Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Din adâncul fără umblet

Din adâncul fără umblet,
Fără soare și anotimpuri,
De prin scorburi cu păcate,
De prin stupi fără de faguri,

De prin valuri fără spumă,
Din culori ce tac albind,
Pe un tablou cu semn de humă,
Iscălind un amănunt,

Tu m-ai luat și prins în ace,
Mici, de diamante fine,
Cum te miști, în mine tace
Și neliniști, și fărâme

Din umbriri îmbălsămate,
Care nu-s de mine, zici
Și prinzându-mă de tine,
Merg, atent, cu pași mai mici;

Stau și mă gândesc adesea,
Pe oriunde oi fi fost,
M-ai găsit, m-ai prins cu ace
De iubire și de rost.

Poate vă gândiți că nu e
Nici comod, nu-i nici firesc,
Să te coşi așa de altul
Chiar de-ți spune ,,te iubesc”.

Poate, dacă ,,simți” cu mintea,
Dacă nu-ți place a broda;
Dar vă spun, goblen m-aș face
Sau tablou de mucava

Doar să fie el acela, ce m-ar coase, m-ar picta!
Știu că aș deveni poveste, dintr-a noastră, în a mea!

…petic fin de catifea!

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

margaritar parfumat · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Gând parfumat de catifea- pe mine nu m-am întâlnit la timp

 Gând de catifea: Pe mine nu m-am întâlnit la timp.
Nu. M-am rătăcit în ani și zile căutând drumuri, lumină și iubire simplă. Nu știu cum făceam, dar ajungeam la răscruce des, prea des, repetativ. Drumul bun era însemnat cu albastrul. Cel tumultos cu roșu.
 
Nu știam. Vedeam culorile si tinerețea mea alegea, ca la coridă, însângerat și viu, flamenco spre tango, bătut în pantofi roșii, chiar acolo pe drum, de fiecare dată nou. Uneori, primeam un umăr alături, o strângere de mână, o privire de catifea, dar, de cele mai multe ori, dantela vieții mele se sucea și răsucea, in neprevăzut, ca o pânză de păianjen, care se ținea de un fir mai mereu. Eu, agățată de el, nu-i dădeam drumul. Cu forța aceea ce părea ca un fir de borangic mutam, însă, munți. În mine creșteau povești zilnic, le măsuram cu barometru de neiubire și le închideam cu șapte lacăte.
 
În exterior, mergeam cât să fiu, să exist, dar nu să trăiesc. Arareori, cu o bucată de pâine și un pahar de vin îmi împărtășeam destinul și-l descântam a noroc. Să renunț? Niciodată. Ați gândit vreodată că dantela e făcută din gol și plin. Asta am fost și eu. Gol cu plin.
 
În clipele mele dantelate și mature, îmi îndreptam atenția asupra altor țesături. Puternice dar fine, delicate dar confortabile și mereu îmi aduceam aminte de ai mei. Mă vedeam des, pe aleea ce ducea în pădurea din cartierul unde am crescut, cu sora mea alături, îmbracate în rochițe de catifea de velur cu floricele mărunte, strânse în talie cu funde diferite, roz a ei, verde smarald a mea. Mama si tata, în urma noastră, își umflau piepturile a mândrie și drag. Eu, atentă, delicată, călcând de zici că-mi suceam gleznele, sora mea jucând șotron și chicotind a viață fără griji. Mirosea a primăvară și zambile, a Paști, a tămâie și a colonie aspră, a săpun Fa verde, furat de sub bluzele mamei. Ăsta era momentul perfect, iar dacă aș fi fost întrebată dacă vreau să mă reîntorc, de acolo aș fi făcut primul pas. Doar că primul meu pas mi-a părut rătăcit, în realitate. Nu știam, însă, că, de fapt, era perfect. Am aflat.
 
M-am purtat mult prea prețios, neputând explica ce nevoi mă consumă și nici discrepanța între ce simțeam și ce arătam. Ascundeam amănunte, porniri, dorințe. Clocoteam a catifea roșie.
 
