margaritar parfumat · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Gând parfumat de catifea- pe mine nu m-am întâlnit la timp

 Gând de catifea: Pe mine nu m-am întâlnit la timp.
Nu. M-am rătăcit în ani și zile căutând drumuri, lumină și iubire simplă. Nu știu cum făceam, dar ajungeam la răscruce des, prea des, repetativ. Drumul bun era însemnat cu albastrul. Cel tumultos cu roșu.
 
Nu știam. Vedeam culorile si tinerețea mea alegea, ca la coridă, însângerat și viu, flamenco spre tango, bătut în pantofi roșii, chiar acolo pe drum, de fiecare dată nou. Uneori, primeam un umăr alături, o strângere de mână, o privire de catifea, dar, de cele mai multe ori, dantela vieții mele se sucea și răsucea, in neprevăzut, ca o pânză de păianjen, care se ținea de un fir mai mereu. Eu, agățată de el, nu-i dădeam drumul. Cu forța aceea ce părea ca un fir de borangic mutam, însă, munți. În mine creșteau povești zilnic, le măsuram cu barometru de neiubire și le închideam cu șapte lacăte.
 
În exterior, mergeam cât să fiu, să exist, dar nu să trăiesc. Arareori, cu o bucată de pâine și un pahar de vin îmi împărtășeam destinul și-l descântam a noroc. Să renunț? Niciodată. Ați gândit vreodată că dantela e făcută din gol și plin. Asta am fost și eu. Gol cu plin.
 
În clipele mele dantelate și mature, îmi îndreptam atenția asupra altor țesături. Puternice dar fine, delicate dar confortabile și mereu îmi aduceam aminte de ai mei. Mă vedeam des, pe aleea ce ducea în pădurea din cartierul unde am crescut, cu sora mea alături, îmbracate în rochițe de catifea de velur cu floricele mărunte, strânse în talie cu funde diferite, roz a ei, verde smarald a mea. Mama si tata, în urma noastră, își umflau piepturile a mândrie și drag. Eu, atentă, delicată, călcând de zici că-mi suceam gleznele, sora mea jucând șotron și chicotind a viață fără griji. Mirosea a primăvară și zambile, a Paști, a tămâie și a colonie aspră, a săpun Fa verde, furat de sub bluzele mamei. Ăsta era momentul perfect, iar dacă aș fi fost întrebată dacă vreau să mă reîntorc, de acolo aș fi făcut primul pas. Doar că primul meu pas mi-a părut rătăcit, în realitate. Nu știam, însă, că, de fapt, era perfect. Am aflat.
 
M-am purtat mult prea prețios, neputând explica ce nevoi mă consumă și nici discrepanța între ce simțeam și ce arătam. Ascundeam amănunte, porniri, dorințe. Clocoteam a catifea roșie.
 
Și acum îmi e greu cu unii oameni să port discuții firești și să le povestesc ce simt, ce-am vrut, ce n-am izbândit sau ce credeam eu că nu e izbândă. Nu îmi iese, iar atunci nu îmi ieșea nici atât. Aflam din mers lucruri pe care doar le bănuiam, mi se confirma faptul că afinitățile și instinctul își vor pune amprenta pe felul de a fi, fără să realizez, la început, asta. Confortul afectiv îmi e ca o țesătură perfectă. Uit ades, însă, că ceea ce nu-ți place, nu poate fi explicat, indiferent că e despre oameni, viață sau doar un loc unde energia nu îți e benefică.
 
Par un om care se întoarce în timp, în realitate însă doar poveștilor le las bucuria asta, eu privind doar în față, cu siguranța în ceea ce sunt și voi fi, catifea cu umbre de culoare în nuantele vieții atât de darnice cu mine. Bucurie. Împlinire. Uitare, pe alocuri. Acceptare deplină.
 
Între timp, tinerețea mea îmi pusese flori în păr și inima în dantelă de macrame, să nu uit cât de fragil e totul. Și cât de prețios.
 
Ființă dragă mie, mi-a spus ca mă bănuieste că aș fi în perfectă comuniune cu turcoazul. Avea ea semne. Uitandu-mă atent, în jur, confirmam. Uitasem de unde mi se trage.
 
