nu mă puteam opri, făcându-l și pe el, poate, să realizeze cât de nepotrivită eram ca client. A început să râdă, relaxat, prăbușindu-se pe banca mea, emanând un aer cu o autoironie de care inca ma distram copios. Parcă-și spunea: ”Sunt cel mai neinspirat vânzător stradal!” Eu nu eram in stare sa imi cumpăr inca o cupă de inghetata, dar sa ma gandesc la ciorapi sau alte bazaconii!

Fusesem avertizată să stau deoparte de ei, să am grijă să nu interacționez cumva și mi se arătase chiar și blocul unde trăia majoritatea, undeva lângă gară, ca un adevărat pericol pe care ar fi fost bine sa-l ocolesc. Sincer, nici nu-mi pusesem problema că as putea intra in vorba cu vreunul dintre ei; de fapt, evitam sa vorbesc cu orice om strain, chiar de era sa-l aud pronuntand cuvintele in română. Asta chiar s-a intamplat sa aud, caci nu departe de locul in care imi odihneam gandurile, era parcul unde se intalneau extra comunitarii, cum ne numeau pe atunci, de parcă eram cățelușii pe care azi îi hăituiesc unii-alții.

Nu sunt rea, asta era realitatea, asa cum realitatea era că eu nu aveam cum sa ajung acolo daca nu aș fi avut norocul sa primesc invitație, bani și chemare scrisă din partea unui cetățean italian. A fost una din acele experiențe care m-au marcat, din care greu scot toate amănuntele dar pe care o voi păstra in suflet ca pe una din cele mai frumoase, ciudate și dureroase intamplari din viata mea. Dureros in tot angrenajul acela nu era decat felul meu de a fi, pentru ca, de atunci, visez sa ma pot reintoarce  sa bantui prin acele locuri cu omul meu de mână, bucuroasa ca-mi pot permite asta singură, fără să fiu nevoita să depind de alți oameni și fericita ca pot impărtăși cu cineva drag impresii despre o lume străină, dar care mi-a fost alinare timp de o lună de zile prin pietre, ziduri, magazine, vitrine la care priveam ca în fetița cu chibriturile și prin arome de lume pe care nu mi-o puteam apropia.

Crucea mea talisman îmi amintește de această experiență despre care sper să vă mai povestesc. Deocamdată, rămân în locul cu iederă sălbatică într-o discuție francezo-englezo-italiană cu omul care, fără să știe, m-a ajutat să mă văd plină de posibilități, de viață, de speranță. Am pus vedetele noastre: ratiune, sentiment, vraja, bagheta, ceaun, matura, colonel, magie, planete, dragon, potiune, talisman, din duzina de cuvinte într-o amintire care mie imi e tare dragă și despre care sper să mai pot vorbi și de acum incolo. In tabelul lui Eddie veți găsi și alte interpretari ale acestor cuvinte, mai ales una care mie mi-a părut o reușită carte de vizită pentru niște bloguri pe care scriitoarea Ana Veronica Mircea le-a adus împreună într-o originală scriere. Sper să vă placă.

MEDALION-CRUCEA-CRUCIATILOR

                                                                       va urma

.

29 de gânduri despre „Colierul talisman

  1. Cred că am mai văzut undeva o cruce ca asta – undeva unde era explicată semnificaţia mai multor tipuri de cruci, şi bineînţeles că am uitat şi semnificaţiile. 🙂
    Cred totuşi că era pe internet, nu într-o carte. Dacă-mi amintesc, îţi trimit un link. 🙂

    1. …da, nu am pus imaginea cu ea, desi mă pregateam chiar acum sa o fotografiez pe a mea, desi nu am cu ce. Voi incerca cu telefonul meu vechi. Aceasta e cruce malteza sau o crucea cruciaților, parca. Greu e fara tehnologie. Ah, și eu zic ca a mea e si mai frumoasa ca aceasta, deci mă straduiesc sa fotografiez cumva..

      1. A, am crezut că e chiar crucea ta. 🙂
        Şi cred că am dat de explicaţia semnificaţiilor crucilor acum mai bine de zece ani, când am tradus prima carte, „Sângele Sfânt şi Sfântul Graal”; acolo sunt multe lucruri interesante despre cruciaţi şi templieri.

