Mărgăritare pentru EI

Oamenii porților noastre. Oameni-dascăli

Când un subiect cu numitor comun are fiecare suflet prins în el, s-ar putea naște milioane de povești. Câteva ar semăna între ele, ca atunci când tragi cu ochiul la foaia de extemporal a colegului de bancă. Unii ar adăuga o notă de umor, alții ar pune ceva scris cu creta, câțiva și-ar aduce aminte cum era moda vremii, ar mai fi și cei care ar scrie despre amoruri naive, dar dacă ar avea un personaj comun, eu sunt sigură că l-ar zugrăvi în cuvinte asemănătoare. Sclipiciul fiecăruia ar face diferenta și ar îmbogati personajul, după caz și legăturile avute.
cotu-ciorii
Căutând pe internet ceva care să ateste această veche localitate, am fost uimită să nu găsesc prea multe, așa că atașez ceea ce se vede ca martor tăcut al cuvintelor mele
Satul, în care mamaia si tataia m-au ținut să devin omuleț potrivit pentru orașul meu, se numea Cotu-Ciorii. Cât am mai plâns eu pentru acest nume drag, căci mie îmi părea denumirea perfectă, iar pentru cei care aveau mereu cârcoteli și râsete înfundate nu însemna decât că cioara n-are cot.  Așa, și ce dacă râdeau ei de mine, eu tot mirosul prafului îl aveam în nări ca pe cel mai bun parfum, iar aerul sătesc nu însemna altceva decât că sunt acolo unde trebuie sa fiu?! Parcă văd prunii de pe șanțuri și mărul dulce de la baba Ioana, valea cu apă mocirloasă unde se înghesuiau cârdurile de gâște să-și hidrateze penele ce vor ajunge, cîndva, în perne de cucoane. Nici acum n-am deslușit misterul cârdurilor. Erau în tribul fiecareia cate 20 de înaripate, cu mama gâscă, gâscanul ciupitor și puiuții care nu-mi păreau deloc puiuti, căci arătau zdraveni ca o orătanie cu vechime. Bre, dar cum știau ele sa nu se-ncurce cu celelalte, cum de nu voiau să se adune, toate, ca-ntr-o manifestatie, și făceau fine culoare de departajare? Cum știau sa se-ntoarcă singure, fix,  în curtea unde își făceau somnul de frumusețe? Eu puneam seama pe salcia de la poartă. Sigur, ea era semnul nostru.
Doamne, cât iubesc sălciile! Le ador! Cum foșnesc ele în anotimpuri cu ștaif, cum se unduiesc și se alintă, cum strigă doruri în frunze tăioase și subțiri, cum se apleacă și se ridică în balet inedit, indiferent de spectatori știuți și neștiuți, cum le iese sincronul, zbaterea, nemișcarea.
În satul salciei mele a venit toamna iar, și a adus aminte de alte toamne calde pe când nu știam că se cheamă astfel. În satul copilăriei mele n-am prea prins începuturile școlii. Eram prea mică, până la cei șase ani, să-mi imaginez că gălăgia de pe drum, din jurul prânzului, nu e făcută de gâște și nici  de alte viețuitoare, ci erau copii zglobii, care-și trânteau ghiozdanele și se alergau a bucurie pe ulițe, în timp ce se grăbeau, și nu prea, spre strachina cu ciorbă ce îi aștepta acasă.