Rochia mamei de catifea verde turcoaz mi-a rămas ca o nevoie. Iar cea de dantelă violet cu inserții argintii și nasturi îmbrăcați în același material, înșirați pe jumătate de spate și pe mâneci, până la cot, pe o croială strânsă, apoi încrețită ușor, în sus , ca într-un tablou de epocă, mă înfioară și acum. Eram pierdută. Niciun alt veștmânt nu mă încânta la fel. Asocierile mele se duc peste tot, circulă prin copilăria și tinerețea mea și încă mă aleargă.
 
Îmi amintesc de unchiul meu, fratele cel mic al tatei, cum avea bucuria lemnului bun și trainic, cum recunoștea o piesă de mobilier autentic oriunde s-ar fi dus. Avea în sufragerie o canapea jilț, tapițată de el cu o catifea de culoarea somonului, într-o broderie impecabilă sau cel puțin așa îmi părea mie. Părea pictată, iar piesa de mobilier te făcea să te simți regină într-o cameră de zi. Văzuse piesa într-o gară, (să tot fie 40 de ani atunci), aruncată, dezmembrată, chinuită. S-a asigurat ca nimeni nu o revendică și a adus-o acasă, mângâind-o cu privirea lui căpruie, dăruindu-i parfum de viață nouă. Parcă simt adieri de liliac si iasomie, de lemn de cedru si de vanilie caldă, ca o emblemă a lucrurilor care nu mor niciodată dacă nu sunt lăsate să moară. De există un parfum cu aceste esențe, lui i s-ar potrivi și acestor pasiuni dantelate. Nu-mi permit să zic că de la el moștenesc bucuria pentru noul vechi, pentru pictura pe mobilă și pentru candelabre ce mă fac să am propriul meu basm, dar onorată aș fi să o pot spune.
 
Greu aș fi explicat celor din jur de unde bucuria mea pentru lucruri pe care le porți greu și cer momente deosebite, de ce preferam să îmbrac bluze albe cu volane la mâneci, care se vedeau atât cât trebuie de sub sacou, doar pentru că aveam parte de cea mai frumoasă dantelă de bumbac, făcută de mână. Am purtat-o până s-a destrămat și îngălbenit și am căutat cu ochii una la fel, deși sunt cincisprezece ani de atunci. Nu. Originalul era desăvârșit. Sau de ce fusta mea de catifea bleumarin era cel mai des îmbrăcată, deși, la cât era de lungă eram banuită că mă îndrept, mai degrabă, spre vreun spectacol de cor sau ceva în gen, decât spre serviciu zilnic. Nu îmi păsa și bine am făcut. Tinerețea are dreptul să-și poarte hainele ca pe medalii, cu mândrie, fără să îi pese de priviri dezaprobatoare.
 
Am purtat astfel de lucruri chiar și în momente ale zilei deloc inspirate doar pentru că iubeam atingerile lor de mătase și de moale, de plin, de fin, delicate cât să mă simt femeia femeie cea mai mult dorită și mai puțin iubită, cum credeam că sunt atunci sau poate chiar am fost. Mereu am fost introvertită, căutând ce mi se potrivește, împiedicându-mă de oameni și lucruri care nu mereu îmi erau înțeles. Nu o dată am cumpărat câte ceva care semăna cu ce aveam acasă sau dubluri ale unora luate cu bună știinta de frica timpului cand nu vor mai fi la indemana. Imi amintesc ca la vremea cand am citit despre Brâncuși și modul lui de a trăi tradițional în mijlocul Parisului, am descoperit și aspecte pe care nu le-as fi bănuit în superficialitatea trecerilor mele. Nu mi l-as fi imaginat creator de costume de scenă pentru baletul acelor timpuri și m-au uimit prieteniile atat de diverse pe care le legase în atelierul lui. De ce amintesc asta? Pentru ca expresia femeia de catifea mi-a amintit de gentlemanul de catifea care era  Erik Satie, promotor al muzicii ambientale de azi, cel care deși extrem de sarac, iși cumpărase dintr-o mostenire douăsprezece costume gri de catifea. Îmi imaginez, cu puterea minții, cât de ciudat ar fi putut părea celor din jur. Se zice că la moartea sa, în incaperea unde erau doua piane unul deasupra altuia, jumătate din costume erau neimbracate. 88 de umbrele și douăsprezece costume de catifea puneau ciudateniei varf și duioșie, demonstrandu-mi, insa, mie, ca alegerile noastre pot fi bizare celorlalti, dar numai noi stim de ce altfel nu am putea exista.
Târziu am rememorat totul și am căutat lucruri care să-mi amintească ce iubesc, să las deoparte amănunte care omogenizează, să mă bucur de filigranul prezentului, cosând goblenuri de cuvinte, în tablouri înrămate în suflet. „Fii special prin diferențe nu prin asemănări”,mi-am spus de ceva timp, iar întâmplarea de mai sus îmi dovedește că am dreptate.
 