Și acum îmi e greu cu unii oameni să port discuții firești și să le povestesc ce simt, ce-am vrut, ce n-am izbândit sau ce credeam eu că nu e izbândă. Nu îmi iese, iar atunci nu îmi ieșea nici atât. Aflam din mers lucruri pe care doar le bănuiam, mi se confirma faptul că afinitățile și instinctul își vor pune amprenta pe felul de a fi, fără să realizez, la început, asta. Confortul afectiv îmi e ca o țesătură perfectă. Uit ades, însă, că ceea ce nu-ți place, nu poate fi explicat, indiferent că e despre oameni, viață sau doar un loc unde energia nu îți e benefică.
 
Par un om care se întoarce în timp, în realitate însă doar poveștilor le las bucuria asta, eu privind doar în față, cu siguranța în ceea ce sunt și voi fi, catifea cu umbre de culoare în nuantele vieții atât de darnice cu mine. Bucurie. Împlinire. Uitare, pe alocuri. Acceptare deplină.
 
Între timp, tinerețea mea îmi pusese flori în păr și inima în dantelă de macrame, să nu uit cât de fragil e totul. Și cât de prețios.
 
Ființă dragă mie, mi-a spus ca mă bănuieste că aș fi în perfectă comuniune cu turcoazul. Avea ea semne. Uitandu-mă atent, în jur, confirmam. Uitasem de unde mi se trage.
 
Rochia mamei de catifea verde turcoaz mi-a rămas ca o nevoie. Iar cea de dantelă violet cu inserții argintii și nasturi îmbrăcați în același material, înșirați pe jumătate de spate și pe mâneci, până la cot, pe o croială strânsă, apoi încrețită ușor, în sus , ca într-un tablou de epocă, mă înfioară și acum. Eram pierdută. Niciun alt veștmânt nu mă încânta la fel. Asocierile mele se duc peste tot, circulă prin copilăria și tinerețea mea și încă mă aleargă.
 
Îmi amintesc de unchiul meu, fratele cel mic al tatei, cum avea bucuria lemnului bun și trainic, cum recunoștea o piesă de mobilier autentic oriunde s-ar fi dus. Avea în sufragerie o canapea jilț, tapițată de el cu o catifea de culoarea somonului, într-o broderie impecabilă sau cel puțin așa îmi părea mie. Părea pictată, iar piesa de mobilier te făcea să te simți regină într-o cameră de zi. Văzuse piesa într-o gară, (să tot fie 40 de ani atunci), aruncată, dezmembrată, chinuită. S-a asigurat ca nimeni nu o revendică și a adus-o acasă, mângâind-o cu privirea lui căpruie, dăruindu-i parfum de viață nouă. Parcă simt adieri de liliac si iasomie, de lemn de cedru si de vanilie caldă, ca o emblemă a lucrurilor care nu mor niciodată dacă nu sunt lăsate să moară. De există un parfum cu aceste esențe, lui i s-ar potrivi și acestor pasiuni dantelate. Nu-mi permit să zic că de la el moștenesc bucuria pentru noul vechi, pentru pictura pe mobilă și pentru candelabre ce mă fac să am propriul meu basm, dar onorată aș fi să o pot spune.
 
Greu aș fi explicat celor din jur de unde bucuria mea pentru lucruri pe care le porți greu și cer momente deosebite, de ce preferam să îmbrac bluze albe cu volane la mâneci, care se vedeau atât cât trebuie de sub sacou, doar pentru că aveam parte de cea mai frumoasă dantelă de bumbac, făcută de mână. Am purtat-o până s-a destrămat și îngălbenit și am căutat cu ochii una la fel, deși sunt cincisprezece ani de atunci. Nu. Originalul era desăvârșit. Sau de ce fusta mea de catifea bleumarin era cel mai des îmbrăcată, deși, la cât era de lungă eram banuită că mă îndrept, mai degrabă, spre vreun spectacol de cor sau ceva în gen, decât spre serviciu zilnic. Nu îmi păsa și bine am făcut. Tinerețea are dreptul să-și poarte hainele ca pe medalii, cu mândrie, fără să îi pese de priviri dezaprobatoare.
 