bistriteanul

Dar dacă de școală nu auzisem prea bine, de învățătorii satului…. da.
Ei erau stâlpii, erau respectul, admirația și exemplul de urmat pentru fiecare om al locului, indiferent de cât de mult le-a plăcut cartea sau nu. De domnul Nelu și doamna Bița știam ca despre două icoane vii la care te inchinai cu un „buna ziua” si primeai, bonus, în răspuns, și o sprânceană ridicată într-o curiozitate firească ce-ți pecetluia, pe loc, viitorul. Tovarășul Nelu sau tovarășa Bița? Haida, de! Reușiseră, când toti eram asezati în griul vremurilor, sa nu-și însușească termeni care nu li s-ar fi potrivit niciodată.
Nu știu dacă Dumnezeu le-a dăruit înfățișarea potrivita datorita rolului pe care  l-au avut in acel sat sau ei au pus pe chip și statură, acea nuanță de sfintenie si eleganta, in acelasi timp. Rafinati, discreti, cu voci inconfundabile, erau emblema intelectualului perfect, a dascălului care nu-și uită elevul și care știe cum sa îl determine să-și aleaga drum bun. Ei au fost simbolul iubirii acestei profesii minunate,  și al devotamentului față de tot angrenajul acesta, simplificat prin cuvântul școală.
Domnul Nelu fusese directorul școlii multa vreme; Doamna Bița învățătoarea cu chip senin, curat, cu voce domoală si ferma. El, înalt și falnic, precum un brad, îmbrăcat mereu într-un costum gri; dumneaei..ca o regină neîncoronata a literelor din abecedar; oameni care și-au trait bucuriile si tristetile în același crez. Nu cunosc  om sa nu fi fost îndrumat, la nevoie, de către aceștia. Ei  erau cei care îi ajutau  să redacteze, cum se cuvine, vreun act, sau vreo petiție scrisă, și nu se sfiau  să sugereze că studiile trebuiesc terminate, acolo…… unde observau urme de abandon. Cumva.
În timp,  au reusit, printr-un firesc desavarsit, sa ramană, satului, Dascălii Perfecti, istorii vii, care si-au intins aripile peste  acel Cotu-Ciorii,  în ocrotire și grija. Au dat altă semnificație cuvântului respect, au dat alt înțeles cuvântului valoare, și au arătat că modelele sunt evidente, nu create artificial.
Acum, au flori la cimitir, iar cel mai tare m-a impresionat cand, pe Facebook, una dintre fetele tinere, care i-a avut exemplu in viata, și-a pus, la moartea doamnei Bita, doliu ..ca avatar. Poate n-o fi cel mai important amănunt, dar e o ducere în prezent, pentru ca acei oameni i-au fost indrumatori și mamei, in anii ei de scolar, iar daca in vremurile in care ne fura alte exemple si alte lucruri importante, o fata tanara nu uita ce a insemnat Doamna pentru sat, mie imi pare mai mult decat minunat.
Din păcate, nu pot pune descrierii lor multe nuanțe, poate doar cei care i-au cunoscut cu adevărat să adauge unele în plus. Pentru mine au fost mereu uriașii cu povești, oamenii cei mai respectati din sat, ființele care au știut mereu sa rămână, și atunci cand n-au mai fost in exercitiul functiunii, Domnul Nelu și Doamna Bița, Dascălii Eterni.
Salciei i-am prins, în frunze, gândul acesta. Să-l ducă, peste tot, ca un vuiet; sa intre în fiecare căsuță de pe ulițe și să facă alte frunze a foșni; să trimită gând de aducere aminte și recunoștință și să se oprească acolo, între cruci, vorbind de toamnă și șoptind încet – mulțumim.  Gând bun în eternitate!
                                                                                                          ***
ilies
foto primită de la Gabriela Ilieș, cea care atunci când întâlnește o poartă deosebită îmi trimite gând bun, cunoscându-mi pasiunea
Mulțumiri tuturor
celor care ne-au ajutat
să devenim
și care au deschis
poarta spre viitor!
La mulți ani, de ziua dascălului, tuturor celor care își fac meseria așa cum știu și pot! Mulțumesc celor care mi-au fost îndrumători, chiar și celor căror  nu le-au  trebuit diplome în acest sens. Las semn o discuție, din dimineața aceasta, între mine și un om care mi-e drag și care îmi deschide mereu porți de bunăvoință și cunoaștere, prin care as vrea sa arat ca niciodată nu știi de unde mai apare un dascal bun, in timpuri cand crezi ca acest lucru nu mai e posibil. Si inca putem creste și imbatrani …ușor:

semn

10 gânduri despre „Oamenii porților noastre. Oameni-dascăli

  1. La mulţi ani dascălilor, de ziua lor!
    Din păcate eu am cunoscut mai mulţi care au ridicat garduri decât din cei ce au deschis porţi.
    Deşi, parcă mărul de furat are gust mai bun. 🙂