Cat despre mine – păcat și multă muncă, tumult și însingurare, pasiune și priviri de gheață, răscruci de drum cu însemn roșu și popasuri de inimă, parfumate cu puțin Noa de la Cacharel, parfumul meu, parfumul maturității mele, cașmir și mătase într-o perlă, care va rămâne mereu indiferent de ce alte parfumuri mi-au acoperit trecerile.
Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.
 
Cu o pelerină lungă de catifea gri, grea, de bumbac, mi-am purtat pașii prin zile festive, ca o castelană. O am și acum, sperând că încă voi mai avea când să o port, peste cizmele mele lungi, tot din catifea, neagră de astă dată, carora le-am prins o floare mare de piele, tot într-o nevoie de spectacol.
 
Deja nu mai eram într-un moment răscruce, dar eram într-un moment triumf și simțeam că pot să-mi permit să fiu femeia femeie, femeia de catifea, femeie iubită, în sfârșit.
Aș scrie în neștire, vorbind de atâtea lucruri pe care le ador cum e pardesiul lung, de catifea neagră, pe care ultima oară l-am purtat la lansarea singurei mele cărți despre care nu prea vă vorbesc. Chiar am fost întrebată de ce nu fac asta niciodată.
 
Și simt cum pânza mea de păianjen revine dantelat, și mă face să vă spun că mai e nevoie să țeși la ea, să adaugi, să revizuiești, iar apoi, în forma perfectă, să se arate așa cum merită, așa cum merit si cum e viața mea de acum, cu gol și plin, dar îmbinate armonios sub o croșeta a unui Creator care a știut mai bine ca mine ce mi se potrivește. Și cine, mai ales.
 
Dantelat vă vorbesc deseori, catifea îmi sunt uneori poemele, dar nu uit nicio clipă că, de fapt, eu sunt o povestitoare, femeia femeie, cu ruj roșu, ani mulți, bucle rebele, cu îndrăzneală și forță de catifea, alegând, la răscruce, drumul cu însemne albastre, de astă dată.
Corida rămâne în spate, sub o eșarfă de catifea roșie și câțiva picuri de sânge, semn, să nu uit că fiecare rătăcire a fost, de fapt, o caramidă.
 
Trecut în prezent și prezent în trecut, în dantela viitorului dintr-o lume palpabilă, căci suferința nu poate să apară decât acolo unde oamenii se privesc ochi în ochi.Restul sunt rătăciri, experiențe.
 
Și, din nou femeia femeie…pulverizeaza discret esență de iubire mirosind ….a frezie, lăcrămioare și mătase…uitând amănunte, păstrând miez.
 
Parfum de liniște și perlă …tot Cacharel, nu se poate altfel, cu amintiri albe, de pe o trenă lungă, brodată, învăluind începuturi binecuvântate într-o biserică din centrul orașului meu, pecetluind iubire dantelată, zâmbind în buchet de cale colorate a dragoste caldă.
 
Pe mine nu m-am întâlnit la timp, dar nu știam că era mai bine așa, pentru că m-am întâlnit când trebuia, cu cine trebuia, iar orice întâmplare a adus sau a luat exact ce era nevoie.
 