Am purtat astfel de lucruri chiar și în momente ale zilei deloc inspirate doar pentru că iubeam atingerile lor de mătase și de moale, de plin, de fin, delicate cât să mă simt femeia femeie cea mai mult dorită și mai puțin iubită, cum credeam că sunt atunci sau poate chiar am fost. Mereu am fost introvertită, căutând ce mi se potrivește, împiedicându-mă de oameni și lucruri care nu mereu îmi erau înțeles. Nu o dată am cumpărat câte ceva care semăna cu ce aveam acasă sau dubluri ale unora luate cu bună știinta de frica timpului cand nu vor mai fi la indemana. Imi amintesc ca la vremea cand am citit despre Brâncuși și modul lui de a trăi tradițional în mijlocul Parisului, am descoperit și aspecte pe care nu le-as fi bănuit în superficialitatea trecerilor mele. Nu mi l-as fi imaginat creator de costume de scenă pentru baletul acelor timpuri și m-au uimit prieteniile atat de diverse pe care le legase în atelierul lui. De ce amintesc asta? Pentru ca expresia femeia de catifea mi-a amintit de gentlemanul de catifea care era  Erik Satie, promotor al muzicii ambientale de azi, cel care deși extrem de sarac, iși cumpărase dintr-o mostenire douăsprezece costume gri de catifea. Îmi imaginez, cu puterea minții, cât de ciudat ar fi putut părea celor din jur. Se zice că la moartea sa, în incaperea unde erau doua piane unul deasupra altuia, jumătate din costume erau neimbracate. 88 de umbrele și douăsprezece costume de catifea puneau ciudateniei varf și duioșie, demonstrandu-mi, insa, mie, ca alegerile noastre pot fi bizare celorlalti, dar numai noi stim de ce altfel nu am putea exista.
Târziu am rememorat totul și am căutat lucruri care să-mi amintească ce iubesc, să las deoparte amănunte care omogenizează, să mă bucur de filigranul prezentului, cosând goblenuri de cuvinte, în tablouri înrămate în suflet. „Fii special prin diferențe nu prin asemănări”,mi-am spus de ceva timp, iar întâmplarea de mai sus îmi dovedește că am dreptate.
 
Cat despre mine – păcat și multă muncă, tumult și însingurare, pasiune și priviri de gheață, răscruci de drum cu însemn roșu și popasuri de inimă, parfumate cu puțin Noa de la Cacharel, parfumul meu, parfumul maturității mele, cașmir și mătase într-o perlă, care va rămâne mereu indiferent de ce alte parfumuri mi-au acoperit trecerile.
Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.
 
Cu o pelerină lungă de catifea gri, grea, de bumbac, mi-am purtat pașii prin zile festive, ca o castelană. O am și acum, sperând că încă voi mai avea când să o port, peste cizmele mele lungi, tot din catifea, neagră de astă dată, carora le-am prins o floare mare de piele, tot într-o nevoie de spectacol.
 
Deja nu mai eram într-un moment răscruce, dar eram într-un moment triumf și simțeam că pot să-mi permit să fiu femeia femeie, femeia de catifea, femeie iubită, în sfârșit.
Aș scrie în neștire, vorbind de atâtea lucruri pe care le ador cum e pardesiul lung, de catifea neagră, pe care ultima oară l-am purtat la lansarea singurei mele cărți despre care nu prea vă vorbesc. Chiar am fost întrebată de ce nu fac asta niciodată.
 
Și simt cum pânza mea de păianjen revine dantelat, și mă face să vă spun că mai e nevoie să țeși la ea, să adaugi, să revizuiești, iar apoi, în forma perfectă, să se arate așa cum merită, așa cum merit si cum e viața mea de acum, cu gol și plin, dar îmbinate armonios sub o croșeta a unui Creator care a știut mai bine ca mine ce mi se potrivește. Și cine, mai ales.
 
Dantelat vă vorbesc deseori, catifea îmi sunt uneori poemele, dar nu uit nicio clipă că, de fapt, eu sunt o povestitoare, femeia femeie, cu ruj roșu, ani mulți, bucle rebele, cu îndrăzneală și forță de catifea, alegând, la răscruce, drumul cu însemne albastre, de astă dată.
Corida rămâne în spate, sub o eșarfă de catifea roșie și câțiva picuri de sânge, semn, să nu uit că fiecare rătăcire a fost, de fapt, o caramidă.
 