  2. Frumos omagiu adus dascălilor, Adriana! Și eu am un respect deosebit pentru cei care știu să fie, pe lângă buni pedagogi și fini psihologi, adevărați prieteni și părinți spirituali pentru cei cărora li se deschid orizonturi noi. Că mai sunt și unii altfel, cei capabili să taie elanul și să reteze aripi, nu mai vorbim.
    De tine sunt tare mândră, nu te-ai împăunat niciodată cu realizările tale, nu ți-ai pus coroană sclipitoare de aroganță. Întotdeauna te-ai înclinat în fața celor de la care ai avut ce învăța și mereu i-ai amintit pe cei care au crezut în talentul tău și care te-au determinat să scrii.

    1. Ei, Nicoleta. Uneori, îmi doresc sa inventez cuvinte care sa exprime un fel de 2 în 1, de parcă nu ar fi suficient unul singur și asa îmi apar, de o vreme, rânduri-gânduri, toamnă-nucă, oameni-dascăli, și as putea scrie la nesfârșit. Asta arata de multe ori entuziasmul meu dar și imposibilitatea de a alege. Si cum orice gaselnita o vad maine și in alte scrieri prin jur, ma bucur azi de faptul ca am avut bucuria acestor oameni-dascali, oameni care indiferent unde se afla in acest moment, pozitionati fata de mine …au contat și vor conta, cel putin cronologic.

      De restul,acei oameni-porți, nu vorbesc decat cu privirea in pamant să nu le știrbesc din măreție.

  3. Azi,valorile sunt moarte,se gasesc în cimitir,
    Îngropate-n întuneric,de nimic nu ma mai mir.
    Iar eroi…au fost odata ! Nu stiu când vom mai vedea,
    Curajosi,plini de IUBIRE,luptatori cu Sabia !
    Spadasinii de Cuvinte,sunt încercuiti mereu,
    De cei ce se cred puternici,singuri,fara Dumnezeu!

    1. Inca sper ca-n jurul nostru sunt și oameni credincioși
      Care știu de-a Lui iubire și se simt chiar norocoși
      Ei ne-nvață mult prin fapte, nu doar prin cuvant, ca noi
      Sa ramanem in credintă, dar sa credem și in noi
      Crucile-s cu flori și semne, sunt dovada ca au fost
      Ne-nchinăm și trecem lesne caci au fost și au pus un ROST

      ….IN NOI.

  4. Imi aduc aminte de „tovarasa invatatoare”- d-na Diaconescu Elena, o femeie micuta de statura dar cu puterea unui munte, care ne dojenea cu blandete si care ne-a facut sa descoperim ce minunat lucru este sa exprimi sunetele pe hartie. Cu siguranta ne vegheaza de acolo de sus si ne mai atrage atentia ca DOMM-ul si-a mai schimbat normele fata de anul 1967 cand dansa ne-a pus pentru prima data creionul in mana.Respect!

    1. …DA, din păcate DOMM-ul îmi da batai de cap, deseori, cat despre invatatoare..am niste amintiri extraordinare, pe care nu stiu daca le voi scrie vreodata caci tare inocente si naive sunt…

  5. Frumoase și emoționante gânduri despre locurile dragi ale copilăriei. M-am uitat pe harta-Google și am aflat despre Cotul Ciorii că este nu departe de satul bunicilor mei, imediat ce treci din județul Buzău în Ialomița – Grivița. Locuri pe care nu le vom uita niciodată!
    Minunat omagiu pentru dascălii-model, oameni care și-au făcut din plin datoria acolo unde au slujit școala și oamenii toată viața.Ar fi minunat să nu-i uităm pe aceia care ne-au descifrat tainele învățării.
    Numai bine! 🙂

    1. Eu nu pot decat sa ma simt onorata si fericita ca ai cautat satul copilariei mele. Suntem de pe aceleasi meleaguri și e imposibil sa uitam originile, asa cum, datorita educatiei primite, vom tine minte..profesori, nume, meniri, constructori ai vietii noastre. Sa ai parte doar de bine, Alex. Multumesc, site-ul nou imi face ceva figuri, dar nu ma las pana îi dau de cap.

Lasă un răspuns