Și nimic nu e prea mult, nici măcar un strop de parfum în plus cât să mă amețească puțin….catifelato-dantelat…zâmbind a libertate de mătase și a mosc alb, înșirând mărgăritare.
Imagini pentru noa cacharel
Compozitie: Note de varf: prune, note verzi, frezie, piersica, bujor, mosc alb; Note de mijloc: iarba verde, crin, iasomie, ylang-ylang, lacramioare, trandafir; Note de baza: coriandru, lemn de santal, boabe de tonka, vanilie, cafea, tamaie, cedru; Categorie olfactiva: Floral – Lemnos – Mosc.

Am scris toate acestea pentru Mirela și povestea parfumată, recunoscand că, pentru prima dată, tema îmi apartine și de aceea am renunțat la  modul meu de poveste trecând prin mine lucruri  cu parfum de catifea, dantelă și mătase, lumea mea blândă pe care o recunosc  și o voi trăi astfel și de acum încolo, cu recunoștință. Eu mulțumesc celor care au scris și vă invit pe voi sa-i descoperiti. 

 

 

Și pentru că Universul îmi răspunde, chiar dacă nu se potriveste cu povestea parfumată, dar se potriveste cu mine si povestea mea de catifea, mai las un semn:

18 gânduri despre „Gând parfumat de catifea- pe mine nu m-am întâlnit la timp

  1. Cred că e pentru prima dată când citesc cu vocea ta în gând. Te-aș „asculta” așa la nesfârșit! Îndantelate trăiri îmi aduce parfumul catifelat al poveștilor tale!

    1. Am inceput trei povesti. Doar cea despre mine era gata. Cand s-o asez, m-am razgandit, apoi m-am razgandit iar si am inchis ce nu a curs din prima. Nu sunt in forma de scris proza. De fapt, nu sunt in forma deloc, dar tema e minunata, iar Mirela merita sa tratez subiectul asa cum imi place si mie, si ei….cu tot sufletul. Ma bucur ca ai citit. Te imbratisez.

    1. …da, Rux, fiecare om iși poate purta povestea ca pe un parfum, direct pe piele, in simturi, in fiecare intamplare si amintire cu esente din ceea ce il defineste. Multumesc pentru semn!

  2. Stiu ca stii ca scrii minunat, dar spun si eu acelasi lucru! Da, este o tesatura superba!
    Sa stii insa ca nu mi-a trecut prin minte sa interpretez dantela ca fiind „făcută din gol și plin”. Eu ii vad tesatura unitar, plina de farmecul unor linii ce parca se remodeleaza de fiecare data cand le privesc, dar suficient de subtire ca sa inteleg si ce este dupa ea.
    Uneori poate fi ca o alta dimensiune in aceasta dimensiune si e tare frumos de privit.
    Stii ce mai imi place? Ca din cand in cand mai intalnesc prin povestile parfumate si cu parfumuri pe care le stiu si imi plac! 🙂

    Multumesc pentru poveste si pentru reintalnirea cu Satie, draga Adriana!
    Zile inspirate si pline de intamplari pe placul sufletului tau, viitoare margaritare!
    Imbratisari! 🙂

    1. Nu eu am spus asta cu „plin și gol”; asa era vazuta, pe timpuri, dantela, iar mie mi-a venit mănușă cu fiecare amănunt asezat in cele spuse mai sus. Gol cu plin, in delicatete, in filigranuri perfecte, subtire pana la rupere, rezistentă pana la magie, frumusete și amănunt nesemnificativ pentru altii, dantela vietii mele nu as vedea-o altfel. Si da, dimensiunilepe care le poate vedea celalalt, firul crosetat in propriile intelesuri fac din poveste chiar tesatura de ganduri si idei frumoase!

      Despre parfumuri nu mai spun. Ma repet, oricat as scrie si as citi despre ele, curiozitatile mele nu exista decat pe moment, ca informatie. Habar nu am de ce nu sunt atrasa de ele. Am vreo doua parfumuri la care nu renunt, in rest le tratez ca pe o necesitate.

      Cat despre Satie, ma bucur ca il pomenesti. Mi se pare magic și vizionar, acel „altfel” pe care eu il caut in oameni si in lucruri.

      Un sfarsit de saptamana frumos iți doresc! Multumesc pentru lectura si semn.