Trecut în prezent și prezent în trecut, în dantela viitorului dintr-o lume palpabilă, căci suferința nu poate să apară decât acolo unde oamenii se privesc ochi în ochi.Restul sunt rătăciri, experiențe.
 
Și, din nou femeia femeie…pulverizeaza discret esență de iubire mirosind ….a frezie, lăcrămioare și mătase…uitând amănunte, păstrând miez.
 
Parfum de liniște și perlă …tot Cacharel, nu se poate altfel, cu amintiri albe, de pe o trenă lungă, brodată, învăluind începuturi binecuvântate într-o biserică din centrul orașului meu, pecetluind iubire dantelată, zâmbind în buchet de cale colorate a dragoste caldă.
 
Pe mine nu m-am întâlnit la timp, dar nu știam că era mai bine așa, pentru că m-am întâlnit când trebuia, cu cine trebuia, iar orice întâmplare a adus sau a luat exact ce era nevoie.
 
Și nimic nu e prea mult, nici măcar un strop de parfum în plus cât să mă amețească puțin….catifelato-dantelat…zâmbind a libertate de mătase și a mosc alb, înșirând mărgăritare.
Imagini pentru noa cacharel
Compozitie: Note de varf: prune, note verzi, frezie, piersica, bujor, mosc alb; Note de mijloc: iarba verde, crin, iasomie, ylang-ylang, lacramioare, trandafir; Note de baza: coriandru, lemn de santal, boabe de tonka, vanilie, cafea, tamaie, cedru; Categorie olfactiva: Floral – Lemnos – Mosc.

Am scris toate acestea pentru Mirela și povestea parfumată, recunoscand că, pentru prima dată, tema îmi apartine și de aceea am renunțat la  modul meu de poveste trecând prin mine lucruri  cu parfum de catifea, dantelă și mătase, lumea mea blândă pe care o recunosc  și o voi trăi astfel și de acum încolo, cu recunoștință. Eu mulțumesc celor care au scris și vă invit pe voi sa-i descoperiti. 

 

 

Și pentru că Universul îmi răspunde, chiar dacă nu se potriveste cu povestea parfumată, dar se potriveste cu mine si povestea mea de catifea, mai las un semn:

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Puțin roșu nu a omorât pe nimeni

Cand viata e să ți se-ntâmple,
Să-i dai cu roșu pe la tâmple,
Iar de sclipește când vrea ea,
Din înveliș de catifea,
Să te întrebi de-i un decor
Sau doar un moft …amețitor.

Oricum ar fi, nu va conta!
Zorzoane noi s-or asorta
Cu clipa nouă ..ce-ar urma,
În lumea …fără de perdea.

Dar din tavan cu luciri moi,
Stau două abajururi noi,
Cât sa-mi zâmbească franjurat
Îngemănate în păcat…

….doua surori de catifea
…lumină în odaia mea….

(m-am ales, de o vreme, cu doua abajururi cochete; sper ca va plac – puțin roșu nu face rau nimănui, nu-i asa?)
Puțin roșu nu a omorât pe nimeni
Puțin roșu nu a omorât pe nimeni
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Surâsul meu, precum înghețata de fistic