      2. ..uite, ai adăugat un nume nou pe lista celor ce se vor citite. Am pus imaginea in articol. Intre timp..am trecut prin tot felul de peripetii cu ea. Cert e ca maine ajunge de voie-de nevoie ..la bijutier. Avea o fisura. Ce mi-o fi venit sa scriu tocmai despre ea și sa vad asta? O puteam pierde ..și eu.

  2. Frumos ţi-ai descărcat aducerile aminte în povestirea asta, reuşind, parcă, cu ochii minţii să colind acele locuri alături de tine. De fapt, tu, o faci mereu, și astfel ne încânţi atât de firesc cu descrierile şi povestirile tale. Doar trăirile, zbuciumul, rămân personale, închise într-un colţişor pentru totdeauna şi îţi doresc să nu le mai eliberezi nicicând. Aştept continuarea… 🙂
    Aş fi curioasă să aflu dacă mai ai umbrela roz cu dragon… 😉

    1. Pentru cei doi euro, umbrela aia m-a tinut o gramada. S-a rupt, intr-un final. Era un roz ciclam care mă scotea din anonimat și dacă nu voiam. Cat despre ce am simtit eu atunci, cred ca voi mai vorbi, pentru ca nu imi produc amărăciune ci ele fac povestea, trăirile de atunci, pentru ca altfel nu ar fi decat o plimbare repetata intr-un orasel tipic italian.

    1. ..intre timp am adaugat originalul în articol.. Crucea asta urmeaza sa o comand, prea multe emotii mi-a oferit cealalta. Tocmai ce am observat o fisura. De fapt ce fisura, ca e rupta de-a dreptul. Multumesc pentru aprecieri.

    1. Din nou, mă bucur ca nu te-ai oprit la cruce și ai vazut cuvintele mele. Daca ai sti cat de importanta a fost aceasta perioada din viata mea! Cum am trecut de ea, am revenit in tara optimista si dornica sa imi schimb lucrurile fara teama. Si la jumătate de an, l-am intalnit pe Mihai. Eram pregatita sa-l primesc fara traume sufletesti.

  3. aduce a cruce celtică. zic aduce pentru că cercul este întrerupt.
    nu prea mă pricep eu la cruci, dar cam ca și tine mi-am găsit eu pisica de oțel în turcia. săraca tanti de la care am luat-o, deși știa prea puțină engleză, a înțeles dintr-o clipire că mi-o doresc mult și că înseamnă ceva pentru mine.

    1. Da. In viata asta, am fixuri. Imi plac unele lucruri pentru care chiar sufar daca li se intampla ceva. Sunt oameni care nu se ataseaza de obiecte, nu e si cazul meu, din păcate. Crucea stas, din fotografia perfecta, e celtica, dar a mea, cea personala, am gasit-o printre niste stilizari grecesti

  4. Fiecare colț de lume este un rai, prin el înșuși. Iar noi nu trebuie decât să învățăm să vedem frumusețea din jurul nostru, iar tu ai învățat asta. Mai mult chiar, tu ai învățat și cum se transmite frumusețea aceasta către noi, ceilalți.

    M-am plimbat și eu, alături de tine, pe străduțele acelui mic orășel, am văzut prin ochii tăi frumusețea lui. Era prin 2004 spui? Parc-a fost ieri.

    1. Mi-as dori sa continui sa scriu despre luna aceea sau măcar sa sintetizez cate ceva din starile de atunci. Scrise doar ca o trecere prin locuri deosebite nu are niciun farmec. Am un obicei prost, nu prea scriu la cald impresii de calatorie. Si despre Paris, unde totul a fost ca după un scenariu de film, cu om drag și peripetii multiple, eu tot nu am reușit sa vin cu poveste. Nu stiu ce astept. Să uit totul, poate. Si da, parca a fost ieri..

  5. Foarte interesantă și detaliată povestirea. Am fost acolo cu tine și ți-am furat puțină înghețată. Sper că nu te superi. Știu că nu… ești fată bună. Iar talismanul e fascinant. Sigur te aștepta. El te-a găsit pe tine. Nu invers. 🙂

    1. Uite asta imi place la tine. Iți creezi propria versiune din amănunte pe care alții le-ar ignora. Mai găsim doi euro din scrumiera omului numai buni pt o inghetata pe care o putem imparti. Daca citesc fraza ta…reiese că Nu sunt fata bună, dar na..glumesc, am tras aer in piept la punctele de suspensie și a iesit varianta buna. Cat despre talismanul meu…ce sa zic? Mi-a fost prieten bun, pana luni..

Lasă un răspuns