  3. Cu piesa lui Horia Brenciu ar trebui să ne începem fiecare zi..Am ascultat-o la câteva ore după ce a postat-o pe youtube, așa o stare de încredere în mine și în ziua de mâine mi-a adus versurile…

    1. …da, eu nu o stiam. Nu e perfecta, sfarsitul chiar nu imi place, dar na, dincolo de asta fiecare am fi putut face un astfel de cantec, dar asta e potrivit acum, luat de-a gata!

  4. Dragă Adriana, atât de târziu am ajuns…Duminică și luni am avut ceva timp, azi fur, trag chiulul, dar citesc cu nesaț!
    Orice creator, fie el scriitor, plastician, muzician, e veșnic nemulțumit, ar fi putut mai mut, ar fi dorit mai bine. Eu știu că putem mai bine, dar atâta catifea, moliciune, mătase, foșnet discret, iubire, suflet, feminitate, frumusețe, parfum, culoare sunt în povestea ta, încât ar fi păcat s-o ”strici”, mi se pare perfectă – atât cât se poate – și recitesc, cu drag, fiecare gând transformat în cuvânt. E o minibiografie a devenirii ca femeie frumoasă și conștientă de puterea seducției sale, luată în sensul bun și firesc al termenului. A fineței unui material care te învăluie ca niște brațe dragi, a rememorării unor clipe nostalgice, dar entuziaste. Frumoasă, iubită, talentată și cu suflet uriaș, învăluită tandru în mătase, dantelă, catifea și Noa Noa de Cacharel, iat-o pe CONDEIERA mea de suflet, talentata de top din minunatul nostru Club, pe care aș vrea să-l revigorez, postând și în decembrie o poveste.
    Te îmbrățișez cu același drag și voi reveni, am de recitit niște pasaje geniale. Mulțumesc, dragă Adriana! 🙂

    1. Nu. Sunt multumita de scrierea asta. Si ma bucur ca nu am continuat ce incepusem in paralel. Initial, am vrut sa asez o poveste in stilul meu caracteristic, dar am facut greseala sa o citesc pe Elina si sa imi dau seama ca eram cu ideea unei rochii perfecte in minte, asa ca am schimbat si m-am dus spre lucruri care mi-au definit viata – tesaturi in viata, tesaturi in destin, parfumat a lacramioara, mosc, piersici și frezii – lucruri dragi mie, alaturi de perlele fara de care viata mi-ar parea neinteresanta.

      Nu stiu cat sunt asa cum spui tu, dar stiu ca macar slovele mele sunt, iar aprecierea sincera a multora dintre voi ma face sa trec senin peste nepotrivirile cu altii, in interactiuni pe care nu le regret, dar imi admir intuitia, stiind ca rar ma insel in nelinistile provocate chiar de cuvinte atent alese. Iți doresc sa te bucuri de viata ta parfumata, in povesti reale si nu numai, in bucurii și inteles ales. Sa ai parte de frumusete dantelata si de un sfarsit de an minunat. Sa ne regasim oricand vom putea, cu drag.

      Multumesc pentru aceasta tema, pentru rabdare si pentru tot ce imi daruiesti mereu. Zile frumoase sa ai, Mirela

  5. ca o catifea fina si calda la atingere e scrierea ta care impleteste dantelat ganduri, intamplari, mirosuri, oameni, doruri, concluzii si dorinte si parfumuri si totul asa, atins cu gratie de frumos 🙂
    dar stii ce mi s-a lipit mie de suflet?
    canapeaua – jilt
    cea tapetata in catifea de culoarea somonului, cea care si-a recaptat frumusetea din arsice, cea care aduce „adieri de liliac si iasomie, de lemn de cedru si de vanilie caldă”
    o iubesc, sa stii!
    multumesc, Adriana!

    1. Cum spuneam mai sus, am inceput poveste delicata dar m-am repliat si am zis ca cel mai potrivit e sa aduc momentele mele de catifea, matase, dantela din viata proprie, din senzatii, treceri si tumult, din linistea de azi si golul lucrurilor ce dau sa se risipeasca.