Surâsul meu, precum înghețata de fistic:
Sunt oameni care au rătăcit drumul,
Sau erau pe alte drumuri
Când le bătuse la poartă norocul.
Stim cu toții asta,
Dar, uneori, e bine să-ți mai aduci aminte,
Căci, nu știu cum, dar daca privești pe fața unora
Observi mulțumirea,
Vezi licărul acela ca și când te-ai topit
De drag când ai primit înghețata ta preferată
La cornet, fină și cremoasă,
Dar sesizezi și faptul ca multora le tună și fulgeră
Chiar si când e soare, de parcă regretă că în ziua aceea
Nu au stat acasă să-și aștepte binecuvântarea promisă.
Ce nu știu ei, e că o primesc oriunde s-ar afla,
E suficient să se uite pe colțul de cer potrivit
Sau sa stea liniștit pe o bancă, sub o umbrelă roșie,
Ori să se plimbe lejer, împiedicându-se de vreun alt trecător
Care tocmai ce i-a predat, ca la ștafetă, printr-o atingere întâmplatoare
Dar neîntâmplătoare, în esență,
Șansa de a simți și observa bucuria.
Uneori, oamenii merg pe drum împreună.
Văd aceleași stele, simt adieri din aripă de înger,
Se simt părtași în fericiri neînțelese de alții. Vibrează la unison.
Și totuși, stelele cad; pe umerii unora îngerii își strâng aripile;
Fericirile se împart – unul încă le simte, generos, ca parte a lumii,
Altul și le adună și le vrea doar pentru sine, egoist,
Să-i coloreze zbateri mărunte.
Sunt tot felul de oameni pe drumurile noastre,
Dar  habar nu aveți că dacă îi privești din față
Multora le vei sesiza harul, darul, seninul și chiar păcatul
Însa tot ce îți va ramane ..va fi
Zâmbetul de catifea
Ce închide, ca o cortină, scena trecerilor noastre.
Pe drumul meu, mulți actori
Și puțini cei care nu amestecă plânsul lumii
Cu plânsul inimii lor.
Dar noroc că sunt și cei care zâmbesc
Ca și când au primit cornetul lor cu înghețata preferată.
A mea e de fistic, mentă si ciocolată cu lapte…
Precum surâsul meu.
Surâsul meu, precum înghețata de fistic
Surâsul meu, precum înghețata de fistic
Mărgăritare versificate

Catifea cu nuci

 

Oare știați că dealul meu cu nuci
Ce pare țărm de mare scuturat de gânduri
E o coamă adormită a unui trunchi
De uriaș ce-a străjuit adâncuri?

Și că mereu, când liniștea-i pitită
Precum o grijă scursă-n scorbură de suflet,
Aud concert ciudat spre lumea-mi adormită
Din crengi de nuc în nuca mea de zâmbet?

Sau că am pus mirării haine noi,
Veștmânt pictat cu frunze ca de ceară,
Când tu mi-ai spus că sunetele moi
Vin dinspre nucii blânzi ce cântă afară?

C-o sabie ce am scos-o ieri din teaca de uitare,
Narcisă a dorului îmbălsămat în taine simple,
Am tot tăiat hățișul buruienilor din cale,
Să îmi vibreze frunzele de nuc în cântec.

Pe dealul meu vorbesc copacii între ei,
Iar gardul cel de fier, ce-mi străjuie grădina,
A înverzit cu iederă și, dincolo, pe-alei,
Masina timpului a încremenit cortina.

Nu pot să mă abțin, strecor un element banal,
Precum un diapazon pierdut, acolo-n frunze,
Si cer s-așez, pe coama mea de deal,
Un felinar al nopții, s-adune alte muze.

Pe cheltuiala vremii, cortina se ridică în furtună.
Mă caut de bănuți să-i las ca vamă-n Cer,
Ca-ntr-o stație să se audă nucul meu cum sună
Și cum vorbeste lumii de verde și..de El.

Azi cineva mi-a spus șoptit: Auzi? Vorbesc copacii!
Vorbeste nucul de pe stâncă, tu ascultă-l
Si dă-i binețe, des, căci, precum macii,
S-or scutura de sunete și-or amuți cu rândul!

E catifea cu nuci”, spectacol în natură,
O piesă ce se aude  în suflete-nflorite,
Ce s-ar simți profund sau pe-o scurtătură
De unde moi, prințese adormite…

….e catifea cu nuci, dulceața arborilor căprui,
șlagăr perfect, în anotimpuri hai-hui…

De data asta, cele 12 cuvinte cheie au fost: coama, concert, pictat, grija, statie, element, masina, fier, narcisa, cheltuiala, teaca, banuti. Si cu ajutorul lor am pus de un poem ad-hoc, pornind de la prietena mea care-mi aude nucii cântând. Cine sunt eu s-o contrazic? La Eddie, în tabel, găsiți și alții porniți în a folosi aceste cuvinte după bunul plac. Vă doresc….o lună mai cu bucurii!