      Cat despre canapeaua jilt, crede-ma ca i se potriveste perfect denumirea – cu spatarul inalt, drept, cu margini filigranate din lemn, pe care erau prinse niste forme patrate ca niste pioneze, ca nu stiu sa le numesc, in care era prinsa catifeaua, apoi sezutul moale, deloc arcuit, incat nu aveai cum sta decat princiar, drept, semet, cu mana asezata pe manerul sculptat dantelat, piesa aceea devenise bijuteria camerei pe care erai onorat sa te asezi. Nu am mai fost de mult timp in acea casa. Verii mei voiau spatiu, mobila veche ii ingradea, au schimbat o usa frumoasa de lemn, cu una de aia lucioasa, metalica de o numesc eu sicriu. De neinteles, pe o parte,. Viata. Unchiul meu are gusturi desavarsite. Pacat ca nu multi au priceput asta.

  6. M-a ametit placut unda de parfum care te invaluie si-am admirat panza pe care ai tesut-o in zile de lumina si-n zile de tumult. Totul e acolo – e aici – pentru ca asa a trebuit sa fie.
    Sunt tentata sa spun ca ai mai ridicat un coltisor din vălul (de matase) care te acopera, dar am citit si alte impletiri de ganduri in cuvinte si te recunosc si aici.
    Mantia de catifea a vietii, care ne acopera pe toti, iti doresc sa-ti fie una usoara.
    Cu drag, zile senine iti doresc, Adriana! 🙂

    1. Atat de frumos „mantia de catifea a vietii”! Da, sa ne fie ușoara și in noua dimensiune a vietii in care am intrat de o vreme, de-mi pare totul schimbat si la fel. Viata asta e chiar dantela, cu fiecare an, fiecare zi, fiecare intamplare. Nu aveam cum sa o vad altfel, fara sa las la vedere gol cu plin, in impletituri menite mie, altfel ar fi fost o tesatura oarecare.

      Multumesc pentru semn si bucuria de a ma fi citit!

  7. De fiecare dată când te citesc mă regăsesc în câte o frântură de text, de suflet. Felul în care reușești să transpui trăirile, emoțiile proprii denotă o sensibilitate deosebită. Toți am rătăcit „în ani și zile căutând drumuri, lumină și iubire simplă „, dar nu avem toți onestitatea de a recunoaște acest lucru. Nici nu știi cât adevăr ai grăit! Și Doamne cât de bine este când găsești reciprocitate, când sufletul se simte împlinit și e diafan ca mătasea și catifeaua. Gol cu plin devin tot! Să ai mereu plin în suflet și lumină! Mulțumesc, Adriana!

    1. Da, ai gasit definitia perfecta – golul cu plin devine tot, iar noi doua stim asta, inca simtim golul, dar si mai tare plinul, bucurandu-ne de TOT. Asa am simtit eu tema asta, trecand-o prin mine cu meandrele vietii mele, ca intr-o dantela careia ii zambim si o pastrem ca semn al devenirii noastre.

      Reciprocitate – cuvant de care lumea uita, traind fragmentat, cand, cu rabdare, poti avea norocul sa il simti zilnic. Ma bucur ca am avut dreptate, stii tu. Apropo, te ajut cu blogul curand. Nu am avut o saptamana grozava, sunt in urma cu multe si virtual, si real. Te imbratisez si multumesc pentru tot. In parfum de drag, te imbratisez!

  8. Dragii mei, va rog sa imi iertati absenta. Din motivul unei sinuzite rebele, ma vad nevoita sa stau putin deoparte de virtual. Nadajduiesc ca ma voi simti mai bine curand si voi veni sa va citesc cum se cuvine si sa va raspund frumoaselor voastre cuvinte. Imbratisari.

  9. cat timp am citit textul am avut in gand doar rochii , dantele si catifea. de cand am masina de cusut croiesc si tai materiale, visez rochii nemaifacute si cusaturi neinventate inca. dar totul e in minte, caci concret nu am apucat sa mai fac nimic.
    am cusut acum niste ani o rochie de catifea, lunga, cu trena, exact culoarea verde. era superba. am cusut-o pentru cumnata mea. eu eram o slabanoaga pe atunci si nu mi s-ar fi potrivit. acum… acum parca mi-as coase o astfel de rochie.
    te-am citit, imaginat, imbratisat in gand. si iti multumesc pentru cadoul lmuzical Erik Satie. e perfect pentru o dupa amiaza de duminica.

Lasă un răspuns